Când șușa se ascunde la umbra numelor mari

Știu, 100 de lei e un preț mic ca să-l vezi pe Radu Beligan pe scenă și eu însămi am pledat adesea pentru ridicarea prețului la bilete, pentru că asta ar putea să responsabilizeze într-un fel publicul. Însă modul în care sunt promovate anumite spectacole de teatru, marca Palatul Copiilor sau Sala Palatului, este de cele mai multe ori perdant pentru artiști, pentru teatru în sine și pentru public în special.

Teatrul românesc al acestui moment este suficient de pestriț și, slavă Domnului, e destul loc sub soare pentru toată lumea, și pentru șușe, și pentru așa-zisele experimente, și pentru teatrul de calitate (după standardele unora) și teatrul total lipsit de valoare (după standardele altora). Spectatorii aleg după gustul propriu, educație, standarde personale, cultură etc. Însă promovarea agresivă a unor producții care sunt reprezentarea perfectă a ceea ce Peter Brook numea „teatrul fără viață” devine, în contextul cultural actual, o problemă vizibilă cu ochiul liber.

În condițiile în care spectacole de calitate, atât din teatrele de stat, cât și din cele independente au o publicitate moderată, centrată aproape exclusiv pe Facebook, toate gardurile, panourile și copacii Bucureștiului sunt plini de afișe urât colorate și amintind de scheciurile de Revelion și de teatrul de revistă, care anunță diverse spectacole la Palatul Copiilor, un spațiu așa-zis recuperat pentru teatru, dar în fond foarte puțin potrivit pentru teatru.

Că publicul vrea să-l vadă pe Radu Beligan „în porție dublă”, așa cum s-a făcut, de exemplu, promovarea spectacolului „Egoistul”, adică timp de două seri la rând, este absolut în regulă. Radu Beligan este istoria ultimului secol de teatru în persoană, este omul care a străbătut epoci și a fost contemporan cu maturizarea, cu schimbările teatrului, care a trăit și a jucat în Bucureștiul interbelic, care s-a plimbat prin Micul Paris, care a înființat teatre, care străbătut o întreagă epocă comunistă și a marcat generații de actori. Dar semnele de întrebare tocmai aici apar. De ce unul dintre cei mai importanți actori ai secolului alege să se lase promovat într-un anume fel și să joace în spectacole care, să fim sinceri, sunt sub nivelul lui valoric? Nu că publicul n-are avea nevoie de comedie. Sigur că are și iubește comedia și e nevoie mare de comedie bună și bine făcută în România. Dar tocmai aici devine discutabil spectacolul… De ce are un astfel de actor nevoie să facă asta? De ce să umbrești o viață trăită în teatru și să te ascunzi la umbra propriului nume, care, desigur, în principiu girează orice?

Desigur, publicul larg vrea să vadă vedete și nu-i pasă – e adevărul gol-goluț – nici de premiile și ierarhiile criticilor, nici de așa-zisele trenduri mai mult sau mai puțin importate și nici nu vine la teatru pentru culturalizare, ci ca să se binedispună și ca să vadă vedete. Iar un astfel de spectacol îndeplinește toate condițiile. Însă, dacă ai atâția ași în mânecă, rămâne întrebarea de ce să cobori nivelul, când poți să-l ridici, și de ce să faci un tip de comedie pe care straturile de praf nu sunt deloc prea subțiri?