Nu se consideră artist, ci doar fotograf. Un fotograf pasionat, care vrea să surprindă oameni şi poveştile lor. Cătălina Flămînzeanu i-a invitat pe actorii Maria Obretin şi Florin Piersic Jr. într-un proiect fotografic, care s-a materializat într-o expoziţie ce poate fi vizitată la Godot Cafe Teatru, până pe data de 7 decembrie. Veţi descoperi pe pereţii celui mai cunoscut spaţiu al teatrului independent bucureştean imagini care ar putea defini o viaţă în cuplu. Maria Obretin şi Florin Piersic Jr., care nu s-au întâlnit până acum „pe scenă”, se întâlnesc în fotografiile Cătălinei Flămînzeanu, creând o interesantă poveste fără început şi fără sfârşit, o poveste fără ordine cronologică, un fel de film posibil al unei relaţii (im)posibile. Şaisprezece imagini în alb şi negru, care vorbesc despre iubire fără cuvinte, ascund şi dezvăluie momente de dragoste dintr-un scenariu nescris. Despre proiectul „Pelicula”, despre teatru şi despre fotografie, am stat de vorbă cu fotografa Cătălina Flămînzeanu. Iar printre rânduri puteţi descoperi şi imagini care fac parte din aceeaşi „poveste”, dar nu sunt expuse la Godot Cafe Teatru.
Care e povestea pe care ai vrut s-o spui prin aceste fotografii?
Povestea e mai lungă şi a început la Festivalul Undercloud de acum un an. Eu îmi doream de ceva vreme să fac un proiect fotografic care să surprindă natura umană, în diferite ipostaze. Pentru că noi nu suntem monotoni, nu suntem constanţi… acum suntem veseli, iar peste o oră poate o să plângem. Şi eu consideram că e posibil să surprind asta printr-un proiect fotografic – fotografia poate avea impact vizual puternic, iar publicul privitor se poate regăsi în stările respective. Întâmplarea a făcut că atunci, la Undercloud, am văzut-o pe Maria Obretin în „Noi 4” şi m-au frapat trecerile ei de la o stare la alta. Ştiu că mi-am zis: „Ea e!” Surpriza a fost că a acceptat imediat şi am început să facem fotografiile. După ce am văzut portretele am zis că trebuie să fie şi un personaj masculin. Iar cel mai
potrivit ni s-a părut Florin Piersic Jr. I-am propus, am avut emoţii, pentru că nu ştiam dacă o să-i placă ideea, i-am trimis câteva fotografii ca să vadă despre ce e vorba şi el a zis: „Da! Vă susţin”. Am fost în al nouălea cer în ziua aia. Ideea proiectului a fost să surprindem stările prin care trece un cuplu. Asta e povestea… N-am vrut să fie vreun pictorial siropos cu săruturi fierbinţi. Eu îi vedeam pe ei doi ca-ntr-un film. N-au jucat niciodată împreună, dar sunt carismatici, mi se pare că există o chimie între ei şi am vrut să fac cadrele, în aşa fel încât să reuşească să transmită şi starea mea.
http://www.youtube.com/watch?v=AHwCtJfi2ag
Tu ai fost „regizorul”?
Da, regia e a mea. Dar ideal este, aşa cum s-a şi întâmplat, să intervină şi ei cu stările lor, cu toată creativitatea lor. Atunci iese altceva. Se poate ca tu să ai la început ceva în minte, dar să vezi o anumită privire, să ţi se pară că Maria a zâmbit într-un anumit fel şi totul se schimbă… Lucrurile n-au fost deloc previzibile. N-au fost nicio clipă ceva de genul: „Voi staţi în poziţia asta şi eu vă fac fotografia şi trecem la cadrul următor”. Nici gând!
Dar care a fost punctul de pornire?
Eu le-am sugerat că aş vrea să avem în fotografii ideea de cuplu, dar să nu fie superficială şi artificială. Să încerce să construiască o relaţie cât mai naturală. Pentru că orice e forţat se simte în fotografie.
Sună ca un scenariu de teatru sau de film…
Eu sunt pasionată de teatru şi cred că între fotografie şi teatru există foarte multe lucruri comune. Dacă tu reuşeşti, prin cadrul respectiv, să creezi un dialog vizual, emoţional, cu publicul privitor, atunci l-ai prins, el rămâne cu ceva… Aşa e şi la teatru. O clipă te poate schimba ca om, îţi poate spune ceva, îţi poate
transmite acel ceva. Şi dacă, pentru zece minute, a reuşit să mă facă să uit de problemele mele, atunci şi-a atins ţinta. Asta se întâmplă în teatru şi asta înseamnă, din punctul meu de vedere, ca spectator, un spectacol reuşit. La fel e şi fotografia… Pentru că, practic, furi clipa. Prin fotografie e ca şi cum ai păcăli timpul. Timpul ăsta care ne obsedează atât de mult – fotografiind, poţi fura momentul şi să spui apoi „clipa asta mi-a rămas mie şi am şi o dovadă”. De altfel sunt pasionată şi de fotografia de teatru… Portretistica şi fotografia de teatru, sunt pasiunile mele. Şi mi s-a întâmplat de multe ori ca actorii, văzându-mi fotografiile, să-mi spună că am surprins exact esenţa, înţelegeau altfel lucruri despre ei înşişi pe scenă, retrăiau momentul.
Revenind la proiectul de la Godot Cafe Teatru. Cât de departe a fost rezultatul final de cel pe care l-ai imaginat? Cât de mult seamănă cuplul pe care l-ai imaginat tu cu cel care e acum pe pereţii de la Godot?
Şi Maria, şi Florin m-au întrebat la început: „Spune-ne la ce ar trebui să ne aşteptăm, ce-ar trebui să facem?” Poţi să dai o grămadă de detalii tehnice, dar am zis că nu e nevoie de asta şi că o să vedem la faţa locului. Le-am cerut doar să fie cât mai naturali. Nu mi-am dorit o serie de imagini siropoase, ci imagini în care oamenii se pot identifica. Şi pot să spun că rezultatele finale n-au fost prea diferite de ce-mi imaginam eu. În unele ipostaze, Florin e foarte dur, iar Maria e inocentă, dar, de exemplu, sunt două fotografii în care descoperi un alt Florin… îi lipseşte total duritatea… iar imaginea aia transmite o altă stare. E frumos să surprinzi părţile diferite din noi. Genul ăsta de paradox mi-am dorit să-l arăt!
E un cuplu fericit în proiectul tău?
Poţi să zici şi da, poţi să zici şi nu. Eu zic că da… Am fost întrebată cum se termină povestea. Nu ştiu dacă se despart sau rămân împreună. Prefer să las un final deschis. Fiecare poate alege să-şi imagineze ce-şi doreşte… Frumuseţea e, zic eu, că totul este un mic puzzle şi fiecare îşi poate construi propria poveste.
De ce aţi ales doar şaisprezece poze?
Am ales câte o fotografie pentru fiecare zi din expoziţie care ţine de pe 21 noiembrie până pe 7 decembrie… plus afişul în sine.
De ce faci fotografie?
Din pură plăcere. Cred că pasiunea s-a transmis de la tatăl meu. Mergeam cu el peste tot, aveam baia de serviciu transformată în laborator şi developam alături de el… Era fascinant că vedeai întreg procesul, ce se întâmplă cu imaginea după ce faci fotografia. Apoi, cred că te naşti cu un talent anume. Dar eu nu mă consider un profesionist. Fac asta din pasiune. Nu sunt artist. Sunt fotograf, un simplu fotograf care are şansa să surprindă momentele frumoase din spectacolele de teatru sau din oameni. Mie îmi place să redau partea frumoasă din oameni. Deşi ştiu că de multe ori urâtul are succes la public…
Spui că nu eşti profesionist. Totuşi, astăzi, când toată lumea face poze cu iphonul, cu aparate digitale mici, de ce ai nevoie ca să faci o fotografie bună?
Da, de când sunt digitalele au apărut foarte mulţi fotografi… Poţi să ai cel mai bun aparat şi să faci poze proaste, aşa cum poţi să faci fotografii minunate şi cu un iphone. Cred că-ţi trebuie talent şi cultură vizuală. Apoi, cărţile citite… toate astea contribuie. Regulile fotocompoziţiei rămân la fel, dar toate sunt filtrate prin propria personalitate. Ăsta e farmecul în artă. Intervii prin ochiul tău, prin viziunea ta, prin visul tău, la crearea acelei minuni care păcăleşte timpul. Fotografia e o artă, dar nu toţi cei care o practică sunt artişti.
Totuşi, când se poate spune că ai trecut graniţa dintre amatorism şi artă?
Totul e relativ. Ce e arta până la urmă? Poate că e atunci când simţi că explodează ceva în tine când vezi o imagine. La urma urmei, relativă e şi interpretarea fotografiei…
Crezi că trăim într-o lume dominată de imagine?
Da, categoric. Imaginea contează. Putem face o probă. Pui pe Facebook o imagine şi pui şi un text şi vezi câţi oameni vor aprecia imaginea şi câţi textul.
Nu e o formă de superficialitate?
Da şi nu. O imagine poate face cât o mie de cuvinte. Impactul vizual contează.
Ce înseamnă fotografie pentru tine?
Înseamnă clipă, înseamnă fericire, înseamnă viaţă, ambiţie, constanţă. Şi când zic „fotografie” mă gândesc şi la prezent şi la viitor. Iar trecutul rămâne furat.
Print