Când Don Juan pierde războiul…

Povestea lui Ödön von Horváth despre eternul şi fascinantul Don Juan, pusă în scenă în spaţiul de la Hala Simerom, suna provocator… Un text mustind a expresionism german, tulburător, cu tablouri de o poezie seducătoare, extrem de „vizual”, transpus în sala uriaşă pe care Teatrul Naţional „Radu Stanca” o foloseşte pentru diverse producţii teatrale…

Foto C. Scott Eastman

„Don Juan vine din război” al lui Horváth, ca şi „Don Juan sau dragostea pentru geometrie” a lui Max Frisch, e una din acele piese ispititoare, cărora, ca regizor, e greu să le rezişti. Misteriosul Don Juan, din textul pe care Horváth n-a apucat să-l vadă vreodată montat în timpul vieţii, se întoarce în lume după experienţa morţii şi a războiului. Copleşit de vina de a-şi fi abandonat logodnica, vină pe care o conştientizează de-abia în vecinătatea morţii, Don Juan revine şi vrea s-o găsească. Între timp, în acest timp în care ea nu-i răspunde la scrisori, o caută în fiecare dintre femeile care se i ivesc în cale. Şi fiecare îi aminteşte de ea, dar nici un chip şi nici o trăsătură nu-l ajută măcar să-i refacă din închipuire chipul. E pierdută…

Hala Simerom este aranjată ca un interior de bar (scenografia e semnată de Florica Mălureanu). Cu măsuţe rotunde şi negre şi cu scaune care se rotesc permiţându-i spectatorului să urmărească toate cele patru laturi ale sălii folosite pe post de scenă, precum şi ceea ce se întâmplă pe micuţele „scene” amenajate chiar în mijlocul publicului. Primul contact cu spaţiul este de bun augur. Muzică nemţească de cabaret, pereţi tapetaţi cu fotografii alb-negru, atmosferă de bar, războiul s-a sfârşit… şi o adiere de început de secol trecut se simte peste sală.

Regizoarea Anca Bradu alege ceea ce s-ar putea numi o montare grandioasă, cu spaţii mari pe care încearcă să le umple, cu soluţii scenice care se doresc ingenioase, aproape filmice, cu schimbări de cadru executate însă de către spectatori, care se răsucesc cu toţii spre locul unde se mută lumina şi unde se joacă scena următoare. Dar încă de la primele replici forţa textului lui Horváth pare a fi prea mult pentru trupa pe care Anca Bradu o aduce pe scenă şi chiar pentru viziunea ei regizorală, care adesea se dovedeşte tremurătoare şi nesigură. Început într-o notă falsă, spectacolul aşa şi continuă, cu puţine momente în care îşi găseşte ritmul cu adevărat. Spaţiul prea larg şi felul cum sunt dispuse locurile fac încă de la început ca rostirea replicilor să fie defectuoasă. Cu greu şi cu efort se desluşesc primele cuvinte din scena în care iubitele lui Don Juan deschid spectacolul. Spuneam că spectacolul începe într-un ton fals şi că aşa şi continuă… De ce?! Povestea lui Horváth, cu multe substraturi filosofice, vorbeşte despre un Don Juan care caută absolutul şi se prăbuşeşte undeva între senzualitatea lipsită de substanţă şi idealul care nu mai există, simbolizat aici de logodnica moartă. Ce caută el e dincolo de pământ, ce găseşte el e dezamăgitor şi chinuitor, mai chinuitor cu fiecare dintre femeile pe care le seduce chiar fără voia lui şi care se află mult sub idealul către care tinde. Don Juan al lui Horváth poartă cu el toate secolele prin care i s-a perindat mitul şi devine aici un bărbat singur, chinuit de dor şi de aşteptare, un bărbat care a cunoscut moartea, un bărbat pentru care trupul femeii nu mai are taine, un bărbat fermecător, nepământesc de fermecător, pentru că acum caută altceva… Iar faptul că este inaccesibil îi sporeşte şi misterul, şi puterea de seducţie, până la momentul la care femeile – mult prea pământene şi dornice de viaţă, după ce războiul s-a sfârşit – îşi dau seama că idealul lui e moartea… Şi atunci se îndepărtează. Dar vorbesc acum de Don Juan al lui Horváth. Căci cel din montarea Ancăi Bradu, de la Sibiu, păstrează doar forma acestei poveşti, fără să izbutească să transmită tocmai esenţialul: adâncimea poveştii şi a personajului autorului german. Sunt scene frumoase, colorate, pitoreşti. Cu costume extrem de bine gândite. Atmosfera toată, în ansamblu, are farmec şi are forţă. Dar lui Adrian Matioc, în rolul lui Don Juan îi lipseşte aproape cu desăvârşire dimensiunea metafizică a personajului, pe care o „joacă” doar… Iar reproşul este valabil pentru toţi actorii. Rămân, în cea mai mare parte a spectacolului, la dimensiunea de desen al rolului. Forţa din adâncuri a textului rămâne neexploatată, regia ezitând adesea în construcţia personajelor, care „se avântă” mult prea „teatral” în partituri, cu frazări, cu ţipete şi cu gesturi exagerate.

Foto C. Scott Eastman

Ezitările există şi în desenul întregii montări, căci scenele, jucate „în cele patru zări” ale sălii şi pe culoarul din mijloc nu-şi găsesc liantul, nu se topesc într-una singură. Au farmec şi poezie unele dintre ele, dar sunt rupte… E frumoasă scena din bar în care tânăra desenatoare îl învită la dans şi-l lasă pe Don Juan să o seducă, sunt pline de farmec câteva dintre momentele de grup în care fetele îmbrăcate în uniforme de surori medicale dansează… Dar neizbutită rămâne imaginea bunicii logodnicei dispărute, înveşmântată în dantele albe şi aşezată pe un fel de tron, undeva într-un colţ al sălii, imobilă şi plătind tribut unui soi de imagine a la „Casa Bernardei Alba”, şi ea „jucându-şi” misterul. Tenebrele acestei case a morţii către care Don Juan tinde în permanenţă şi la care nu ajunge decât în final nu sunt aproape deloc exploatate, aşa cum neexplotată rămâne şi relaţia cu servitoarea, atât de stranie şi totuşi lăsată la jumătatea drumului.

O pată de culoare în spectacol şi probabil rolul cel mai bine susţinut este interpretarea Iuliei Popa în Fiica cea mică. Întâlnirile dintre ea şi Don Juan sunt printre puţinele momente în care se simte o adiere proaspătă şi nimic forţat. Undeva, la graniţa la care se întâlnesc candoarea (ne)vinovată a copilăriei pe sfârşite şi se naşte forţa plină de graţie şi mister şi viclenie a feminităţii, Iulia Popa îl atrage pe acest teren şi pe Adrian Matioc, determinându-l să reacţioneze firesc şi cu farmec şi duioşie la chemările ei.

Mult prea lungi în economia montării rămân scena de la operă – erau suficiente doar câteva acorduri pentru a sugera şi locul, şi momentul – precum şi scena tânguirii călugăriţelor, ce alunecă spre interpretările pline de patetism ale teatrului de început de secol. La fel şi finalul, în care strigătul lui Don Juan pe mormântul logodnicei face să explodeze butoaie întregi de patetism…

N-aş mai adăuga decât că întregul traseu al lui Don Juan e o călătorie frântă, prin spaţii pe care nu le controlează şi nu-i pun în valoare transformările lui cu sine – scopul şi sensul textului lui Horváth – şi că, dincolo de asta, montarea întreagă, poate prin parfumul textului, poate prin desenul costumelor şi prin spaţiul întreg unde se desfăşoară lasă un gust de poveste tristă din lumea cabaretului… dar nu mai mult.

Print

Un Comentariu

  1. Patricia 07/06/2011

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.