Spectacolul cu care John Malkovich a venit la București nu a fost tocmai o producție obișnuită pentru publicul de teatru din România. O combinație de muzică și teatru din care, dacă pe scenă nu ar fi fost John Malkovich, cu siguranță partea de teatru ar fi fost extrem de subțire. Pretextul, povestea criminalului în serie Jack Unterweger, devenit celebru pentru viața lui ca un roman, rămâne tot timpul doar un pretext. Un pretext pentru ariile muzicale, un pretext pentru un actor adulat de o lume întreagă și sătul de propria celebritate pentru a face o demonstrație de actorie.
Reprezentația de la Ateneu, din cadrul Festivalului George Enescu, a fost ultima dintr-un turneu prin toată lumea, început în urmă cu cinci ani. „The Infernal Comedy – Confessions of a Serial Killer“ este, așa cum spuneam, un seducător pretext pentru a dezvălui frumusețea actoriei pure, în toată „simplitatea” ei aparentă. Regizoral, nu propune nimic, iar bucățile muzicale, cu poezia lor cu tot, au părut mai degrabă momente de trecere, spații de colorat.
Dar ce sens are, m-am întrebat, să scrii despre un spectacol-întâmplare unică, dintr-un festival unic, și care nu se va mai juca pentru că actorul-vedetă spunea după reprezentație că a obosit să fie tot timpul în aeroporturi? Ce sens are să vorbești despre un spectacol care nu poate fi povestit, căci povestea lui n-are a face nici cu povestea lui Unterweger, cunoscută și super-mediatizată, nici cu muzica, de altfel, minunată – dar care, atunci când e pe scenă John Malkovich, devine doar un moment de trecere? Măsuța simplă – pe post de decor – la care stă criminalul Jack, reîntors într-un fel de non-timp și non-spațiu, într-o realitate ficțională încarnată de Malkovich, și cărțile de pe ea, conținându-i biografia, recompun o formă de convenție cu totul specială. Adevărul… adevărul nu există sau este al fiecăruia, ar fi una dintre posibilele concluzii ale spectacolului, dacă ar fi nevoie de așa ceva.
Așadar, de ce să scrii despre „The Infernal Comedy – Confessions of a Serial Killer“? Ca să vorbești despre straniul și magneticul farmec al lui John Malkovich, care nu „a salvat spectacolul”, așa cum a scris presa din România, ci „a fost” spectacolul… Ca să reții momentul când a coborât de pe scenă, în sală, și ai simțit că la câțiva metri de tine se petrece ceva puternic și irezistibil – un actor magnetic desface în bucăți istoria feminității și, dincolo de asumarea biografiei lui Unterweger, creează un fel de psihanaliză în masă.
Nu viața lui Jack Unterweger este întâmplarea acestui spectacol care nu se va mai juca – sau cine știe? – și nici măcar căutarea unei forme de a înțelege cum și de ce funcționează așa mintea unui criminal, cum și de ce se hrănește din plăcerea de a ucide, cum și de ce adevărul lui nu este și adevărul celorlalți și unde este adevărul sau nebunia sau dreptatea. Nu scenariul – de altfel, simplu și construit pe ideea unei justificări de tip freudian a vieții lui Jack, lipsa afecțiunii materne etc. – este important, deși povestea lui Unterweger este fascinantă. Se întâmplă însă ceva ciudat în sală, când e John Malkovich pe scenă. „Magia există”, cum spune sloganul acestei ediții a Festivalului George Enescu. Iar partea și interesantă și periculoasă și care s-ar putea numi, în două cuvinte, „misterul teatrului”, e că interpretarea lui Malkovich, în minunata ei cercetare prin cutele și tenebrele psihologiei, devenise mai mult decât seducătoare, până în pragul acela nebun în care crima capătă justificare. O înțelegere organică a sensibilității feminine, o lectură perfectă, lucidă și exactă a tandreței, a nevoii de tandrețe, a felului de a simți și de a înțelege lumea al femeii, la un nivel la care crima devine instrumentul perfect de „fericire”. Și tocmai această dementă subtilitate, această legătură absolut inexplicabilă care se creează între victimă și ucigaș, plăcerea de a-și face astfel plăcere sunt nu povestite, nu redate, ci încarnate într-o formă pe care numai actoria – atunci când este desăvârșită – o poate reda. Și justifica…
Foto Andrei Gîndac
Print