Cătălin Naum, magicianul de la „Podul“, s-a făcut nevăzut

Să scrii despre Cătălin Naum că a încetat din viață este, pentru mass-media, o simplă datorie. Una despre care s-a achitat simplu și civilizat de data aceasta, ceea ce într-o lume anormală este demn de semnalat. Mass-media a anunțat sec, impersonal, moartea unui regizor în a cărui lume n-a pătruns niciodată, căci lumea lui, departe de frivolitatea dezlănțuită care mușcă atât de tare din trupul teatrului, i-a fost inaccesibilă.

Pentru cei care știu, direct sau indirect, cine este Cătălin Naum, vestea pare neverosimilă pentru că regizorul de la „Podul“, mentorul atâtor actori de prestigiu, cum au scris ziarele, copiindu-se unul pe altul, avea aură de magician și stătea închis într-o sală pe care o găsise cândva, în tinerețe, plină de praf și moloz, într-o clădire de care nu avea să se mai desprindă nicicând. O clădire deloc impersonală, nu ca un laborator, ci ca un loc profund personal, intim, un acasă transcendent, un cămin hipnotizant pentru neofiții aflați sub puterea magiei. Cătălin Naum s-a făcut nevăzut în această primăvară ca un duh ale cărui vorbe vor pluti multă vreme prin amintirile celor pe care i-a iubit, i-a răsfățat și i-a chinuit, cum fac cei care iubesc, la „Podul“. Cei în care doar mai arunca cu cheile uneori, când cuvintele lui nu mai aveau putere, actori și actrițe pe care „Podul“ îi chema mereu înapoi, cu energiile lui bizare, cu alura lui ruptă din timp, cu substanța lui de nenumit. „Podul“ nu s-a schimbat, spunea regizorul care se visase la început actor, doar actorii s-au schimbat, și pereții, și vârsta. În rest, totul e la fel. Luptă și frământare, iscate de dorința. Iar dorința nu se explică niciodată până la capăt.

Nimic nou la „Podul“ de amar de vreme. Magicianul a părăsit lumea, dar nu „Podul“, care nu face parte din lume. El este altceva, un teatru studențesc din afara timpului, un interspațiu, un interstițiu în care nu trebuie decât să simți, să visezi și să vrei. Cătălin Naum, care a trăit și a visat acolo din anul 1970, s-a făcut nevăzut discret, ca un creator profesionist, așa cum a făcut totul în viață. În urmă a rămas un spațiu cu aură de legendă, pe care l-a îmblânzit și l-a luat în posesie, un spațiu unde s-au trăit clipe de grație, un spațiu care nu poate fi decât al lui, o casă în care a primit nenumărați creatori, un spațiu al adevărurilor fiecăruia, dacă asta este teatrul. Și încă ceva…

În latura ei sublimă, pedagogia este o formă de magie. Transmiterea se face pe unde invizibile și toți actorii care au trecut pe la „Podul“, primul teatru din România care a renunțat la scena italiană, au simțit aceste unde. Acolo regizorul a făcut spectacole ca niște mici bijuterii ținute departe de ochii celor care nu vor să vadă, acolo și-a făcut, ascuns, Marea Operă. Și Marea Operă este fiecare dintre cei care au ajuns actori profesioniști. Numele lor sunt multe și răsunătoare, unii sunt întruchiparea celebrității, alții sunt tineri aspiranți. Mai mult, acolo Cătălin Naum a făcut oameni din niște ființe timide și șovăitoare sau, dimpotrivă, arogante și obraznice. Acolo a asistat zeci de ani la adesea la nașterea teatrului, printr-un travaliu ce face posibilă clipa de grație.

Cursanții de la „Podul“ au învățat, de multe ori fără să știe, că pasiunea și adevărul au cel puțin două fețe. Cătălin Naum i-a învățat să zboare, să aibă încredere că pot zbura, după care ei și-au luat zborul. Mai mult nu se poate. Restul se va scrie cândva, să sperăm, într-o carte. Iar restul e tăcere.

O întrerupem reverențios numai cu o filă de istorie: primul articol scris despre Teatrul Studențesc „Podul“, semnat de Horia Lovinescu și publicat în Luceafarul la câteva zile de la premiera cu care a început povestea, petrecută la 10 ianuarie 1968.

Într-o seară a dispărut „cutia cu iluzii“

„Horia Lovinescu aplaudă. La ultimul etaj al Casei de cultură a Studenţilor s-a acumulat o stivă curioasă de cuburi de lemn. Un tînăr cu frac şi „ţilindru“ negru, altul cu maieu vărgat, cu politeţe jucăusă, le distribuie;  te invită în sală, îţi oferă un loc – oriunde vrei, în orice parte. O sală lungă, cu un plafon jos, într-o agreabilă penumbră. Dezordonat, capricios, cuburile umplu spaţiul central. Fasciculele de lumină ale reflectoarelor mobile orientează publicul spre unul sau altul din colţurile sălii, conturează spaţiul de joc, ultima demarcaţie dintre realitate şi lumea ficţiunii, între public şi actori. De aproape neverosimilă tinereţe, actorii se simt bine împresuraţi de spectatori. Sînt costumaţi, machiaţi cu maximă simplitate. Nici o distanţă, nici o barieră, nici un efect tehnic nu-i apară, nu-i maschează;  prin nimic nu pot amăgi spectatorul. „Cutia cu iluzii” – scena – a dispărut.

Orice fracţiune de expresie este înregistrată, orice clipă de oboseală sau relaxare s-ar simţi. Probabil niciodată scena nu va obliga actorul la o concentrare asemănătoare cu cea pe care o impune apropierea nemijlocită a spectatorului. Lipsită de orice protecţie, obligată la o teribilă continuitate a emoţiei, interpretarea îşi arată faţa concentrată, întoarsă în sine, expresivă. Participi la căutarea ei,  esti implicat în eforturile ei;  trebuie tu insuţi să creezi. Teatrul studenţesc inaugurează un dialog între actor şi spectator de o acuitate, de o intimitate după care am intuit adesea că rîvneşte spectacolul modern.

„Proprietate condamnată”,  „Vorbeşte-mi ca ploaia” şi „Lasă-mă să  te ascult” de Tennessee Williams  (regia Grigore Popa) şi „Bătături, bătături de fiecare zi” de Radu Dumitru  (regia Magda Bordeianu) au realizat o neaşteptată unitate de atmosferă, în ciuda distanţelor dintre autori.  Remarcabil este, de aceea, curajul acestui cupé, la prima vedere atît de curios. Remarcabil prin puterea de a intui în această lucrare cu totul inedită un autor  veritabil, a cărui ştiinţă de a articula dramaturgic nu seamănă  deloc cu a unui debutant.

Aplauze de a căror sinceritate nu te poţi indoi, pentru că numic din ambianţa acestei săli nu le reclamă, au constituit răspunsul firesc, aprobativ, emoţionant, pe care primii spectatori l-au dat dorinţelor atît de elocvent exprimate de tinerii artişti. Da, au găsit un drum spre arta adevarată, au izbutit să vorbească despre frumuseţe, puritate, ideal, cu simplitate, cu putere de convingere. Au fost inteleşi.

Mi-a produs o neaşteptată bucurie acest teatru studenţesc. Mi se pare foarte interesant faptul că el nu dublează activitatea studenţilor de la I.A.T.C., că, „amator” fără compromisuri, îşi propune totuşi să atingă o treaptă artistic superioară, de o calitate apropiată celei profesioniste. Aplaud din toata inima modul în care a fost concepută amenajarea sălii, care a izbutit să realizeze acea intimitate-neîntilnită în teatrul obişnuit – între interpreţi şi public. Am avut marea bucurie de a descoperi miercuri seara o regizoare de incontestabil talent – Magda Bordeianu. Remarcabil este şi felul în care a ştiut să stăpînească, să orienteze această trupă, care nu are încă o formaţie artistic dobîndită.

Am descoperit, de asemenea, o interpretă cu o vocaţie teatrală  categorică – Liliana Dumitrescu – pe care,în ciuda stîngăciilor explicabile, prin lipsa de experienţă, o urmăreşti totuşi cu interesul pe care ştiu să ţi-l întreţină actriţele veritabile. În sfîrşit, am cunoscut prin teatrul studenţilor un text românesc inedit  – nu numai original prin formă, ci şi de o putere de a impresiona cu totul surprinzătoare. Radu Dumitru m-a impresionat prin intensitatea gîndirii şi a emoţiei.
Mă preocupă vitorul acestui teatru. Nu obiectez, doresc să-i fiu de folos. Cred că nu ar trebui să continue pe linia anunţată de prima parte a spectacolului – punerea în scenă a  lui Tennessee Williams. Aceasta este misiunea teatrelor profesioniste, care se achită de ea cu multă seriozitate, poate cu oarecare întîrziere, dar oricum mai profund şi cu mai amplu răsunet decît o poate face un teatru de amatori. Cred că misiunea lui este să se diferenţieze cit mai mult  – nu din şi prin extravaganţă, ci pentru ca are posibilitatea de a experimenta nişte sectoare ale teatrului modern pe care teatrele profesioniste nu le pot încă acoperi.  Spectacolele de poezie, pantomime, improvizaţii, chiar happening – orice. Cu aceşti oameni trebuie să se încerce mereu. Apoi tot ei pot descoperi autori dramatici sau pot creea ei inşişi dramaturgie, prin încercări colective, sugerate de scenă, verificate imediat în scenă.  Incă o data: m-a bucurat foarte mult această manifestare, vorbind răspicat,  emoţionant despre tinereţe, curaj, talent.“