Cât de mari sunt marii actori?

yorickIubim superlativele. Când vorbim despre un actor, automat el trebuie să fie şi mare. Dacă se poate, cel mai mare. Apelativul de maestru e atribuit cu atâta uşurinţă, încât pigmeii se cred uriaşi. Aprecierea de care se bucură artiştii nivelează calitatea, popularitatea, vizibilitatea şi notorietatea şi le mixează până când nu mai ştim pe cine şi de ce respectăm, recunoaştem pe stradă sau pur şi simplu ni se pare o figură cunoscută. Încă mai trăim hipnotizaţi de televizor şi sub impresia că oricine apare pe ecran trebuie să fie el cineva dacă apare. Luăm de bun prea uşor ce ni se livrează de-a gata gândit şi prefabricat şi punem în aceeaşi oală calitatea şi mediocritatea.

Cine sunt vedetele? Dacă vorbim despre plastifiatele cu rotunjimi exterioare şi platou cerebral intrăm într-o zonă atât de obscură, încât pierdem orice legătură cu reperele estetice de orice fel. Gusturile care nu se discută şi apetenţa publicului pentru scandal şi bârfă intră într-o zonă atât de gri a entertainmentului, încât nuanţele sunt ustensile prea subtile pentru a opera în această faună estropiată. Dar e de remarcat cum considerăm vedete de-a valma artişti şi exemplare care întăresc teoria darwiniană a verigii lipsă.

La fel de îngrijorător este fenomenul adopţiei necondiţionate în rândul breslei actorilor a neprofesioniştilor care printr-un concurs de împrejurări favorabile şi-au câştigat cele cinci minute de celebritate în aşa-numitele reality show-uri. O casnică, eroină a longevivei emisiuni „Schimb de mame” sau un puşti cu mai multe ore petrecute în sala de fitness decât în cea de curs aproape că le-au devenit colegi absolvenţilor numeroşi ai facultăţilor de specialitate. Iar ideea că oricine poate juca, doar talent să aibă, e periculoasă în condiţiile în care anual sute de noi actori posesori de diplomă intră în cursa pentru obţinerea unui rol, fie el şi într-o reclamă.

În rândurile actorilor cu experienţă amestecul de apelative este încă şi mai pestriţ. Se pare că vechimea în muncă îţi garantează statutul de maestru al profesiei. Părul alb îţi garantează statutul. Actriţele devin „mari doamne ale teatrului”, iar actorii „monştri sacri”. Moderatorii tv care certifică intrarea în conştiinţa colectivă a unuia sau altuia drept „mare actor” nu se obosesc să citească CV-ul celui pe care se grăbesc să îl ridice la rang de magister. Iar cei care se grăbesc să adune cât mai multe apariţii la emisiuni unde să îşi împărtăşească părerea mai mult sau mai puţin avizată, care devin obişnuiţi ai platourilor tv, nu sunt neapărat şi cei cu adevărat cei mai buni. Vizibilitatea şi notorietatea nu sunt echivalente cu calitatea. Cei care sunt de excepţie pe scenă rar au timp să discute verzi şi uscate la tv. Iar când o fac, aleg cu grijă tema şi compania.

E minunat că ne iubim actorii. Ar fi într-adevăr extraordinar dacă am şti şi pentru ce. Dacă am discerne puţin aparenţa de esenţă şi dacă nu am aprecia recurenţa prezenţei pe micul ecran, ci calitatea jocului pe scenă sau marele ecran. Popularitatea se dobândeşte astăzi mai uşor decât respectul. Iar cei care le-au câştigat pe amândouă cu siguranţă au făcut-o datorită gradului de profesionalism demonstrat în meseria lor. Aceia sunt ceva mai aproape de a fi mari actori. Iar mărimea în teatru nu este un criteriu. Proba timpului e mai dură. Iar când fiecare trage o linie imaginară, el ştie cel mai bine dacă îşi doreşte să adune mai multe apariţii la tv sau roluri cu adevărat importante pe scenă.

Print

Un Comentariu

  1. Nora 08/08/2016

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.