Revista Yorick a inițiat un concurs de povești pornind de la imaginile propuse în cadrul rubricii „Fotografia ca spectacol”, realizată de Adriana Grand. Textele câștigătoare în lunile februarie și martie au fost inspirate de „Omul care-și caută îngerul” și „Printre zăpezile de altădată”. Premiile constau în câte un exemplar din volumul 2 al lucrării „Munca actorului cu sine însuși”. Câștigătorii sunt invitați să ne contacteze la redacție pentru a intra în posesia premiului.
Opera Națională Română Iași, miercuri, 23 octombrie 2013… FILIT (seara)
Eram la jumătatea unei săptămâni nebune (…una nebună de frumoasă). O săptămână în care am întâlnit oameni mari, enormi și gigantici, dar și oameni simpli; o săptămână în care am avut ocazia să văd, să ascult, să discut, să înțeleg și să fiu înțeles în cadrul unui festival extraordinar… o săptămână nebună!
Am putea spune că toți oamenii străzii caută… caută un înger (subliniez faptul că aici nu eu am fost înger… 1+1/2 covrigi și o sticlă de apă sunt elemente prea mici…) care să îi scoată din suferință și să le ofere un sprijin (mai mare decât cel din paranteza anterioară)…
Povestea ce urmează să o citiți e reală… În fine, eram un om printre oameni… Tocmai văzusem prima parte din spectacolul de operă-balet „Indiile galante” de Jean Philippe Rameau, montată de regizorul Andrei Șerban… Era pauză… Nu știu vouă, dar mie nu-mi plac pauzele lungi dintre spectacole în care niște „personaje” (mai bine sau mai rau intenționate) în costume, beau vin și discută… Am plecat… În parcul din fața Operei – calm… frig… Orașul întreg era cuprins de o liniște asurzitoare… ca în filmele în care exploziile clădirilor au ca muzică de fundal opera… Chiar și accidentul de la două străzi distanță – sirena salvării, înjurăturile oamenilor, mâna unui taximetrist uitată pe claxonul mașinii, totul se petrecea cu un firesc straniu…
Trecând strada spre parc, la câțiva metri de o limuzină, pe o bancă, undeva în partea dreaptă, am văzut un om cu barbă… La prima vedere, până să-i văd geanta și hainele rufuite, am crezut că este un preot de la Sfinții Trei Ierarhi… (Ce ar fi căutat acolo?) Privea înainte… Parcă aștepta, calm… blând, o ocazie să îl ia și pe el… în rai… (Nu știu de ce am spus asta… dar acum că mă gândesc mai bine… cât era să se deschidă cerul, să vină Sfântul Ilie și să-l ia cu el?). Am trecut prin fața lui. Nu m-a văzut… sau nu a vrut să mă vadă… Am mai vazut oameni ai străzii; oameni-căutători de monede pierdute de pietonii neatenți, oameni-rugători, care de cele mai multe ori se mulțumesc cu un „Nu am!”, oameni triști… Caută ceva? Așteaptă ceva? Privirea lui străpungea realul. Gândea… L-am ignorat… Am mers la un magazin din apropiere…după parc. M-am întors cu vreo trei covrigi pe care am început să-i mănânc pe drum și o sticlă de apă minerală… Inevitabil, îl găsesc tot acolo, privind în gol… M-am așezat pe o altă bancă, dar apoi m-am simțit prost că eu mănânc, și el nu.
M-am mutat pe banca lui… Nu se uita la mine… A suferit… asta știu sigur… Liniștea ce îl înconjura era asemănătoare cu cea pe care o are o persoană după înec… El a trecut de acea zbatere involuntară și acum plutește… Fața nu îi este umflată, dar privirea îi e fixă… Parcă doarme. Oare așa fac toți oamenii străzii? După o zi în care se chinuie să câștige un ban, după o zi plină de refuzuri și vorbe urâte, după o zi grea, ei intră în standby? M-am apropiat de el… M-a observat… S-a întors spre mine… I-am văzut barba încâlcită, nearanjată, pomeții abia vizibili și ochii… niște ochi în care se putea găsi toată suferința omenească… Mi-a atins mâna ca și când ar fi vrut să-mi spună ceva, a deschis gura, dar asemenea unui călugăr ce a făcut un jurământ al tăcerii… nu a spus nimic. Avea mâna rece… Judecând după mâini, am presupus că a făcut pian… în ciuda bătăturilor din palme… încă deținea acea delicatețe pe care o au pianiștii… Urechile ce-i ieșeau din părul răvășit erau și ele demne de un compozitor, interpret… Nu exclud posibilitatea să fi cântat în strană …cu toate că nu a scos niciun sunet… Poate a și scris… Și pentru că nu a avut bani a fost dat afară din chirie… Nu cred că mai are rost să vă spun că i-am dat covrigii și apa… Mi-a mulțumit cu ochii… Apoi m-a sunat Andrei (un prieten) care mă chema să urmăresc cea de-a doua parte a spectacolului… Nici acum nu-mi mai amintesc acea parte… Tot ce știu e că, la sfârșitul evenimentului, el era acolo… privind în gol… ca bătrânul dascăl din Scrisoarea lui Eminescu…
„Toți, mai mult sau mai puțin, pornim în lume de sub mantaua lui Gogol”, spune în mod înțelept Dostoievski, fundamental este să ne dăm seama de asta și să continuăm să credem în ceva, nu contează în ce!
Poveste de dragoste inedită într-un bogat și cosmopolit Sankt Peterburg
(N.V. Gogol Tribute)
La început de decembrie, de dimineață, mă aflu întâmplător pe o străduță în cartierul Kalininskij la nord de Sankt Peterburg. Iarnă cumplită, cu ger nordic și zăpezi înalte, temperatură rigidă, care te înțeapă la nas, îți îngheață fruntea și îți lăcrimează neîndurător ochii. Mă uit la trecătorii grăbiți ai străzii și ceea ce îmi doresc este să intru cât mai repede într-un local ca să mă pot dezgheța și să pot lua un ceai negru dres cu rom și să mănânc o felie de pâine tot neagră, cu unt. Un deliciu sublim și o sfidare a frigului neiertător. Intru în local, toate mesele sunt ocupate și numai într-un colț uitat văd o persoană singură, apatică, așezată la o masă. Mă apropii și îl recunosc pe un cunoscut de-al meu: Akaki Akakievici. Și el mă recunoaște și mă invită să iau loc cu Dânsul la aceeași masă, dacă îmi face plăcere. Akaki, din câte îmi amintesc, era un funcționar într-o tipografie, funcția sa era de a copia documente și scrisori de mână, pentru că avea o caligrafie îngrijită și multă meticulozitate în tot ceea ce făcea. Obsedat de munca făcută cu sârguință maniacală, nu simțea după serviciu nevoia niciunei distracții, se ducea acasă să se culce și se întreba zâmbind la gândul: „oare ce documente avea să-i trimită Dumnezeu a doua zi să copieze?” Asta făcea de mulți ani, iar pentru că salariul era de mizerie, cu 400 de ruble pe lună, nu putea să își permită mare lucru. Era într-adevăr foarte faimos pentru mantaua zdrențuită, plină de găuri, peticită cu bucăți de stofă cusute mai peste tot, dar de care era nedespărțit și pentru care își crease o adevărată pasiune. Nu voia și nu își permitea să o schimbe pentru nimic în lume, făcea parte integrantă din existența sa, pentru a lupta în fiecare an cu „dușmanul” aprig: iarna. De aceea, toți cei cunoscuți îl luau peste picior, iar la serviciu colegii îl batjocoreau mereu și îl ignorau, ba chiar îl considerau un om care valorează puțin. El le răspundea mereu: „Dar de ce mă necăjiți, lăsați-mă în pace! Este mantaua mea!”
În timp ce ne sorbim din ceaiul fierbinte, Akaki îmi povestește că este îndurerat pentru că a trebuit să se abată de la principiile sale și pentru că mantaua sa nu se mai putea cârpi, a trebuit să se adreseze la bodega de alături, lui Petrovici – croitor și care îi drege mereu mantaua cea veche. Akaki știe bine că Petrovici, dacă ai norocul să-l găsești treaz, îți cere o avere pe o manta nouă, iar el nu și-o permite. Și așa este, îmi spune că Petrovici l-a trimis imediat la diavol când l-a văzut, iar cu mantaua putredă și destrămată și i-a cerut 200 de ruble pentru a coase una nouă.
Acum, năuc și indecis, știe că trebuie să facă multe sacrificii, dar cum să renunțe la mantaua sa, parcă s-a născut cu ea? Eu mă uit la Akaki, îl văd cât suferă, știu că nimeni nu este desăvârșit în această viață, dar să iubești cu atâta pasiune o manta mi se pare de neconceput!
Este oare adevărat că nu haina trebuie să îl faca pe om într-o societate în care absurdul și fantezia sunt ca frate și soră?
Print