Când îl iubești pe cel mai bun prieten al soțului tău. Trădare, lașitate sau altceva?

Pusă în scenă în toată lumea, cunoscând și o ecranizare de succes, piesa „Trădare” a lui Harold Pinter, scrisă în 1978, este considerată printre cele mai importante texte dramatice ale secolului XX. Povestea triunghiului amoros Emma–Jerry–Robert s-ar baza, se pare, pe un moment din propria biografie a autorului, și anume o legătură clandestină cu o prezentatoare de la BBC, care i-ar fi marcat o perioadă bună din viață.

Un spectacol după textul lui Pinter, ales de regizoarea Sânziana Stoican și pus în scenă la Unteatru, a avut avanpremiera zilele acestea, premiera fiind programată pe 3 septembrie. Cum producțiile valoroase curg una după alta în clădirea veche de pe strada Ilfov, aproape că nu mai e nicio surpriză să vezi încă un spectacol cu sens în acest mic spațiu – unul dintre cele câteva locuri unde se face teatru cu adevărat în București. Spațiul întotdeauna insuficient pentru spectatori (semn bun), condițiile nu întotdeauna cele mai fericite creează însă întotdeauna o atmosferă incredibilă și extrem de propice.

Așadar, în mica suprafață pe care o au la dispoziție, regizoarea Sânziana Stoican și scenograful Valentin Vârlan au construit un ingenios mecanism care oferă o libertate absolută atât în privința spațiului, cât și a timpului. Căci textul lui Harold Pinter este complicat, folosește o cronologie inversă, un procedeu destul de prețios și nu tocmai ușor de mânuit regizoral, întrucât poate pierde ușor atenția spectatorilor, și propune un schimb al spațiilor nu tocmai la îndemână. De la Veneția la Londra, dintr-un apartament închiriat special pentru după-amieze de dragoste, într-un restaurant și din restaurant într-un alt apartament, în care locuiește familia Emma și Robert, dramaturgul se joacă interesant cu imaginile.

La Unteatru totul e rezolvat simplu, într-un „spațiu gol” atât de plin de sens de data asta (așa cum rar se întâmplă, cu cât mai des e folosit), fiind proiectați cu cifre mari, ca din var, anii în care se întâmplă diveresele episoade majore din viața celor două cupluri care se intersectează dureros. Totul în ordine inversă, începând cu 1977 și mergând înapoi în timp, până în 1968. În ceea ce privește spațiile, la fel de simplu, pe un suport sunt înfășurate câteva imagini desenate, ce vor fi desfăcute la momentul potrivit. Și Veneția există prin imaginea colorată a unui canal și a unei gondole…

Însă totul trăiește și are sens pentru că cei trei actori aleși de Sânziana Stoican – Sabrina Iaschevici, Silviu Debu și Ionuț Vișan – construiesc fără ezitare, cu acuratețe aproape matematică, fără să rateze emoția însă, un extrem de fin sistem al relațiilor care-i definesc timp de șapte ani. Cele mai fine nuanțe – nuanțe de voce, priviri, schimbări de ton, licăriri de furie sau de dragoste în ochi, în glas, gesturi simple, tensiune, o tensiune care stă uneori să explodeze –, toate există și sunt pe deplin asumate și de cele mai multe ori bine finisate. De la prima scenă în care Emma (Sabrina Iaschevici) și Jerry (Ionuț Vișan) se întâlnesc după doi ani de la încheierea bruscă a relației lor extraconjugale și până la ultima scenă – petrecerea de sfârșit de an din 1968, când a început relația lor –, cei doi construiesc un fel de pod peste timp, în timp real… Cu răceală, o răceală de gheață în spatele căreia se ascund râuri de lacrimi acide, Sabrina Iaschevici, în rochie albastră, creează un personaj atât de complicat, atât de ușor și online casino de greu de iubit, atât de ușor și de greu de urât… E puternică și fragilă, interesantă și tăioasă, cu sclipiri crude în ochi, cu sclipiri și de indiferență, și de nostalgie, cu treceri de la o stare la alta, cu momente în care încearcă evident să-și domine slăbiciunea. E femeia care se simte nesigură într-o lume care odată i-a aparținut (dar pe care a fost obișnuită întotdeauna s-o împartă cu altcineva, soția lui de acasă…). Lângă ea, mult mai puțin controlat și făcând mult mai puține eforturi să se controleze, Jerry interpretat de Ionuț Vișan. Cel mai bun prieten al soțului ei. E descumpănit, e stânjenit, își amintește, îi simte tensiunea și nu știe cum să reacționeze. Totul plutește în aer. Cei doi creează o tensiune reală, un moment adevărat, așa cum vor urma multe de-a lungul spectacolului. Vălul și amintirea unei iubiri consumate într-un apartament unde nu există nicio plăcuță cu numele lor și unde și-au trăit și bucuriile în primii ani, și tristețile și spaimele tot mai apăsătoare cu cât trecea timpul devin tot mai grele și mai aspre. Timpul începe să curgă invers. În scenă intră și Robert, soțul Emmei, interpretat de Silviu Debu. Regizoarea se joacă puțin cu câteva pasaje narate la microfon, o soluție ingenioasă pentru a face timpuri și spații și gânduri să se intersecteze. Un poem de Yeats citit pe insula Torcello, într-o dimineață decisivă, devine un fel de fir roșu care traversează le viețile. Silviu Debu creează un personaj subtil conturat, un amestec de neîncredere și complexe bine ținute în frâu, de lașitate și curaj, de inteligență și tristețe, de discreție și bun-simț… Una dintre cele mai frumoase scene din întregul spectacol rămâne cea în care el o face pe Emma să înțeleagă, într-o după-amiază la Veneția, că știe că-l înșală cu Jerry. E atâta dramatism fără să fie nimic melodramatic în toată scenă, e atât umor întunecat, e atâta amar în felul cum întreabă și-și dă răspunsuri, în fiecare dintre gesturile lui, în inflexiunile vocii, în privirile de băiețel care știe că i s-a furat jucăria preferată, dar care preferă să se închidă în sine și să se prefacă tot timpul că a uitat… De ce? Asta e întrebarea…

La această întrebare spectacolul Sânzianei Stoican nu răspunde și nici nu pare (din fericire) să-și propună asta. E doar istoria felului subtil în care oamenii se înșală și se trădează unii pe alții. Din iubire sau din neiubire. E istoria unor mici sau mari lașități. A unor vieți trăite pe jumătate, dar în mod asumat trăite pe jumătate. E istoria lui „Pe tine te ador, dar știi că am o familie acasă…” E o încercare reușită de a discuta despre dragoste și diversele ei nuanțe, despre căsnicie și diversele ei nuanțe, despre prietenie, trădare, minciună și adevăr. Spectacolul nu explică nimic, nici de ce Robert a ales să nu-i mărturisească niciodată lui Jerry că știa de relația lui cu Emma, nici de ce s-au iubit cei doi și nici de ce într-o zi s-au despărțit. E mai degrabă o disecție pe viu a unor sentimente. Într-o lume, desigur, „minunată”.

UNTEATRU

Trădare, de Harold Pinter
Traducere: Sânziana Stoican
Regie: Sânziana Stoican
Scenografie: Valentin Vârlan
Distribuție: Sabrina Iaschevici, Silviu Debu, Ionuț Visan

Producție: Teatrul UNTEATRU, Primăria Sectorului 3, Centrul Cultural „Casa Artelor” Sector 3