1.Cât de mult au influenţat premiile acordate timp de 20 de ani la Gala UNITER direcţiile în teatrul românesc? Le-au influenţat în bine sau în rău?

2.Consideraţi că se poate vorbi despre o autocraţie a regizorului în teatrul românesc? E bine, e dăunător sau e normal?

3.Revista Yorick a realizat o anchetă la care au participat peste 20 de oameni de teatru, în urma căreia într-un top al celor mai bune spectacole realizate după Revoluţie s-au situat „Trilogia antică”, „…au pus cătuşe florilor…”, „Ghetto” şi „Titus Andronicus”, toate realizate în primii ani de după ’90, două dintre ele nominalizate chiar la prima ediţie a Galei UNITER, din 1993. Arată acest fapt o stagnare (involuţie) în teatrul românesc? Sau îl consideraţi o formă de nostalgie?

Alice Georgescu, critic de teatru, preşedintele secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru

1.E greu de răspuns la această întrebare pentru că nu e vorba de o influenţă directă şi vizibilă cu ochiul liber. Într-un fel subtil, însă, influenţa există şi a existat. Iar ea s-a produs, pentru că vrei-nu vrei un premiu impune un model. Şi atunci, chiar dacă pe faţă te declari un duşman convins al acelui model şi adept al unei cu totul diferite viziuni estetice, în mod subtil respectivul model lucrează asupra ta şi te pomeneşti călcând pe urma lui chiar fără să vrei şi fără să-ţi dai seama. Prin urmare, cred că influenţa a fost de acest tip. Dacă în bine sau în rău… Au fost epoci şi epoci. De exemplu, a existat un moment când influenţa acestor premii nu a fost benefică. Vorbim aici în special de premiile pentru spectacol şi regie. Pentru că ele au, de fapt, putere de influenţă mare, celelalte în mult mai mică măsură. Şi aceste premii – cele pentru regie şi pentru cel mai bun spectacol – la un moment dat au părut să impună o tendinţă către un teatru de imagine, să-i spunem. Către o anumită eludare a poveştii şi mai ales a clarităţii poveştii… Şi preferinţa pentru un tip de regie foarte evidentă. Apoi, această tendinţă s-a diluat. Asta a fost valabil spre sfârşitul anilor 1990 şi pe la începutul anilor 2000. Pe urmă, după părerea mea, s-a produs o degringoladă generală în teatrul românesc, cam de prin 2005 şi până acum vreo doi ani. A fost aşa un fel de alergare în toate direcţiile, concomitent, vorba lui Jerome K. Jerome… Acum pare că s-au mai limpezit puţin apele şi s-au mai aşezat lucrurile.

2. O anumită autocraţie a regizorului există, sigur că da. Şi, după teatrul secolului 20, nu se poate să nu mai existe. Sigur că autocraţia asta se poate manifesta în diverse feluri, uneori bine, alteori mai puţin bine… Mai e o chestiune aici. Câtă vreme şcoala de teatru este în suferinţă – şi de asta, în sfârşit, şi-a dat seama toată lumea, în momentul ăsta nu mai are nimeni îndoieli pe tema asta,  îndoielile există cel mult în privinţa modalităţilor de a remedia situaţia – deci, câtă vreme regizorul trebuie să facă şi şcoală cu actorii, vrând-nevrând el va fi autocrat. Nu se poate altfel. Din punctul acesta de vedere e nevoie de o mână forte. Apoi, depinde şi cum îşi vede regizorul propriul rol şi sunt cazuri distincte, de la artist la artist. Există acel regizor care, aşa cum spuneam înainte, ţine să facă regie în aşa fel încât să se vadă din fundul sălii… Asta nu cred că e ceva bun, pentru că, într-un fel, distruge creativitatea celorlalţi. Îi obligă să se supună cumva orbeşte şi fără să înţeleagă unei „viziuni”.

3.Sigur că nostalgia intră întotdeauna în discuţie în situaţii de genul ăsta. E ca în bancul cu Stalin. „Ce bine era pe vremea lui Stalin! Cum aşa? Păi, eram aşa de tânăr…” E o formă de a visa la ce-a fost şi nu mai e. Pe de altă parte, atunci când ai exemple mai vechi te pui oarecum la adăpost de felurite contestaţii şi rele interpretări… E aproape o formă de apărare care intervine brusc şi pe negândite. Dar dincolo de asta, da, spectacolele erau mai bune! Pentru că atunci teatrul încă ţinea minte cum se opunea înainte de ’89 lucrurilor rele din jur. Şi existau încă o anumită solidaritate, o anumită coeziune şi un anumit sentiment de clan, de familie, care nu e deloc rău. Toate componentele spectacolului, începând de la actorie şi terminând cu maşiniştii, totul funcţiona altfel. Cu o înţelegere mai adâncă a lucrului pe care-l aveau de făcut oamenii. Şi atunci, chiar dacă nu era neapărat mai bună calitatea regiei, ea se exercita asupra unui tot care era unitar şi care din acest motiv funcţiona altfel.

Carmen Stanciu, teatrolog, vicepreşedinte al secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru

1.Chiar dacă unii creatori se declară imuni sau neinteresaţi de acest gen de recunoaştere (mai ales pentru că implică o ierarhizare a valorilor în raport cu nişte criterii teribil de subiective!), un premiu obţinut la Gala UNITER e important. Toţi suntem de acord, cel puţin în principiu, că un premiu marchează o realizare deosebită şi, oricât de atins de aripa geniului ar fi un artist, momentele de graţie sunt de cele mai multe ori puţine şi e bine să le semnalăm, să le recunoaştem, să le aplaudăm.

Şi totuşi… Dacă într-un peisaj teatral în care ne place să credem că au fost, sunt şi vor fi încă „eroi nemuritori“ s-a ajuns la centralizarea premiilor pentru creaţie într-o unică Gală în loc să se încurajeze diversitatea perspectivelor, dacă premiile acordate cu acest prilej au devenit valoroase mai mult pentru impresionarea autorităţilor ce finanţează instituţiile teatrale, în loc să devină o stea pe „blazonul“ unui artist, dacă stârnesc tot mai des nedumerire, în loc de recunoaştere, sau contestări pline de invidie… Atunci… qui prodest?

2.Că teatrul secolului XX a stat sub semnul regizorului e o realitate pe care nimeni nu o poate contesta decât de dragul unor jocuri argumentative sterile. Dar suntem în al doilea deceniu al secolului XXI. Marii profeţi ai unui nou teatru au devenit istorie, teorie, memorie vie. Iar marii contestatari s-au îmburghezit, adică au cedat omeneşte în faţa confortului pe care îl oferă statutul de regizor (mai ales de „regizor premiat la UNITER“!) şi montează nestingheriţi orice îşi doresc, deşi din „poetica“ sau „programul“ lor nu mai recunoaştem mare lucru. E drept, nu toţi, şi nu întotdeauna, dar mai toţi şi mai întotdeauna. Într-un climat în care nimeni nu îşi mai asumă nimic, în care vina e întotdeauna colectivă, către cine să arătăm cu degetul? Cui să-i spunem că fuga după regizor nu îi face bine nici lui, nici nouă?!

3.Nici stagnare, nici nostalgie. Doar o dureroasă diluare.

Radu Alexandru Nica, regizor, nominalizat la categoria „Cel mai bun regizor”, la Gala UNITER, 2012

1.E foarte greu de tras o concluzie general valabilă. Un demers statistic, care probabil ar confirma un răspuns pozitiv la această întrebare, nu este, cred, de natură să acopere întru totul problema. Dimpotrivă.

E drept că în multe cazuri premiile UNITER au confirmat valorile teatrului românesc din ultimii 20 de ani, recunoscute atât de publicul larg, cât și de breaslă, dar au fost și destule excepții, artiști care au avut o apariție spectaculoasă, recunoscută punctual prin obţinerea unui astfel de premiu, dar care au dovedit o apariţie și o manifestare fulgurante.

Nu știu dacă premiile UNITER, chiar dacă, în ciuda tuturor criticilor, sunt cele mai reprezentative pentru teatrul românesc, pot influența în mod activ direcțiile estetice ale unui context teatral extrem de complex. Ele pot certifica niște valori, dar nu au posibilitatea de a genera direcții estetice novatoare. Cred că sistemul de organizare a teatrelor, programele lor manageriale, politicile repertoriale, chiar tipul de recompensă materială a artiștilor sunt mijloace mult mai concrete și efective de influențare a unei direcții teatrale. Desigur că funcția simbolică a unui astfel de premiu nu poate fi complet ignorată, însă nu o cred determinantă decât indirect, prin validarea din punct de vedere valoric a artiștilor pe care îi promovează.

2.În continuare în România regizorul are un cuvânt foarte greu de spus. E, cred, un fapt specific teatrului european, mai precis al primelor şapte-opt decade ale secolului al XX-lea, cu notabila excepție anglo-saxonă, dar care în ultimii ani, mai ales în Apus, s-a relativizat destul de substanțial. În spatiul cultural german există actualmente o ascensiune remarcabilă a dramaturgului de pildă, de asemenea influența anglo-saxonă a textocentrismului este tot mai sesizabilă în creația tânără de aiurea. Cu toate acestea estul Europei face mai greu pasul către democratizarea relațiilor intrateatrale, probabil tocmai din pricina faptului că în trecut regizorul a fost învestit – cu foarte mult succes dealtfel – cu o aură simbolică, de creator total, paradigmă la care, în absența unei alt model viabil, se renunță mai greu. Pe de altă parte nu cred că acest lucru e neapărat ceva dăunător, căci adoptând o perspectivă mai largă, el e de natură să creeze diversitate estetică la nivel european tocmai prin perspectivele diferite asupra priorităților actului creator.

3.Orice eliberare socială, morală, politică, cum a fost cea de după 1989, creează o excepțională descătușare de energii creatoare. Istoria ne-a dovedit fără excepție acest lucru. E firesc așadar ca în anii ’90 să se concentreze mult din ceea ce s-a ținut sub capac timp de 50 de ani de regim autoritar. În plus și capacitatea de receptare a publicului era alta atunci, în condițiile unei cunoașteri cvasiingenue a libertății. E, așadar, firesc ca impactul unor opere de calitate, caracterul lor memorabil, să fie mult mai puternic într-un astfel de context. În sensul acesta factorul afectiv e unul absolut decisiv.

Pe de altă parte, însă, teatrul românesc trece în continuare printr-o criză de adaptare la noile realități sociale, politice, economice și, deci, teatrale, sistemul teatral autohton nu a fost aproape deloc reformat așa cum ar fi fost necesar, rezultatul fiind o evoluție cu frâna de mână trasă, situație în care ne regăsim și astăzi, din păcate.

1.      De ce consideraţi „Uşi deschise” un eveniment important în viaţa voastră de studenţi? Ce înseamnă pentru voi şi de ce îl consideraţi (sau nu) util şi pentru cine?

2.      Cum vedeaţi teatrul şi facultatea de teatru înainte să fiţi studenţi la U.N.A.T.C. şi cum arată acum, din interior? Ce s-a schimbat, în bine sau în rau,  în voi, ce-aţi pierdut şi ce-aţi câştigat?

3. Care sunt evenimentele pe care voi le recomandaţi în acest festival şi de ce?

Ruxandra Ştefan, Teatrolgie, anul 2

1.„Uşi deschise” este un eveniment care, deşi este destinat spectatorilor de tot felul, cred că este totuşi mai util nouă decât lor. Pe noi, studenți de la toate secțiile (actorie, regie, păpuşi, coregrafie, scenografie, teatrologie) ne învață ce înseamnă să lucrezi în echipă, să organizezi un număr mare de oameni, să depinzi de fiecare persoană în parte şi să aştepți ca toată lumea să poată… să-i strângi, să-i ții uniți, să depăşeşti conflictele, să vrei să continui chiar dacă există unele obstacole (fără ele nu ai dovedi că vrei cu adevărat), să ai răbdare (tu să înveți, alții să te învețe)… şi atunci nu are cum să nu fie important atât în meseria ta, cât şi ca lecție de viață.

2.Când am început să vin la cursurile de pregătire ale secției de teatrologie, simțeam că lumea teatrului are un cod de cerințe speciale pe care trebuie să le bifezi ca să poți face parte şi tu din ea. Această senzație nu o aveam în cele trei ore propriu-zise de curs, ci în atmosfera de pe coridoare, în scurtele discuții între studenți pe care le surprindeam.

În anul admiterii am venit la „Uşi deschise” şi am văzut câteva ateliere şi spectacole. Câte unul, două de la fiecare secție. Mi-a plăcut foarte mult, mă fascinau, dar încă o dată îmi dădeau impresia de lume impenetrabilă. Însă mă gândesc că această percepție are un grad foarte mare de subiectivitate: era atât de nou totul, veneam cu teamă şi îndoială, nu ştiam dacă aici era un loc şi pentru mine. A trecut mai bine de un an şi jumătate de când sunt studentă. Nu a fost prea greu să mă adaptez, asta datorită deschiderii pe care o au profesorii şi colegii. Nu ştiu cum este la Facultatea de film (deşi ne desparte doar un etaj), dar în Facultatea de Teatru se vorbeşte mult. Despre ce?… despre teatru, în primul rând, despre personaje, despre spectacole, despre actori, despre tine însuți, despre om… de aici o atmosferă caldă.

Normal că sunt şi părți negative. Fiecare dintre noi vine cu mult entuziasm – atât de necesar în a te ajuta să faci un pas mare… trecerea de la liceu (cu tot ce implică acest cuvânt: casă, părinți, siguranță, prieteni) la facultate (incertitudine, alt oraş, noi cunoştințe, cămin – asta e tot o parte bună). Acest entuziasm se consumă însă pe măsură ce te adaptezi şi atunci ai senzația neplăcută că te-ai zbătut în zadar. Că nu este aşa, vei vedea abia mai târziu.

Apoi, este multă informație comprimată într-o perioadă scurtă de timp. Uneori oboseşti şi ai fi vrut să fi citit mai mult înainte, să ai mai multă experiență. Dacă vorbim despre „ce-am avut şi ce-am pierdut”… cred că doar pentru un moment ai senzația că pierzi, pentru că toate lucrurile pe care le înveți te fac să vrei să schimbi şi te ajută să schimbi lucruri în tine. Când îți propui să înlături o anumită atitudine, stare sau sentiment cu care te-ai obişnuit… ai pentru o clipă senzația de gol, dar el se umple cu noile lucruri bune învățate.

3.Nu am văzut tot ce va fi prezentat. Depinde de fiecare om în parte… dacă este interesat doar de o anumită secție poate să urmărească numai activitățile ei, dacă vrea o imagine de ansamblu e bine să meargă la câte ceva din fiecare. Totuşi, cuiva care vine fără aşteptări anume, i-aş recomanda să meargă la un curs deschis al oricărei secții (spre exemplu: Atelier de arta actorului, Expresivitate corporală, Tehnici de bază în arta mânuirii marionetei) şi apoi la spectacolele de licență regie sau actorie (După ploaie, California Suite, Artă, Pescăruşul, Yom Kippur), pentru că ele sunt însumarea cunoştințelor acumulate în cei trei ani de studiu şi punctul oficial de pornire spre viitoarele creații.

Ana-Maria Iordache, Teatrologie, anul 1

1.Uşile sunt deja deschise, pentru noi.  Noi am tras cu urechea deja, am bătut timid , am aşteptat cu emoţie să se deschidă,  iar acum suntem de partea cealaltă. Uşile nu se deschid pentru noi acum, ci pentru cei care sunt acum exact cum eram noi anul trecut: ce-i drept speriaţi de BAC, dar care mai au timp să se gândească şi la admiterea la facultate. Uşile deschise sunt, de fapt, ocazia să vezi şi să înţelegi, mai îndeaproape, cum se desfăsoară cursurile şi pregătirea la această facultate. Nu ştiu dacă pot ele convinge un licean care vrea să dea la Facultatea de Drept sau la oricare alta, brusc, cu două luni înainte de BAC şi admitere (aici are un răgaz de patru luni, deci, dacă reuşim să-l „convingem” că el trebuie să fie regizor, şi nu matematician, poate, dacă e extrem de muncitor să se pregătească şi să devină de-al nostru) să aleagă U.N.A.T.C. Să lăsăm, totuşi, la o parte acest exemplu, care, deşi, nu e imposibil, şansele ca el să se producă sunt mici. Viitori absolvenţi, probabil s-au hotărât deja ce vor să facă… sau aşa ar trebui. Acum însă e  ocazia oficială, cu surle şi cu trâmbiţe, să vină şi să vadă, să-şi vâre cât pot capul în culise.

2.Pentru mine a fost mult mai simplu. La spectacolele studenţilor, care au loc în facultate, intrarea este liberă pentru oricine. Eu am bântuit facultatea înainte să intru, cu mult înainte de „Uşi”.  Nu cunoşteam aproape pe nimeni, deci nu e nevoie să ştii ce şi cum. Acum, de curând, mă gândeam cum de nu mi-a venit atunci ideea să mă refugiez în biblioteca de la U.N.A.T.C. când învăţam pentru admitere ? Atunci mi se părea amuzant să te plimbi pe holurile facultăţii. U.N.A.T.C.-ul şi Conservatorul mi s-au părut întotdeauna fascinante din punctul ăsta de vedere. Dacă la Conservator mi se pare un spital de nebuni fascinanţi, în stil Clockwork Orange, U.N.A.T.C-ului nu i-am găsit încă un corespondent suficient de bun, dar înspre aceeaşi direcţie duce. Întrebi un actor pe hol de trei ori unde e 214A şi-ţi răspunde în replici din Hamlet, cerându-şi scuze apoi, sub pretextul că e actor; mergi pe hol şi cineva ţipă… Te sperie la început, crezi că s-a întâmplat ceva , dar apoi ştii deja ce se întâmplă. Un pian începe să cânte când tu citeşti pe scări Shakespeare.  Aşadar, la început era fascinant. Încet, încet nu mai e la fel. Alergi către bibliotecă la 7 fără 10 să duci cărţile pe care le-ai luat pe sală, nu mai aştepţi răspunsul lui Hamlet, nu mai auzi pianul.

Nu ştiu dacă e prea dur să zic că nu sunt de-a dreptul împlinită, căci nu ştiu dacă e o vină a facultăţii, şi nu a întregului sistem de învăţământ românesc. Ce ştiu e că nu sunt singura care nu se simte cu totul împlinită, că noi toţi vrem să facem lucruri şi încerc să fiu încrezătoare si să dau vina tot pe noi, că nu suntem suficient de muncitori să facem lucrurile să meargă. Sper ca cei ce vin după noi să fie mai încăpătânaţi decât noi şi mai muncitori şi mai rezistenţi în lupta de a face lucruri, chiar dacă ţi se spune „nu se poate, nu ai cum, nu ai cu cine”.

3.Reţeta cea mai bună îmi pare a fi un amalgam din toate. Eu am început să înţeleg mult mai bine totul abia după ce am trecut – e un cuvânt prea mare, să zicem – văzut, pe toate. Trebuie să mergi la atelierele de actorie dacă vrei să fi actor, trebuie să vezi spectacolele de Regie dacă vrei să fi regizor etc. Dar, oricum, aceste trei zile nu-ţi vor dezvălui nicicum toate lucrurile, aşa că ar fi bine şi acum să treci dincolo de introducerea de bază a fiecărei secţii. E un weekend în care poţi face cunoştiinţă cu facultatea şi într-un mod personal, prin oameni, studenţi, profesori, dar ai să descoperi, poate, multe din acele ghiduşii de care povesteam. 

Maria Seiculescu, Teatrologie, anul 1

1.Pentru mine, studentă la teatrologie, anul I, pot spune că „Uşi deschise” este un eveniment important. Faptul că noi, studenții, bineînțeles coordonați de profesorii noştri, îl organizăm de la a la z, este un exercițiu foarte bun, un început care ne deschide orizonturile pentru viitor. Deşi puțin enervant pentru început, te întâlneşti cu probleme reale, pe care le rezolvi şi apoi te simți mândru că le-ai rezolvat. Senzația este şi mai placută atunci când ştii că te vei mai întâlni cu acea problema şi tu vei avea soluția pentru că acum ai o mică experiență. Cel mai important mi se pare faptul că evenimentul pe care-l organizăm are aplicație practică. El este foarte util tuturor celor care vor să urmeze o secție a UNATC-ului şi pot lua contact cu tot ce înseamnă interiorul facultății.

2. Înainte să fiu studentă, teatrul şi facultatea de teatru mi se păreau un vis, care ştiam ca poate deveni realitate. Am participat şi eu la rândul meu la „Uşi deschise”, iar atmosfera din facultate mi-a plăcut foarte mult, mai mult m-a impresionat. Am luptat să ajung la această facultate şi am intrat. Acum sunt studentă şi nu regret deloc nici universitatea, nici secția aleasă. Nu consider că am pierdut ceva, pentru că ştiu: am făcut ce am vrut eu şi asta voi face în continuare. De câştigat am multe, cel mai important mi se pare faptul că am întâlnit oameni extraordinari care ştiu să-ți dea aripi şi să te îndrume, mai ales dacă ştii să-i asculți.

3. Nu voi da nume pentru că ar fi prea multe, dar pot recomanda pentru cei care vor veni la „Uşi deschise”, să vadă un moment de la fiecare secție, pentru a-şi face o idee de ansamblu asupra activității din întreaga universitate. De asemenea, un spectacol integral şi, apoi, dacă interesul se canalizează doar pe una dintre ele, propunerea mea este să meargă la cel puțin un atelier deschis. Par multe, dar având în vedere că acest eveniment se întâmplă o dată pe an, cred că merită!

Criticii de teatru Iulia Popovici, Alice Georgescu şi Cristiana Gavrilă au comentat opţiunile juriului de nominalizare, răspunzând solicitării revistei noastre, care a propus două întrebări:

1. Care sunt, în opinia dvs., minusurile şi plusurile nominalizărilor la Premiile UNITER de anul acesta?

2. Ce imagine a teatrului din România configurează ele?

Imagine din spectacolul "Ivanov"; foto Daniela Dima

Alice Georgescu, critic de teatru: „Se remarcă o zonă de previzibilitate“

1.„Dincolo de gusturile şi de părerile personale, primul minus ar fi spectacolele selectate la categoria cel mai bun spectacol nu se regăsesc, prin alte component ale lor, nominalizate la celelalte categorii. Prin urmare, productiile alese ca fiind cele mai bune spectacole au o justificare fragilă.

În rest, este vorba despre gustul personal, despre cum a funcţionat echipa. Am fost, la rândul meu, în diverse comisii de acest gen şi ştiu că la rezultatul final se ajunge prin cedări de o parte şi de cealaltă. Prin urmare, îmi închipui că niciunul dintre membrii juriului nu este 100% fericit cu ce a ieşit, dar este un rezultat posibil. Se regăsesc în aceste spectacole şi spectacole vitregite, ca să spun aşa, de nominalizări până acum, dar nu e neapărat o calitate… Nu cred că ajută foarte mult o viziune de tip sindicalist asupra teatrului, pe ideea „hai să-i ajutăm şi pe ei, săracii, că n-au mai fost de mult pe-aici“. Dar totul este relative şi, pe de altă parte, e bine că au fost onoraţi cu atenţia onoratului juriu şi artişti din zone mai puţin vizitate de obicei“.

2. „N-am văzut toate spectacolele care au intrat în diversele categorii de nominalizări, aşa că nu m-aş aventura la aprecieri rituoase. Ca aspect general, favorizată îmi pare o anumită zonă a comodităţii estetice. Din ce ştiu şi din ce am văzut, în asemenea situaţii nu neapărat îndrăzneala este de apreciat. Pe de altă parte, nu e bine nici să nu încerci nimic. Se remarcă, în mare măsură, o zonă de previzibilitate.“

Iulia Popovici, critic de teatru: „Absenţa unei coerenţe estetice“

1. „Cred că în mod tradiţional, cel puţin în ultimii zece ani, nominalizări UNITER există pentru a fi contestate, dintr-o paletă de puncte de vedere, în care se amestecă partizanate personale şi viziuni estetice concurente. Încercînd, de fiecare dată, să mi le înghit pe cele dintâi, mi se pare, totuşi, că principalul punct slab al rezultatelor din acest an constă în absenţa unei coerenţe estetice, în condiţiile în care cele mai comentate şi „grele“ categorii, cea mai bună regie şi cel mai bun spectacol, ar trebui să-şi conţină propria argumentare în restul opţiunilor şi n-o prea fac sau se contrazic. Plusurile sunt la nivelul punctual, cum e nominalizarea lui Marius Turdeanu la „Cel mai bun actor în rol principal“.

2. Impresia pe care mi-o lasă e că aceste nominalizări sunt rezultatul unor compromisuri nefinalizate, în spatele cărora stau moduri de raţionare divergente (şi nu mi-e nici frică, nici ruşine să spun că aceste moduri de raţionare nu sunt mereu de natură estetică). În afara confirmării că teatrul românesc public nu e afectat de reducerea cheltuielilor (mai exact, că şi-a reorganizat modul de lucru în aşa fel, încât să nu renunţe la modelul producţiilor la scară mare, perdanţii fiind „începătorii“ şi non-conformiştii) şi că se manifestă un recul de interes faţă de zona teatrală de limbă maghiară (culmea e că principala „competiţie“ se dă între Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi Teatrul Bulandra, ele fiind principalele vehicule ale idealului scenic naţional, iar „Bulandra“ a produs mult în 2011), nu văd mari concluzii care să poată fi trase despre cum arată teatrul românesc. Şi cred că nici nu mai e cazul – teatrul românesc a încetat să mai fie un corp unitar, iar faptul că există un singur tip de premii (pe care am ajuns să le supralicităm) în acest domeniu n-are cum să schimbe dinamica unui peisaj interesant pentru diversitatea lui, nu pentru unicitatea gîndirii.“

Cristiana Gavrilă, critic de teatru: „Anul acesta lucrurile mi-au părut mai echilibrate”

Niciodată nominalizările unui juriu n-o să mulţumească pe toată lumea. Cu cât juriile sunt mai mici (iar la nominalizările Premiilor Uniter sunt doar trei „juraţi”), cu atât „tirania gustului” este mai puternică. Anul acesta, însă, lucrurile mi-au părut mai echilibrate şi au fost mai puţini „nemulţumiţi” decât la alte ediţii. Ceea ce poate fi chiar o performanţă pentru juriu. În mare parte, am înţeles sau intuit criteriile de selecţie şi, uneori, am fost de acord cu ele. Din punctul meu de vedere, există însă trei omisiuni:

1. Marele absent este spectacolul „Însemnările unui necunoscut” după Dostoievski, în regia lui Alexandru Darie, de la Teatrul Bulandra, iar cele mai de neînţeles omiteri sunt Maria Miu, pentru scenografie, şi Virgil Ogăşanu, la rol secundar, care nu doar că face performanţă, dar se reinventează în personajul Foma Fomici.

2. Lipseşte Marcel Iureş cu „Absolut” (Teatrul Act), unde un singur om pe scenă chiar atinge absolutul.

3. Lipsa spectacolelor Gellu Naum, după un an care i-a fost dedicat, finalizat cu mai multe producţii, care au însemnat o redescoperire şi o recuperare esenţială pentru cultura română (fapt fără precedent). Cel puţin unul dintre aceste spectacole merita luat în discuţie: „Florenţa sunt eu”, în regia lui Alexandru Dabija, cu o scenografie semnată de Dragoş Buhagiar. A primit laude (inclusiv criticul Ion Cocora, membru în juriu, şi-a arătat în public entuziasmul), dar a picat total la nominalizări.

Şi nu înţeleg cum niciunul dintre regizorii „celui mai bun spectacol” nu a fost nominalizat la secţiunea regie…

1.Cum a fost întâlnirea cu Festivalul Naţional de Teatru în primul an de Teatrologie?

2.Ce tendinţe vi s-a părut că scoate în evidenţă ediţia din acest an?

3.Care sunt spectacolele care vi s-au părut cele mai valoroase şi care nu? De ce?

4.Alcătuiţi un top al celor mai bune 5 spectacole din FNT.

5.Care credeţi că au fost problemele ediţiei din acest an?

Simona Flueraru

1.Reapropierea mea de teatru este recentă, deşi nu a existat niciodată o distanţare profundă, iar această ediţie a Festivalului Naţional de Teatru este prima la particip în mod dedicat, prin urmare nu o pot privi comparativ. Mă bucur însă că festivalul din acest an mi-a dat şansa unei implicări oarecum directe şi mi-a oferit acces la o parte din culisele evenimentului unde a existat mai multă dinamică decât s-a văzut probabil din afară, multă muncă şi implicare din partea unei echipe bine sudate şi responsabile. Probabil că acestea sunt condiţii sine qua non în organizarea oricărui eveniment de amploare, dar este prima dată când eu am acces acolo. Prin urmare, cred că dacă au existat mici incongruenţe pe parcurs, ele au fost cauzate de unele aspecte tehnice imprevizibile mai curând decât de fisuri la nivel organizatoric.

Altfel, părăsind culisele, am văzut o ediţie cu spectacole importante şi întâmplări diverse şi una dintre care cele mai simpatice: Divanele. Mi-au plăcut întâlnirile care au avut loc sub semnul Divanelor prin prisma contextului relaxat pe care l-au creat şi care a permis o altfel de apropiere de creatori.

2. Referitor la tendinţe, cred că sticto sensu ele pot fi uşor decantate din cele cinci secţiuni ale festivalului. Împărţind însă lumea altfel, cred că există o tendinţă de revenire sau de rămânere la clasici (Caragiale, Shakespeare, Cehov) – dar nu la modul prăfuit, ci în nuanţe noi – pe de o parte şi altfel de tendinţe-tentaţii, pe de altă parte. Am observat, de asemenea, o nevoie de a folosi sala ca spaţiu de joc şi scena ca sală sau de a folosi scena, ignorând complet sala şi de a îi apropia pe spectatori de actori uneori – forţând puţin logica – până aproape de substituire. Am văzut această „nevoie” materializată şi mi-a plăcut în „Unchiul Vanea” şi în „Neguţătorul din Veneţia”, de exemplu, de unde am plecat cu o imagine puternică şi vie în minte şi anume aceea a măştilor care privesc publicul în timp ce acesta evacuează încet scena la pauză… suficient cât să influenţeze/ schimbe o paradigmă de viaţă sau măcar de raportare la teatru.

3. Mi-au plăcut toate acele spectacolele care au reuşit să mă facă, într-un mod sau altul, să transgresez sala, ca o carte bună din a cărei lectură te opreşti la răstimpuri, sans vouloir, fie pentru că îţi apar în minte interogaţii noi, fie pentru că aluneci în visare, fie pentru că e un moment de emoţie profundă, de magie sau de re-apropiere de tine, de un soi umanitate pierdută a ta pe care o regăseşti chiar şi pentru puţin timp, fie pentru că e pur şi simplu un moment de dizlocare dintr-o stare de pietrificare tot mai încurajată de cotidian sau te distrează teribil şi trebuie să faci o pauză bună de râs. În aceste condiţii cu unele spectacole am rezonat mai puţin. Pentru că premisele erau bune, aş fi vrut să-mi placă mult de tot, „Yerma” care a pornit bine, dar s-a diluat pe parcurs şi „D’ale carnavalului”. Aş vrea să le revăd la ele acasă.

„Unchiul Vanea” mi-a plăcut mult şi în multe feluri, iar unul dintre momentele mele preferate din spectacol este finalul Actului 1 şi La Cumparsita şi modul în care prin dans – un dans atât de special ca tangoul argentinian – sunt devoalate personajele, caracterele lor şi totodată relaţiile dintre ele, ca într-un soi de exerciţiu de a spune nespusul. Îmi vine să exclam: „Suntem vechi, dom’le!” Suntem universali! Suntem coloraţi şi-avem şi farmec, dar ce frumos ar fi să fim în stare să refacem toţi îmbrăţişarea de la final dintre Vanea şi Sonia (în tango sau în viaţă)!

4.”Unchiul Vanea”

„Poveşti călătoare – Capul Verde” (magic!)

„Caligula”

„Ivanov”

„Strigăte şi şoapte”.

5.Nu ştiu dacă este o problemă sau pur şi simplu o stare de fapt numărul mare de spectatori care au rămas în multe seri din festival pe dinafară.

Poate că în cadrul unui festival, în condiţiile în care biletele se epuizează foarte repede şi în condiţiile în care nimic nu garantează nimic, nu-ţi mai rămâne altceva de făcut decât să mizezi pe un miracol ad-hoc în seara spectacolului. Sau să încerci să te descurci cum poţi fără să „fentezi”. Sau poţi să te resemnezi.

O posibilă soluţie – idealistă (!?) – pe termen lung, pentru evitarea acestui neajuns oarecum intrinsec, ar putea fi invitarea teatrelor din provincie în Bucureşti – poate cu susţinere din partea unor sponsori locali – cu spectacolele noi dintr-o stagiune, în timpul anului, hors festival.

NB. Mi-a plăcut grija pentru publicul divers manifestată de Andrei Şerban, de echipa tehnică de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi chiar de unii dintre actorii clujeni care, dincolo de excelenţa de pe scenă, s-au preocupat în mod real de spectatorii lor. Chapeau!

Maria Seiculescu

1.Ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru a adus o varietate de spectacole din ţară, dar şi câteva din străinătate. Cu posibilitatea de a vedea producţiile a numeroşi regizori mai ales din ţară, ca spectator aveai şansa de a savura spectacole dintr-o gamă largă. Aducerea în festival a Divanelor şi a conferinţelor a fost un plus pentru oamenii de teatru, dar mai ales pentru studenţi. Prezenţa lor în cadrul festivalului ne-a ajutat să cunoaştem teatrul şi din interior. Din punct de vedere organizatoric, spectacolele au fost aranjate în aşa fel încât s-au putut viziona fără prea mare dificultate. S-a întâmplat însă de multe ori ca spectacolele să înceapă cu întârziere.

2.Diferenţa dintre producţiile româneşti şi cele străine (deşi puţine), în modul de creare a spectacolului, mi-a atras atenţia. Am simţit o diferenţă a jocului actorilor maghiari, de exemplu, la care se putea observa o tehnică bine pusă la punct. Consider, totuşi, că nu a existat un spectacol în acest festival cu care să vibrez total, să fiu uimită cu adevărat. Da, am văzut spectacole bune, dar aş fi vrut spectacole foarte bune. Am observat, de asemenea, că la nivelul regiei se conturează nevoia de originalitate, uneori cu orice preţ.

3.Pe primul loc clasez spectacolul „D’ale carnavalului”, în regia lui Silviu Purcărete. Lumea românească, aşa cum este creată, va atinge întotdeauna spectatorul. Cu tendinţe moderne, deşi aparent o lume veche, regizorul transpune o piesă clasică într-un spectacol contemporan.

Cel mai prost spectacol, din punctul meu de vedere, a fost „Othello şi preaiubita lui Desdemona”, în regia lui Mihai Măniuţiu. Combinaţia de teatru şi dans nu mi s-a părut fericită sau potrivită, rezultatul, emoţia pe care ar trebui să o ai, acel lucru pe care să-l iei acasă şi să-l gândeşti şi răsgândeşti, pentru mine nu a existat. Vizual, a fost slab realizat, iar muzica, în momentele de dans nu era în prea mare legătură cu povestea.

4.„D’ale carnavalului”

„Trei surori”

„Leonce şi Lena”

„Poveşti călătoare”

„Mansardă la Paris”

5.Una dintre problemele festivalului ar fi numărul mic de spectacole invitate din altă ţări. Iar o alta, deficitul de locuri. Mulţi dintre studenţi sau doritori nu au reuşit să intre. Ar fi trebuit, poate, un număr suplimentar de reprezentaţii.

Ana-Maria Iordache

1.Ediţia cu numărul 21 a Festivalului Naţional de Teatru a avut pentru mine, mai întâi de toate, un motto şi un focus care mă fac să spun, la modul cel mai subiectiv: a fost bine. Apoi, faptul că am văzut lucrurile din interior face ca, inevitabil, să fi fost altfel decât ediţia de anul trecut, în care am vizionat doar câteva spectacole. De altfel, ideea Divanelor a şi făcut ediţia din acest an să fie mai „călduroasă”, să ne dea încă de acum, din primul an de Teatrologie, senzaţia apartenenţei la o familie, senzaţia de culise, de a fi în structura teatrului, nu doar în sala de teatru. Din exterior privit, primul lucru pe care îl vedeai/ simţeai era îmbucurătoarea sau deloc îmbucurătoarea coadă de la intrare şi aici nu mai era deloc vorba de un sentiment plăcut al apartenenţei la un grup… dar şi aşa unele cozi au meritat încercate. Bucuria de a fi în sală la aproape toate repetiţiile lui Andrei Şerban, care a fost mai mult decât darnic, era mult mai satisfăcătoare şi mai sinceră atunci când te loveai de această dărnicie a lui Andrei Şerban. Am avut impresia, totuşi, în multe din zilele festivalului, mai ales în dimineţile cu Divanele, că FNT-ul rămâne în proporţie destul de mare, un festival „al nostru”, al oamenilor de teatru.

2.Programul din acest an mi s-a părut destul de echilibrat, în sensul că a fost loc şi pentru Andrei Şerban, care nu şi-a găsit prea des locul în Bucureşti, şi pentru Alexandru Dabija, şi pentru Mihai Măniuţiu, şi pentru Alexandru Mâzgăreanu, şi pentru Victor Ioan Frunză, şi pentru Laszlo Bocsardi şi pentru trupe străine (din păcate nu multe, dar probabil explicaţia este aceeaşi – e criză şi în teatru). Din punctul de vedere al unei tendinţe, primul lucru pe care l-am observat ar fi faptul că s-a jucat foarte mult teatru pe scenă, în gradene, că într-un fel a existat un focus fizic (noi eram mai aproape de lumea de pe scenă) cu scop metafizic…

3.Aşa nu… „TV for Dummies”. Există oricum în viaţă tot ce era exprimat acolo, iar pe scenă nu a avut niciun mesaj real şi eu încă mă întreb de ce, pentru ce, pentru cine şi ce a vrut regizoarea să spună mai mult decât ceea ce era deja spus despre manipularea mass-media (noi ştiam şi ştim că există şi că va exista şi după acest spectacol…), iar regia nu ne-a oferit nici un alt unghi de aboradare, nu ne-a revelat nimic, ci ne-a pus doar în faţa unui televizor, ba am avut chiar şi o telecomandă.

Aşa da… Aici aş alege spectacolele care au reuşit să imprime spectatorului un efect cognitiv. „D-ale carnavalului”, „Unchiul Vanea”, „Strigăte şi şoapte” au avut puterea de a surprinde şi de a elibera de clişee. Iar una din surprizele festivalului, de care mă simt norocoasă că am putut să mă bucur a fost spectacolul „Poveşti călătoare – Capul verde” al portughezilor, care a fost cu adevărat un spectacol pentru simţuri.

4.„D’ale carnavalului”

„Unchiul Vanea”

„Poveşti călătoare – Capul verde”

5.Înghesuiala de la intrare deloc controlată sau controlată într-un mod nu foarte paşnic… Numărul redus al reprezentaţiilor, cu puţine locuri în sală. (Şansele de a intra la anumite spectacole tindeau către 0.) Şi apoi, prezenţa a prea puţine trupe străine (chiar dacă vorbim de Festivalul Naţional… e preferabil să se schimbe numele decât să nu existe prezenţă străină).

Elena Bagiu

1.În mare parte, ediţia din acest an a fost reuşită, deşi au existat mici probleme de organizare. Surprinzător, foarte multă lume s-a arătat interesată. Iar ideea cu Divanele mi s-a părut extrem de interesantă şi una dintre cele mai bune părţi ale festivalului.

2.Regizorii au propus texte clasice contemporaneizate, actualizate într-o măsură destul de mare.

3.„D’ale carnavalului” este spectacolul care mi s-a părut cel mai valoros. Textul a fost păstrat, costumele mi s-au părut extrem de expresive, iar actorii foarte bine distribuiţi în roluri.

„Felii” este montarea care mi s-a părut cea mai slabă. La început m-a atras spectacolul şi schimbările bruşte şi radicale de personaj, dar apoi actriţa n-a mai venit cu nimic nou. Textul a fost destul de slab, o poveste banală: o familie bogată cu probleme tipice: droguri, certuri, probleme de cuplu.

4.„D’ale carnavalului”

„Neguţătorul din Veneţia”

„Despre iubire la om”

„Caligula”

„Mansardă la Paris”

5.Au existat probleme de organizare. Unele zile mi s-au părut prea încărcate şi unele dintre spectacole s-au suprapus. Au existat, de asemenea, probleme de mediatizare… Cred că festivalul ar fi trebuit mediatizat mai puternic.

1.Cum comentaţi ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru? Bile albe, bile negre…

2. Selecţia vi se pare reprezentativă pentru acest moment al teatrului românesc?

3. Care sunt tendinţele pe care le-a scos în evidenţă?

4. Cui consideraţi că i se adresează FNT? Care sunt problemele importante în acest sens?

5. Acordaţi-i o notă de la 1 la 10.

George Banu

1. E o ediţie solidă, omogenă, cu un spectru „naţional” larg. Renunţ la „bile” căci mi se pare a fi un joc pedagogic simplu şi elementar: alb/ negru. Viaţa şi arta sunt pline de umbre. Mie îmi plac.

2. Cineva ca mine, care vine de afară, putea vedea spectacole semnate de regizori din generaţii şi spaţii culturale diferite. N-am reperat prezente ilicite, dar, din „necunoştinţă de cauză”, nu  pot regreta absenţe flagrante.

3. Ceea ce aş numi o tendinţă „neoclasică”, tendinţa ce valorizează textul şi actorii fără rezerve nici frustrări, fără aparatul decorativ al unei modernităţi de paradă: Şerban, Darie, Dabija, Bocsardi… Ei dau scenei dreptul de a povesti istorii umane, lungi, bogate, complexe. Ei ne confruntă cu destine. Destine nu direct contemporane, ci venite, cele mai multe, din această „materie” a secolului XIX care e încă matricea acestei familii de artişti. Prefer fidelitatea faţă de prieteni dispersării şi, de aceea, n-am putut vedea spectacolele noilor veniţi. Dar simt că un război generaţional a început. Semn bun!

4. Cred ca FNT-ul e deschis publicului mai ales tânăr. Şi, de aceea, el are un rol cultural decisiv: nu te formezi decât trăind experienţa directă a teatrului. În săli e o atmosferă de fervoare încurajatoare. Dacă artiştii sunt divizaţi, ne bucurăm să fim împreună, cel puţin noi, specatorii! 

5. FNT-ul din acest an a impus o identitate de selecţie şi a propus o varietate de iniţiative, a degajat o arhitectură vizibilă fără accidente deplorabile. Dar note nu mai dau de mult, nici unde. Poate doar mie. Şi ele sunt rar, foarte rar, bune.

Iulia Popovici

1.Nu mai comentez în nici un fel, cred că a venit momentul, că suntem destul de maturi cât să afirmăm dintru start că un festival cu selecţioner unic e imaginea subiectivă (la care selecționerul are dreptul) a opţiunilor lui despre lume, viaţă şi artă. Nu e, în nici un caz, adevărul dumnezeiesc al scenei româneşti, iar reabilitarea dreptului la subiectivitate e o condiţie fundamentală pentru ca, totuşi, critica românească să aibă un viitor.

În ce priveşte „bilele negre“, după mine, hai să zicem, subiectiv vorbind, e o jignire să începi Festivalul Național de Teatru cu un spectacol din străinătate, cu atât mai mult (şi nu în ciuda faptului), cu cât era semnat de Andrei Şerban, care avea şi alte producţii, „locale“, în selecţie.

2.Sigur, din anumite puncte de vedere. Dar nu e treaba FNT să reprezinte tot, pe toate şi pe toţi. N-a reprezentat noile tendinţe în scenografie şi nici preocupările teatrelor minoritare (pentru că Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Teatrul „Tamási Aron“ din Sfântu Gheorghe şi Teatrul German de Stat din Timişoara joacă în alte limbi decât aia majoritară, dar nu mai sunt de mult teatre minoritare), de pildă, dar chiar trebuia s-o facă? E oppţiunea organizatorilor ce-i interesează.

3.După am şi scris, un moment de cumpănă pentru scena italiană şi pentru teatru ca spaţiu. Pare că aşa cum au fost ele construite din secolul XIX până aproape de sfârşitul secolului XX, clădirile de teatru din România sunt supradimensionate pentru publicul actual, redus numeric şi dispus să se plictisească repede, mai mult decât e scena însăşi supradimensionată pentru condiţiile de producţie ale momentului. Este, pentru mine, imaginea unei crize care va afecta major ceea ce înţelegem acum prin spaţiu de reprezentare şi va redefini, în oarece timp, clădirea de teatru ca spaţiu în sine.

4.Marea problemă e că oameni care nu şi-au putut cumpăra bilet au intrat gratis în schimbul unei plăţi în natură de umilinţă, faţă de bodyguarzi. Cui se adresează? Organizatorii ar spune că marelui public şi programatorilor străini, programatorii străini (de anul acesta) ar zice că marelui public, iar marele public, că celor care-l finanţează şi oamenilor de teatru. Deci se adresează tuturor, în funcţie de cine vorbeşte.

5.Nu pot să dau note, fiindcă pentru asta ar trebui să mă raportez la o listă de criterii, şi nu întotdeauna criteriile mele festivaliere şi estetice se potrivesc celor ale responsabililor pentru FNT-ul din acest an (eu încercând să respect alteritatea în preferinţe artistice…).

Carmen Stanciu

1.În primul rând, fiind vorba de o schimbare de „paradigmă”, odată cu selecţionerul unic, trebuie ţinut cont de noile propuneri: centrarea pe opera unui creator (Andrei Şerban) aflat într-un moment benefic al carierei, dorinţa de a sublinia prin spectacolele alese anumite arte ce concură la universul teatral (dans, muzică)…

Un aspect pozitiv este păstrarea unor secţiuni care dau greutate unui eveniment de acest gen: conferinţe, lansări de carte, întâlniri între public şi creatori.

Cel mai deranjant aspect (deşi nu este prima dată când organizatorii recurg la acest gen de servicii) mi s-a părut comportamentul personalului care asigura „paza obiectivelor“. Poate dacă o parte din staff nu s-ar fi instalat cu nonşalanţă în stal pentru a vedea spectacolele şi ar fi stat afară, pentru a explica „paznicilor de corp“ că sala nu e asaltată de infractori sau cerşetori, ci de studenţi la teatru dornici să vadă ce se întâmplă în festival, ne-am fi simţit mai civilizat. (La „Unchiul Vania“, deşi mulţi ziarişti sau specialişti nu au putut intra – „nu sunt locuri, se joacă pe gradene!“ – am numărat aproape 20 de persoane din echipa de organizare care au fost preferate ca public!)

2.Selecţia este asumată de directorul artistic şi trebuie să-i acordăm creditul de a fi ales ceea ce a considerat reprezentativ. Cum nu am văzut, ca doamna Alice Georgescu, marea majoritate a producţiilor din ţara noastră, nu pot spune cât de relevantă e selecţia din punctul meu de vedere. Pot doar să afirm că au fost puţine „diamante“, marea majoritate a spectacolelor zbătându-se dramatic între „propunere interesantă, nedusă la capăt“ şi „mda… e profesionist, dar ce folos dacă vedem acelaşi limbaj care a fost la modă acum un sfert de veac, şi încă redundant folosit?“

3.Cea mai importantă: cruciada lui Andrei Şerban pentru o lectură scenică a lui Cehov scuturată de clişeul „cronica unor existenţe ratate“.

4.Se adresează specialiştilor din ţară şi din străinătate, indiferent de statutul lor – de la aspiranţi la valori consacrate. Ştiu că fondurile vin de la Ministerul Culturii şi de la Primăria Bucureştiului. Dar câtă vreme FNT nu va fi o manifestare instituţionalizată nu putem pretinde ca la singura ocazie pe care o au specialiştii (care nici nu sunt atât de mulţi cum le par unora!) de a vedea şi a dezbate tendinţele teatrului românesc să nu aibă posibilitatea de a vedea spectacolele şi de a participa la celelalte evenimente, pentru că trebuie să intre şi publicul. Vreau să fiu bine înţeleasă, totuşi: teatrul trăieşte pentru public, mai bine zis numai prin public. Dar atunci când creatorii optează pentru formule de spaţiu cu 80-100 de locuri (mulţi spun că în oraşele ţării nu au destui spectatori, şi atunci preferă să asigure viaţa unui spectacol şi prin acest artificiu de marketing), iar fondurile pe care le găsesc organizatorii acoperă două sau trei reprezentaţii (maxim!) cine să intre mai întâi? Iar dacă au atâta succes, ce opreşte teatrele producătoare să aducă în turneu, mai apoi, spectacolele respective?!

Să nu confundăm FNT cu Festivalul de la Avignon sau cel de la Edinburgh! Nici măcar cu cel de la Sibiu! E diferenţă mare de scop sau fonduri.

5.Nu sunt foarte exigentă, ştiu; probabil nici consecventă… Opt.

Andreea Dumitru

1, 2 şi 3. Încă de astă vară, când Alice Georgescu a dezvăluit lista participărilor româneşti şi structura festivalului, a fost limpede pentru toată lumea dorinţa noului director al FNT de a se distanţa de viziunea radicală (de aceea percepută ca agresivă) a Cristinei Modreanu (de o radicalitate, ce-i drept, atenuată până spre sfârşitul mandatului său). Aş spune chiar că, exceptând modulul cehovian datorat lui Andrei Şerban, a fost şi unicul program formulat de Alice Georgescu. În rest, mi s-a părut că revăd FNTul de sub zodia Marinei Constantinescu, minus componenta internaţională atât de spectaculoasă atunci, care scosese cu adevărat FNT din provincia noastră teatrală. S-a dorit, poate, o ediţie de regăsire a echilibrului (de vârste şi valori) din viaţa noastră teatrală şi de tranziţie spre un FNT mai personal(izat), ceea ce a impus cantonarea în nucleul tare al spectacologiei româneşti, acolo unde hermeneutica regizorală, ideea de trupă şi performanţa actoricească sunt tot ceea ce contează. Întâmplător, e un model de festival naţional la care ader, în care mă regăsesc. Şi, judecând după cele văzute de mine în teatrele din ţară, cu prilejul itinerariilor pentru nominalizările la Premiile UNITER 2011, trag concluzia că selecţia a inclus aproape toate vârfurile stagiunii trecute. Ea nu reflectă totuşi „un moment al teatrului românesc” şi nici nu cred că a luat în calcul o atare sarcină.

Programul alcătuit de un director de festival al trebui să schiţeze, prin chiar secţiunile propuse, tendinţele pe care acesta le-a observat urmărind îndeaproape harta teatrală a ţării. Să propună, în acest fel, nişte teme de reflecţie, nişte „direcţii ale privirii” pe care, ca spectator, să le poţi urma sau, fireşte, să le poţi contesta. „Dans în teatru”, „Teatrul de mâine” ori „În prim-plan, actorul” seamănă, în schimb, cu nişte valize convenţionale, în care, cu puţin efort, ai putea îngrămădi orice. La fel de neinspirat şi neangajat mi s-a părut şi motto-ul festivalului.

La categoria „bile albe” aş trece „divanele FNT”, indiscutabil necesare; la „bile negre”,  bifarea lansărilor de carte, care (cu câteva excepţii) au fost lăsate să se întâmple cu puţin înainte ca reprezentaţiile să înceapă, în spaţiul nu întotdeauna adecvat şi primitor al foaierelor. E un gest cu atât mai nedrept cu cât, de câţiva ani, încep să apară la noi cărţile fundamentale pentru domeniul la care ne referim, titluri îndelung aşteptate, iar puţinele edituri ce se străduiesc să le publice nu au alte prilejuri mai bune, nu zic de vizibilitate, ci de a saluta intrarea noastră în normalitate.

Mai semnalez unul dintre acele gesturi care transformă un festival oarecare într-unul cu adevărat mare: repetiţiile deschise cu „Unchiul Vania” şi „Strigăte şi şoapte”, mai mult decât o soluţie creată pentru a răspunde cererii de bilete la aceste reprezentaţii – un dar uriaş făcut unui grup de elevi şi studenţi care a avut şansa să le urmărească graţie iniţiativei lui Răzvan Penescu (LiterNet.ro) şi a Andreei Borţun (directoarea Festivalului Ideo Ideis de la Alexandria). Cu aceste rânduri fac eu însămi o reverenţă în faţa trupei de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, care a repetat şi a jucat seri la rând cu aceeaşi incandescenţă! Ideea repetiţiilor cu public ar trebui reţinută şi inclusă în must-do-ul următoarelor ediţii.

4.FNT se adresează oricui îşi exprimă dorinţa de a vedea ceea ce are el de oferit. În plus, se adresează unui număr infim de producători, programatori de festivaluri şi critici străini care trebuie convinşi că el are ceva de oferit. Ar fi atât de lesne să mă alătur corului celor nemulţumiţi de formula restrictivă în care e proiectat de ani buni acest „festival al festivalurilor”: prea puţine reprezentaţii, prea puţine locuri disponibile publicului obişnuit, care nu are nici o altă şansă de a vedea spectacole multrâvnite precum „Strigăte şi şoapte” sau „D’ale carnavalului” în felurite alte festivaluri, în microstagiuni organizate „la sediu” de teatrele producătoare ş.a.m.d. Ştiu că e frustrant, neplăcut şi (uneori) detestabil tratamentul aplicat de agenţii de pază virtualilor spectatori comasaţi la uşile teatrelor (l-am trăit pe pielea mea), dar e la fel de trist să vezi sălile ocolite de public plătitor, invitaţi români şi străini la atâtea alte spectacole care nu beneficiază de nume mari pe afiş, de publicitate, de supratitrare în română sau limbi de largă circulaţie, de un focus anume, de conferinţe de presă etc. Şi care, spre ghinionul lor, mai sunt şi transplantate în spaţii nepotrivite, aproape imposibil de adaptat şi îmblânzit în timpul scurt pe care trupele şi echipele tehnice îl au la dispoziţie.

Chestiunea arată, până la urmă, nu doar fragilitatea acestui „obiect ciudat” care e teatrul, dar şi patologia specifică unui festival naţional (încă; probabil şi pe termen nelimitat) neinstituţionalizat, pe veci dependent de factori impredictibili. Nu în ultimul rând, ea pune în discuţie dificilul circuit al valorii în climatul nostru teatral. Nu ştiu să desfac acest nod de probleme, nu pot decât să schiţez câteva întrebări: să fie neputinţă sau lipsă de interes faptul că teatrele situate la ore bune de capitală nu-şi prezintă aici spectacolele de top şi în afara contextului festiv, de maximă expunere al FNT? Să fie doar comoditate? Certitudinea că acele montări vor fi selecţionate în FNT şi că, prin urmare, nu mai e cazul să investească bani, timp, energie, în deplasări suplimentare? Va fi greu de răspuns la această întrebare câtă vreme Sibiul, Clujul vor submina statutul de pol al vieţii teatrale (în termeni de calitate) pe care în mod iluzoriu şi-l arogă capitala, mizând exclusiv pe cantitatea ofertei teatrale.

5.Dacă aş da o notă ar însemna să mă raportez fie la un FNT utopic, fie la ediţiile şi selecţionerii precedenţi. Cum nici una dintre variante nu mi se pare realistă, cum abia s-a încheiat cea dintâi ediţie girată de Alice Georgescu, mă sustrag de la acest exerciţiu antipatic şi oarecum extra-artistic.

Publicul vrea, unii artişti vor. Totuşi, teatrul independent există sau subzistă exclusiv prin propriile forţe. Da, este o şansă pentru creatori şi pentru spectatori deopotrivă, însă una cu dus şi întors, ca mai toate şansele.

Cu ocazia ediţiei din acest an a Festivalului de Teatru Independent „Undercloud”, în desfăşurare la Clubul „La Muse” de pe Lipscani, am vorbit cu câţiva oameni implicaţi în teatrul independent despre nevoile, avantajele şi dezavantajele acestei forme de expresie. Întrebările pe care le-am adresat sunt următoarele:

1. Care sunt nevoile principale ale teatrului independent, aşa cum se practică el în România de azi?

2. Ce avantaje şi ce dezavantaje are el pentru actorii care se implică în astfel de proiecte?

3. Ce public ţinteşte teatrul independent acum?

Victor Scoradeţ, critic de teatru: O „atitudine mai prietenoasă” ar fi bine-venită

1. O minimă, dar constantă susţinere financiară de la buget, în condiţiile în care legea sponsorizării e concepută astfel încât să descurajeze orice demers de acest fel. În ţările normale, statul acoperă în jur de 70-80% din costul real al unui bilet de intrare la teatrele naţionale şi de stat şi 30% din preţul unui bilet la independenţi. Cum asta n-o să se întâmple prea curând (după cum nici legea sponsorizării n-o să fie modificată!), presupun că independenţii noştri s-ar mulţumi şi cu o… atitudine mai prietenoasă din partea instituţiilor statului, începând cu Ministerul Culturii. Deci, cu mai puţină ostilitate, cu mai puţine prejudecăţi, cu un plus de deschidere. Lucru valabil şi pentru o bună (de fapt, rea!) parte din critică. Cu alte cuvinte, ceva mai puţine obstacole. Restul ar veni de la sine.

2. Pentru cei mai mulţi, avantajul de a juca în general. Numărul anual de absolvenţi de actorie e de vreo patru-cinci ori mai mare decât acela al teatrelor subvenţionate, în care cei mai mulţi dintre actori au deja contracte pe durata nedeterminată…

Pentru aceia care au jucat sau joacă şi în sistem, avantajul major al unei exprimări mai curajoase, incomparabil mai libere (şi nu mă refer numai la limbaj!), al unei atmosfere mai destinse şi mai generoase. Avantajul ieşirii din rutină, pe care-l apreciază şi unii actori mari, de talia unor Valeria Seciu sau Victor Rebengiuc. Şi avantajul – deloc neglijabil! – al unor relaţii interumane mai salubre, bazate pe frumoasa complicitate întru independenţă.

Dezavantajul: banii, desigur.

3. Publicul inhibat de fiţele „teatrului adevărat”, publicul plictisit de experienţele teatrale în sistem. Dar şi publicul fără o experienţă teatrală anterioară. Am întâlnit frecvent, printre spectatorii independenţilor, oameni care au afirmat că, dacă ştiau că teatrul e „aşa”, ar fi venit mai de mult.

Chris Simion, regizor:  Libertate, competiţie, responsabilitate versus restricţii, inerţie şi neimplicare

1.O nevoie ar fi spaţiul. Depinde de producţia fiecărui spectacol. Dacă e un spectacol în 2-3 personaje sau un monolog, e mai flexibil, se poate produce şi juca în multe locuri. Dar, dacă vrei să faci un spectacol cu distribuţie mare, cu propunere regizorală şi scenografică, îţi trebuie un spaţiu decent, cu dotări tehnice şi condiţii.

A doua nevoie sunt banii – implicarea instituţiilor de profil (Ministerul Culturii, ARCUB, Primăria Capitalei, Institutul Cultural Român şi alţii) în susţinerea financiară a mişcării independente. Acestea sunt două nevoi vitale, fără satisfacerea cărora nu evoluezi şi nu ai cum să-ţi transformi munca într-un laborator de durată, ci rămâi la stadiul de accident artistic.

2. Avantajul ca există libertatea de alegere. Nu eşti condiţionat de niciun director să joci în toate fake-urile. Joci într-un spectacol, dacă tu crezi în el şi dacă ţie îţi spune ceva textul şi te costă ca experienţă sufletească, spirituală. Aşa poţi să ţi-l asumi în totalitate. Avantajul financiar este că, dacă spectacolul are succes şi se joacă des, eşti plătit cu un onorariu care să te facă să te simţi respectat.  Avantajul competiţiei, care te face să ai altă atitudine într-un un proiect independent, alta responsabilitate. Evident că depinde de fiecare cât de serios şi de profesionist îşi asumă treaba asta. Dezavantajul este că încă sunt mulţi actori care sunt angajaţi şi aleg să rămână aşa, din frică şi din comoditate, şi vorbesc despre teatrul independent ca despre o refulare a celor care nu şi-au găsit loc în teatrul de stat. Ceea ce e o mare eroare. În teatrul independent joacă mulţi actori angajaţi în teatrele de stat. Dezavantajul că, dacă nu ai un spaţiu al tău, eşti cu cortul şi joci piesa pe unde apuci. Dezavantajul că nu îţi poţi permite o instituţie în spate, o întreagă echipă, ca la teatru, care să lucreze pentru tine – de la cabinieră la PR – şi toate trebuie să le faci singur. Lista e lungă şi într-o parte, şi într-alta. Dar după 12 ani de teatru independent şi după 10 ani de teatru instituţional… mă încăpăţânez să susţin mişcarea independentă şi să cred din ce în ce mai mult în ea.

3. Publicul nu ţi-l alegi tu, ca artist. N-ai cum. Publicul te alege pe tine. Poţi să-l selectezi doar prin valoarea şi genul spectacolului. Dacă o să joci „Tanţa şi Costel”, o să ai o categorie de spectatori, dacă joci „Hamlet”, altă categorie. La spectacolele mele, publicul este foarte divers –  de la persoane în blugi rupţi la… rochii de seară, de la puşti de 15 ani la… spectatori de 70 de ani. Ideal este să ţinteşti spre spectatori vii, lipsiţi de prejudecăţi, deschişi, care nu consumă teatru pe post de somnifer. Cred că responsabili pentru crearea gustului artistic sunt cei care fac spectacolul. Cum zice un prieten, „fiecare spectacol îşi are publicul pe care îl merită”.

Theo Herghelegiu, regizor: Lipsesc banii, spaţiile şi impresariatul de calitate

1. Nevoia number one: banii. Nevoia number two: banii. Şi, în fine, nevoia number three: banii.

Apoi, ar mai fi, într-o ordine aleatorie: oameni cu iniţiativă, verticalitate şi viteză bună de reacţie, care să se ocupe de asta. SPAŢII care să-i permită să se extindă, ca fenomen. Dezvoltarea instituţiei impresariatului artistic de calitate şi, ca rezultat, înlocuirea geambaşilor de spectacole cu agenţi autentici. Campanii publicitare agresive. Implicarea aşa-numiţilor „project V.I.P.’s” (personalităţi culturale de marcă, ce girează un proiect cu numele lor) care să garanteze calitatea anumitor demersuri artistice, prin asta atrăgând public – bref: o marchetare coerentă şi deşteaptă. 

2. Avantaje majore: libertatea şi o anumită eleganţă a relaţiilor inter-umane. Dezavantaje principale: statut financiar precar şi obligativitatea ca „eroul” să aibă mai multe sarcini, în afara celor strict artistice (de pildă: administrativ-organizatorice, tehnice, PR-istice ş.a.).  

3. Nu ştiu. Publicul inteligent, în orice caz…

Vlad Zamfirescu, actor: Teatrul independent, completare a celui instituţionalizat

1, 2, 3. Oamenii din teatrul independent au nevoi, nu teatrul în sine. Există artişti extrem de talentaţi – actori, regizori, scenografi, pentru care provocarea e foarte mare –  care simt nevoia să se exprime şi au găsit modalitatea de a o face în zona asta, probabil neputând sau nevrând să pătrundă într-un spaţiu instituţionalizat. Că teatrul independent funcţionează o dovedeşte lumea care vine la astfel de spectacole şi agreează genul. Este clar că vorbim despre o nişă necesară. Există, pe de altă parte, şi produse proaste în teatrul independent. Aşa se întâmplă: te apuci de lucru animat de cele mai bune intenţii, dar câteodată nu iese cum vrei. E valabil peste tot, cu atât mai mult la teatrele instituţionalizate.

Teatrul independent nu este o alternativă la teatrul instituţionalizat, ci o completare a lui. Valori ies din ambele zone, între care nu există concurenţă şi care nu se exclud reciproc. Sper ca astfel să iasă la rampă cât mai multe tinere talente, pe care le cunosc şi le apreciez, oameni care n-au avut şansa să joace într-un spaţiu instituţionalizat din cauză că posturile sunt blocate de ani întregi. Unii fac lucruri absolute minunate.

Avem nevoie de mai multe spaţii de joc şi de texte care se pretează la spaţii neconvenţionale, ca să nu forţăm texte să intre într-un spaţiu nepotrivit numai pentru că vrem să le montăm cu orice preţ. Dacă forţezi, e greu să dregi busuiocul şi devine şi mai greu să iasă un lucru de calitate. Cât despre numărul spaţiilor, în Bucureşti ar fi nevoie de mult mai multe. Roma are 300 de teatre. Bucureştiul nu depăşeşte 15, număr în care includem şi spaţiile private.

Oricine e doritor de altceva, de altfel de teatru, şi e deschis spre asemenea spectacole este considerat publicul nostru ţintă. Noi jucăm pentru toţi cei care vor să vadă o poveste şi să participe la ea.

Imagine realizată de Adriana Grand

Pentru mine, teatrul e o iubire trecută. Şi, cum se întâmplă în asemenea situaţii, oscilez între amintirea vrajei care mă atrăgea spre el şi întrebarea “Oare de ce mi s-a părut aşa o minune?”. Ani la rândul am fost la teatru de 4-5 ori pe săptămână. Am văzut multe spectacole foarte bune. Am făcut şi o facultate de profil. Apoi, în timp, pasiunea s-a stins. Pe nesimţite, teatrul a început să mi se pară o formă de artă falsă, superficială, o distracţie şi atât. Erau tot mai puţine spectacole care să mă răscolească, mă atrăgeau tot mai mult alte forme de artă. Şi am încetat să mai merg. Am văzut în ultimii doi ani un singur spectacol, “Hamlet”-ul lui Nekrosius. Excepţional, dar nici el n-a reuşit să învie ce murise de mult. Aşa că, pe scurt, de ce nu mai merg la teatru ? Pentru că nici eu, nici el nu mai suntem ceea ce eram pe vremea când mergeam. (C, 32 de ani, filolog)

Ce să vă spun? Nu prea mai merg la teatru. Montările de azi nu-mi mai plac, nu mă mai ating. Mi-e dor de un spectacol adevărat, care să mă tulbure, să mă pună pe gânduri. Un spectacol care să-mi vorbească despre dragoste, curaj, bunătate, toleranţă şi care să mă convingă că toate astea există. O poveste în care să cred… Un spectacol în care renunţările se transformă în puterea de a o lua de la capăt. Un spectacol care să mă facă să nu mă mai uit la ceas din zece în zece minute sau să aştept pauza ca să pot pleca mai repede acasă. Cer prea mult, crezi? (L. A., 45 de ani)

Când eram mic, mă fascina teatrul radiofonic. Ascultam toate spectacolele pe care le prindeam. Apoi, tata mi-a cumpărat şi discuri cu piese de teatru. El spune că ştiam pe de rost toate replicile. Eu nu-mi mai amintesc. Ştiu doar că, odată ajuns în Bucureşti, ca student, (sunt dintr-un orăşel de provincie fără teatru) am vrut neapărat să văd un spectacol adevărat. Am fost fascinat şi, chiar dacă anii au trecut, fascinaţia rămâne. Nu merg foarte des, dar merg de câte ori am ocazia. Ce mă atrage cel mai mult ? Faptul că oricum ar fi, bun, sau mai puţin bun, teatrul este viu. (I. A., 29 de ani, arhitect)

În primul rând, îmi place să merg la teatru singură, din egoism – să nu trebuiască să împart plăcerea pe care mi-o provoacă ,,jocul pe scenă” cu nimeni. Aleg de obicei sala de teatru în defavoarea cinematografelor pentru că îmi place să am actorii în faţa ochilor, şi nu după un ecran. Pentru că nu vreau să mi se pară real ce văd, ci clar delimitat de o simplă scenă. Aleg teatrul, pentru că sunt /sau am fost – cititoare de piese de teatru. Mă ajută să mă detaşez de realitate şi îmi dă impulsul necesar să o şi analizez. Nu în ultimul rând, îmi place să merg la teatru, pentru sentimentul pe care mi-l dă mulţimea de spectatori, oameni pe care  nu-i cunosc, dar cu care trăiesc conştient un moment de ficţiune. Să nu râzi, mai îmi plac sălile de teatru din România pentru mirosul care vine dinspre scenă când e curent, un miros de parfum ieftin, care îmi aminteşte cât de prost sunt plătiţi actorii şi că totuşi reuşesc să dea ce au mai bun.  (M.C., 29 de ani, jurnalistă)

Pentru că timp de o oră sau două sau trei uit de forfota din stradă, de întrebările zilnice, de neliniştile zilnice, de restanţa la întreţinere şi de roşul aprins la semafor. Pentru că poveştile de pe scenă sunt uneori poveştile mele, oamenii de acolo gândurile mele. Pentru că viaţa nu ar fi frumoasă fără o lună plină aprinsă pe fundal şi un balcon de iubire cât o umanitate. De ce merg la teatru? Pentru că e o ofertă mai bună ca cea de la mall. Pentru că seful de la birou dispare brusc la ridicarea cortinei şi nu mai apare până la sfârşitul piesei. Pentru ca dimineaţa, în faţa automatului de cafea şi în cunoştinţă de cauză să-ţi inviţi colega, pe care vrei s-o agăţi, la spectacolul văzut aseară… (Florentin A., 40 de ani, economist)  

De fiecare dată când merg la teatru, caut să regăsesc o emoţie. Cum doar acolo îmi pare că există, o caut cât de des pot. Pentru asta nu e nevoie ca piesele să fie neapărat jucate de actori foarte cunoscuţi, în sensul că îmi doresc să văd tot mai des tineri care să urce pe scenă pentru a demonstra că au acel ceva prin care să cucerească. Aşadar, merg la teatru cât să descopăr experienţe actoriceşti.

Nu pot spune însă că sunt încântată de această tentaţie de a moderniza la extrem spectacolul de teatru. S-a întâmplat să descopăr piese presărate cu replici “memorabile” din viaţa de zi cu zi, menite să ducă – în mod cu totul forţat – la amuzamentul celor din sală. Mi-ar plăcea să cred că se poate şi fără.

În altă ordine de idei, un moment pe care îl aştept în mod special este cel în care ajung să văd decorul şi costumele.

Sala de teatru te încarcă, fără doar şi poate, cu energie pozitivă. Aproape că nu observi că în dreapta ta se întâmpla să-şi fi cumpărat bilete persoane care ar fi vrut, de fapt, să vadă un film la mall, sau că pe rândul din faţa doi spectatori îşi explică zgomotos replicile (uneori) prea… subtile.

Viaţa e, oricum, un grandios spectacol în culori! (Cristina Ş., 30 de ani)

„Merg la teatru – deşi mult mai rar decât în studenţie – pentru fascinaţia comunicării cu oamenii de pe scenă, care nu va dispărea niciodată, şi pentru că există actori şi regizori care continuă să facă roluri şi spectacole demne de apreciere. Îmi pare bine să văd sălile mai pline decât acum zece ani, dar, în acelaşi timp, mi-ar plăcea ca spectatorii să dea dovadă de mai mult simţ critic.” (I.C., 33 de ani)

Pe 1 februarie 1852 se năştea Caragiale. Astăzi, la două săptămâni după ce presa şi-a făcut datoria şi a epuizat, ca de obicei, cu puţin tam-tam, ziua lui Eminescu, e deja obosită să mai vorbească şi despre celălalt mare clasic al literaturii române, cum îl prezintă manualele… Despre cel mai important dramaturg român şi despre actualitatea lui, am stat de vorbă cu studenţii anilor 2 şi 3 Teatrologie, ai UNATC „I.L. Caragiale”, universitatea care-i poartă numele. Răspunsurile spontane vi le oferim spre cugetare şi analiză…

1.Vă regăsiţi în lumea lui Caragiale? Cum, cât şi de ce?

2.Cum v-aţi dori să fie montate astăzi textele lui Caragiale?

Dani Buglea (Teatrologie, anul 2)

1.Sigur că ne regăsim în lumea lui. Fauna socio-politică creionată de el o putem vedea peste tot. De multe ori simt nevoia să scap de toate spectacolele dramatico-filosofice din teatre şi pur şi simplu să mă relaxez râzând la o comedie caragialiană. Ne regăsim prin situaţiile în faţa cărora suntem puşi zilnic. Spun asta deoarece multă lume din jur încurcă numerele…, scot măseaua greşită sau răcnesc peste Carpaţi.

2.Tocmai m-am izbit de posibilitatea de a monta împreună cu o prietenă „D’ale carnavalului” în decorul unei alte piese. Dat fiind acest fapt consider că poate fi pus în scenă aproape în orice mod. Personal, optez, pentru o variantă clasică, înspre teatru de muzeu. Nu consider că piesele lui ar avea nevoie de vreun artificiu de muzeu.

Diana Barbu (Teatrologie, anul 2)

1.Mă regăsesc în lumea lui Caragiale prin prisma personajelor lui, care au la bază trăsături general umane pe care le recunosc şi în mine, doar că acestea, fiind ficţiune, sunt mult mai puternic caricaturizate şi esenţializate în jurul unei singure trăsături. Îi oglindeşte pe cei din jurul meu, aşa cum îi văd când încerc să observ esenţa caracterului lor. Mă amuză mult mai mult să îi văd ironizaţi pe ceilalţi.

Pe de altă parte, contextul socio-politic a rămas acelaşi de atunci până acum, ceea ce aduce o notă de tragi-comic în ceea ce ne priveşte.

2.Cred că există două posibilităţi de montare generale, care pot fi stilizate şi caracterizate de la regizor la regizor (prin viziunea fiecăruia şi mesajul pe care şi-a dorit să îl transmită când a ales piesa). O dată, l-aş monta păstrând toate elementele specifice perioadei în care a fost scris, dar aş încerca să-i dau multă viaţă şi culoare prin intenţionalitatea actorilor (ca să nu devină un spectacol de muzeu). Distanţarea publicului care ar putea să se amuze mai tare, dar, în subconştient, ar înţelege satira la adresa lumii contemporane.

Şi-o a doua montare ar fi una atemporală, în care să nu recunoşti costume, obiecte, obiceiuri ale nici unei perioade şi nici măcar personajele să nu fie inspirate (prea mult) din personalităţi contemporane, eventual să fie caricaturi ale personajelor adunate din mai multe epoci, pentru a susţine izul de atemporalitate. Efectul cred că ar fi şi mai puternic în spectatorii care ar vedea societatea care a fost, este şi probabil va fi, dacă nu schimbăm ceva din comportamentul nostru, şi s-ar petrece în ei o schimbare cât de mică prin conştientizarea tragicului prin satiră.

Andra Maria (Teatrologie, anul 2)

1.Lumea lui Caragiale este şi va fi lumea tuturor. Nu-şi pierde contemporaneitatea. Personajele, situaţiile, comicul au valoare în orice timp şi spaţiu geografic. Orice om care vede un Caragiale recunoaşte situaţiile care îi sunt atât de familiare şi este absolut normal, dacă sunt perfect valabile şi ironizate, comicizate, pe deasupra să aibă haz şi succes la public. Nu pot explica de ce, dar mie nu-mi place Caragiale. Nu îmi place să citesc Caragiale. Ador să-l văd pus în scenă, dar nu pot citi textele, tocmai pentru că sunt cunoscute, atât de cunoscute pentru valoarea lor şi pentru faptul că lasă loc interpretării şi metaforelor regizorale.

2.Caragiale se poate monta în mii de feluri. Eu aş încerca un desen animat. Personajele: toţi ai noştri, trăsături fizice. Şi avem: Băsescu, Iliescu, Becali; voci de actori, intervenţii actoriceşti; colaj de desen animat şi actorie. Măscărici în fruntea prostiei româneşti. Mi s-ar părea interesant şi pentru că desenele animate sunt la fel de vii în amintirea mea, ca şi personajele lui Caragiale. Cred că ar fi un colaj frumos, cu haz, Caragiale.

Tudor-Costin Sicomaş (Teatrologie, anul 2)

1.Lumea lui Caragiale este prezentă pretutindeni în jurul nostru. Te uiţi la televizor şi vezi toţi acei Caţavenci şi Farfurizi. Întorci capul pe stradă şi auzi vorbind Mitici, „dame bune”, Ioneşti, Popeşti şi tot soiul de „…eşti”, vorba lui Muşatescu. Mahalaua carnavalescă s-a extins acum şi în sălile de teatru, de operă. Nu mai poţi face un pas, fără să te loveşti de „groaznice tragedii” de falsă sinucidere. Demagogia este în floare, alegerile libere, în care „votează cine vrea şi iese cine trebuie” sunt la modă. Noi înşine facem parte din universul caragialian.

2.Cred că o variantă de montare a comediilor lui Caragiale azi ar fi ca regizorii să introducă, prin costume, ticuri şi alte trucuri personaje reale, contemporane cu noi. Imaginile ar trebui să fie mai dure. Nu ar strica, poate, un pic mai mult dramatism. Căci, hai să nu ne facem că nu vedem, subiectele pieselor lui Caragiale au o oarecare doză de tragism. Iar ce trăim acum nu e deloc comic.

Liana Iovu (Teatrologie, anul 2)

Mă regăsesc în lumea lui Caragiale, dacă aş vedea montate piesele lui în contextul actual. Tipologiile construite de Caragiale să fie păstrate, dar spaţiul în care se desfăşoară fiecare dintre ele să fie unul contemporan. Aici mă refer la contextul social actual: problema pensiilor, greve etc. şi, mai ales, la cel politic: situaţia actuală a Guvernului în relaţie cu cetăţenii, rolul preşedintelui în societate. Şi, cel mai important, relaţiile dintre personaje şi tipologiile umane să fie păstrate exact ca în dramaturgia lui Caragiale.

Laura Calistru (Teatrologie, anul 3)

1.Caragiale a identificat nu moravurile epocii sale, ci unele general valabile. De aici, afirm că defectele pe care el le aduce şi le ironizează în comediile lui pot fi considerate actuale. Concluzia e că regăsesc societatea în care trăesc în lumea descrisă de Caragiale.

2.Pornind de la afirmaţia lui Shakespeare „Potriviţi gestul cu vorba”, susţin montarea clasică a pieselor lui caragiale. Mi se pare nepotrivită alăturarea unor elemente foarte moderne cu limbajul personajelor lui Caragiale. O montare clasică ar putea fi „inovatoare” în peisajul teatral contemporan românesc.

Iulia Scutaru (Teatrologie, anul 3)

1.Eu nu îl interpretez pe Caragiale la modul grotesc, cum, poate, ar fi o variantă. Aş vrea să cred că e o metodă ironică pe care o foloseşte în caracterizarea unei lumi. Nu este deloc singurul care o face. Toată istoria teatrului se compune din reprezentanţi ai societăţii lor. Păstrat în limitele unei ironii cu strat profund, eu mă regăsesc în Caragiale. Dacă nu aş face-o, mi-aş nega originea.

2.Oricât de învechită pare metoda clasică de montare a textelor lui Caragiale, nu cred că se poate ieşi cu totul din acea măsură. Specificul caragialesc este oricum construit să fie actual în eternitate, iar o montare modernă nu face decât să aducă o repetiţie deranjantă. E ca atunci când expui dragostea pe scenă şi adaugi o lumină roşie şi-o partitură romantică. În fond, cel mai deranjat va fi spectatorul, pentru că astfel este subestimat.

Anca Bică (Teatrologie, anul 3)

„Sunt vechi, Domnule!” Pornind de la această exclamaţie şi ajungând la „văz enorm şi simţ monstruos”, nenea Iancu şi Chiriţa rămân pentru poporul român asemenea Doinei: „ce avem mai scump pe lume este Doina ce se tace şi prin veac se ţine minte”… Din păcate sau din fericire, Caragiale este prezentul şi viitorul nostru, cel sau poate singurul pe care globalizarea nu-l va anihila. Nu mi-aş dori să văd în societatea românească „personajele cheie” de un caragialesc tragi-comic, dar se pare că singurul nostru punct comun în ADN-ul românesc rămâne totuşi… Caragiale şi caragialescul său…

2.Caragiale ar trebui să rămână şi pe scenă, ca şi în viaţă – clasic. Nu aş vrea să ducem teatrul în stradă, aş vrea să ducem strada la teatru, poate atunci, privind-o din „culise”, prin manualul Maestrului am observa… şansa unei… remedieri…

Gloria Apostol (Teatrologie, anul 3)

Astăzi, Caragiale ar trebui montat în cheie clasică, asemenea textului şi lumii de atunci, deoarece există o anumită categorie de spectatori, care poate fi atrasă spre teatru cu acest gen de spectacole. Mai mult, în acest fel teatrul şi-ar atinge unul dintre scopurile sale, acela de a educa. Pe de altă parte, Caragiale trebuie montat şi cu o altă viziune, poate mai contemporană, tocmai pentru că este actual, noi toţi regăsindu-ne, cred, în lumea sa, deoarece vechile obiceiuri mor greu.

Andra Năstase (Teatrologie, anul 3)

1.Lumea lui Caragiale nu a dispărut absolut deloc, din contră, astăzi pare mai actuală decât atunci, tocmai pentru că o regăsesc în fiecare zi în oameni, în evenimente, în gesturi, în fapte. Poate frumuseţea acestor amănunte constă mai ales în identificarea cu acea lume, cu acel univers perfect uman. Transpunând-o în trecut, o voi privi c indulgenţă şi simpatie, doar astfel cred că mai pot simţi o căldură şi o fericire pentru că există astăzi.

2.Astăzi, Caragiale ar trebui montat într-o cheie perfect realistă şi ironică pentru a revela şi a pune în faţă o oglindă acestei lumi care se vrea corectă şi demnă, altruistă şi sinceră.

Diana Zamfirescu (Teatrologie, anul 3)

Îmi doresc să văd o montare clasică a pieselor lui Caragiale, pentru că, în opinia mea, este singura valabilă şi verosimilă. Acest dramaturg este actual prin textele şi ideile sale, aşadar nu e nevoie de o modernizare a reprezentaţiilor. I.L. Caragiale a esenţializat natura poporului român. Trăim într-o „lume tristă, dar plină de umor.”

1. Cum comentaţi ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru? Bile alb, bile negre…

2. Care au fost tendinţele selecţiei? Pe cine a avantajat, pe cine a dezavantajat?

3. Cui consideraţi că i se adresează FNT şi cui ar trebui să i se adreseze? Care sunt problemele importante în acest sens?

4. Acordaţi-i o notă, de la 1 la 10.

Alice Georgescu: „Modest din punct de vedere calitativ”

1.Partea bună a festivalului mi s-a părut a fi spectacolele străine, spectacolele invitate din străinătate, şi aş adăuga, pentru mai multă precizie, spectacolele vorbite în alte limbi decât în limba română, pentru că şi din ţară cele mai interesante, din punctul meu de vedere, au fost spectacolele teatrelor maghiare. Unul dintre ele, „Hamlet”, nu era vorbit în nici o limbă, era un spectacol de dans, iar celelalte, care au venit de la Teatrul Maghiar din Cluj, mi s-au părut cele mai interesante. Iată o parte bună a festivalului. Menţionez că vorbesc strict de ce-am văzut în festival, nu despre ce-am văzut înainte. Pentru că sigur că am văzut unele dintre spectacole înainte…

Altă parte bună mi s-au părut evenimentele colaterale, multitudinea de lansări de carte, de conferinţe, dezbateri (deşi nu le-aş numi chiar aşa), aceste alte venimente, în afară de spectacole, menite să îmbrace scheletul alcătuit fatalmente din spectacole, pentru că ăsta e rostul unui festival. Şi faptul că FNT a continuat să publice, ca şi în anii trecuţi, diverse cărţi e un lucru foarte bun.

Ce nu mi s-a părut bine, că aici m-aş opri cu ce mi s-a părut bine… Nu mi s-au părut bine spectacolele. Atât cât am văzut din selecţia naţională mi s-a părut destul de modest din punct de vedere calitativ. Sigur, aici poate să intervină uneori emoţia actorilor care joacă în alt loc decât al lor, în cazul spectacolelor venite din afara Bucureştiului sau, în cazul celor din Bucureşti, emoţia dată de faptul că festivalul e alt tip de eveniment chiar decât o premieră, aduce altfel de lume… Asta poate declanşa emoţii suplimentare şi de aici, o calitate mai puţin bună a jocului. Dar cred că, dacă este vorba de profesinişti, ei nu trebuie să se lase influenţaţi de nici un fel de împrejurări şi nu trebuie să aibă fluctuaţii calitative în joc. Dincolo de asta, sigur, fiecare selecţioner alcătuieşte o listă a preferinţelor, preferinţele mele se poate să nu coincidă cu cele ale selecţionerului şi invers. Nu este neapărat o nenorocire… Dacă ne-am apuca să facem referendumuri, sigur că s-ar complica lucrurile. Sigur, a fost o propunere cu care eu personal am fost doar parţial de acord.

2. Subliniez că atunci când vorbesc despre aceste tendinţe, nu mă refer la declaraţiile directorului artistic, mă refer la ce am văzut, pentru că, în materie de declaraţii, şi regizorii fac din vorbe spectacole minunate. Ce spui că ai de gând să faci e una şi ce-ţi iese efectiv e cu totul altceva deseori. Aşadar, mi s-a părut că, la fel ca şi în anii trecuţi, a fost avantajată o tendinţă pe care nu ştiu dacă o pot defini coerent. Ea, în general, se numeşte „experimentală”. După părerea mea, nu este vorba despre aşa ceva, pentru că experimentul adevărat îmbracă diverse modalităţi de expresie, nu se opreşte la nivelul formei. Ceea ce am văzut au fost nu atât inovaţii formale, cât un fel de încercări de a răscoli apele textului fără a pune neapărat altceva în loc. Cam asta mi s-a părut mie că se încearcă un fel de punere în valoare a unor lucruri care se petrec în locuri mici, într-un fel de laboratoare, ceea ce poate să fie foarte interesant, cercetarea… Nu însă neapărat şi expunerea rezultatelor ei. Dar avantajare şi dezavantajare… ce să spun? Este vorba despre o dialectică foarte subtilă şi foarte perfidă în acelaşi timp, pentru că ceea ce doreşti să avantajezi uneori se întoarce împotriva ta şi a sa însuşi şi iese în dezavantaj. Pentru că atunci când ţii cu tot dinadinsul să pui în valoare ceva care nu e neapărat terminat, desăvârşit, când ai intenţia să pui în avantaj ceva se întâmplă uneori să iasă dimpotrivă. Sigur, nu s-a mai întâmplat chiar ca în anii trecuţi ca un teatru să fie adus cu multe spectacole, dintre care marea majoritate discutabile, nu s-a mai întâmpla asta… şi asta cred că e bine. Dar sigur că au fost avantajate – dezavantajate anumite zone ale teatrului. N-aş vrea neapărat să dau nume, nici nu ştiu dacă sunt semnificative. Şi la urma urmei, unii dintre oamenii respectivi n-au nici o vină, aşa că… n-aş vrea neapărat să-i amestec.

3. În foarte mare măsură, festivalul se adresează, nu în intenţie, ci în fapt, criticilor sau, în orice caz, oamnilor de teatru. În ceea ce priveşte publicul propriu-zis, nu cred că festivalul a reuşit o „atragere a maselor”… E-adevărat, nici n-a fost o promovare foarte eficientă. Atât cât am umblat eu prin oraş în zilele festivalului, am văzut afişe numai în jurul teatrelor care găszduiau spectacole, dar nu, de pildă, în cartiere sau în locuri neatrale. Poate mi-au scăpat mie, dar n-am văzut. Şi oamenii nu prea au cum să afle. Sigur, internetul e un lucru minunat, numai că nu toată lumea are internet şi e obişnuită să-l folosească… Pe scurt, e frumos că se trimiteau pe internet mii de comunicate de presă, dar asta nu suplineşte publicitatea clasică. Cred că nu-i foarte în ordine. Iarăşi, în acelaşi timp, nu trebuie să ne ascundem după deget. Publicul larg, publicul mare, se câştigă în primul rând prin actori şi numele lor şi în al doilea rând prin titlurile pieselor. Publicul mare – încă o dată spun, şi în asta intră şi tinerii, nu cum ne închipuim noi că numai babele şi moşii reacţionează la Cehov şi Shakespeare. Nu, nu e aşa. Este o viziune cu totul greşită. David Mamet poate să fie un dramaturg minunat, dar poate să nu spună nimic publicului larg. Absolut nimic. El înseamnă ceva pentru oamenii de teatru. Nici măcar pentru tineri… În timp ce pe Shakespeare, de pildă, ce să-i faci, îl cunoaşte toată lumea şi toată lumea e interesată să vină să vadă o piesă de Shakespeare. E foarte bine că se încearcă dramaturgia nouă – deşi multe nu mai se înscriu în dramaturgia nouă…, David Mamet nu mai e ceea ce se cheamă un dramaturg nou. Numai că… poate punerea în pagină n-a fost suficient de îndemânatică spre a atrage cu adevărat publicul spre festival. Aşa că festivalul este, totuşi, al oamenilor de teatru, în continuare.

4. Ar fi două laturi ale întrebării… Ce notă dau festivalului în ansamblul ediţiilor de festival pe care le-am văzut eu de 20 de ani încoace şi ce notă dau festivalului în contextul celor trei ani de directorat ai Cristinei Modreanu. E o diferenţă importantă. În a două accepţie a întrebării, în raport cu ultimele trei ediţii, îi dau nota 8. În contextul festivalier general, are 6 cu bunăvoinţă.

Iulia Popovici: „Unele alegeri au fost cu adevărat curajoase”

1.Nu dau bile – albe – decît echipei FNT, care face, în fiecare an, din rahat bici (scuzaţi…). Că “Strigăte şi şoapte” s-a jucat de două ori pentru, în total, 150 de oameni e trist (ştiu festivaluri medii care nu acceptă spectacole pentru mai puţin de 200 de persoane, altfel nu-şi pot justifica finanţarea publică), că ne-am negoţat cu poliţia la poartă e încă şi mai trist. Chestii de-astea mici-mărunte şi meschine, că la Teatrul Bulandra nici la ieşire nu se deschideau ambele uşi (de sticlă), iar că nu s-a întâmplat nimic ţine de bunul Dumnezeu. Că doar cu ocazia FNT aflăm ce dotări antediluviene avem în teatre şi avem brusc revelaţii că ne trebuie manageri culturali, organizatori de turneu, regizori tehnici, luminişti etc.

2. În mod normal, orice critic vrea să rămână cunoscut şi îşi construieşte reputaţia după “descoperirile” pe care le face.  Iar Cristina Modreanu, ca orice alt critic, poate, a vrut să pună amprenta propriei personalităţi critice asupra acestui festival, să meargă pe un drum al ei, nebătut încă. Înţeleg de ce László Bocsárdi a dispărut din FNT în ultima vreme, nu înţeleg de ce spectacolele pe textele lui Peca Ştefan (dintre care unul tocmai a fost premiat de Ambasada Irlandei) n-au fost selectate (dar nici unul!). Altfel, nu pot comenta tendinţele selecţiei, pentru că nu-mi sunt foarte clare şi pentru că o selecţie nu se comentează, se acceptă, ăsta e jocul şi-l accept.. Cel mai probabil, selecţionera a căutat direcţii proaspete, nume şi tentative inovatoare – numai că ce-a găsit era mai degrabă în etapa de tatonare, de încercare. Într-un festival de rang înalt nu e loc de atâta wishful thinking. Dar sunt alegerile Cristinei, era rolul ei să le facă şi eu le respect. Iar unele dintre aceste alegeri au fost cu adevărat curajoase.

3. Asta e întrebarea lui Polichinelle. Sigur că publicului – scuzaţi snobismul, dar orice festival se adresează publicului, din care profesioniştii fac şi ei parte, că le place sau nu. Problema e că în oraşele mai mici, în teatrul independent şi la Andrei Şerban se montează în regim studio, iar două reprezentaţii nu sunt destule pentru publicul din Bucureşti, sponsori, parteneri, critici şi presă. A doua problemă e o marotă a mea şi are de-a face cu absenţa dialogului cu publicul. Lansările de carte au public de specialişti, conferinţele de presă sunt pentru presă, la conferinţele de la UNATC vin de regulă studenţi şi specialişti. Şi cu oamenii normali cine stă de vorbă? Sau câtă vreme se înghesuie la uşă nu mai contează cu ce idei şi impresii ies pe aceeaşi uşă (ca la alba-neagra, totu-i să-i păcălim o dată)?

Încă ceva: acest festival se adresează, în mod excepţional, şi “pieţei” internaţionale de spectacole, e un exerciţiu de diplomaţie teatrală. Combinând aspectul wishful thinking al festivalului cu absenţa cronică a materialelor de prezentare despre teatrul românesc în general, despre spectacole neprezentate în festival, a materialelor video, a întâlnirilor cu artişti etc. (lucruri care sunt foarte sigură că nu e treaba – doar sau mai ales – a selecţionerului să le urnească, există instituţii şi un întreg sistem pentru asta), pare-mi-se mie că vindem cam pielea ursului din pădure. Când primprejur e înghesuială de urşi în carne şi oase…

Carmen Stanciu: „Suferă <teatrul românesc>”

1. Un singur comentariu: selecţionerul unic s-a străduit să fie consecvent cu programul anunţat de la începutul mandatului său, acum 3 ani. Din această perspectivă, bilele albe sau negre nu sunt suficiente.

2. Nu aş spune că am depistat o anumită „tendinţă“ în selecţie. Sau tendenţiozitate. Ca de obicei, unii pot considera că au fost pe nedrept omişi, iar alţii, chiar dacă prezenţa pe afişul festivalului le-a făcut, de fapt, un deserviciu, au fost fericiţi. Dacă suferă cineva, atunci acela e „teatrul românesc“ – cu vreo două-trei excepţii – mediocru până la plictis.

3. Festivalul Naţional de Teatru este finanţat din două surse: Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Primăria Municipiului Bucureşti. Asta înseamnă, după logica bunului- simţ, că se adresează interesului cultural naţional, deci specialiştilor şi instituţiilor de spectacol din România, pe de o parte, şi publicului din Bucureşti, pe de alta. Ca plătitor de taxe către Primăria Municipiului Bucureşti, vreau să am acces la manifestările din oraşul meu. În ceea ce priveşte finanţarea MCPN, festivalul ar trebui să reflecte rezultatele politicii culturale la nivel naţional, să fie un prilej de evaluare a mişcării teatrale româneşti. Pentru orice alte posibile ţinte, organizatorii ar trebui să atragă finanţări din alte surse. Degeaba ni se dau drept exemplu marile festivaluri europene – cu precadere Avignon şi Edinburgh! Sunt produse cu fonduri private (Edinburgh) sau parţial din proiecte de sprijin pentru cultura franceză sau francofonă, parţial din bani privaţi (Avignon). În lipsa acestor performanţe de fundraising, organizatorii Festivalului Naţional de Teatru de la noi rămân nişte simpli administratori.

4. O notă de trecere: 6.

Nicolae Prelipceanu: „Interesant în cel mai înalt grad”

1. A fost o ediţie care pe mine m-a satisfăcut. La capitolul „reuşite”, aş nota spectacole precum Măsură pentru măsură de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, în regia lui Matthias Langhoff, apoi spectacolul Gianinei Carbunariu, 20/20, Pyramus & Thisbe al lui Alexandru Dabija, Dibuk de Warlikowski, remarcabilul Hamlet fără cuvinte al lui Uray Peter de la Sf. Gheorghe, spectacolul lui Mihai Măniuţiu de la Iaşi, Sfârşit de partidă al lui Alexandru Tocilescu, Breaking the waves al lui Radu Alexandru Nica şi, în cel mai înalt grad, pentru prospţimea lui şi sinceritatea actorilor tineri, Funcţionarii,  în regia lui Alexandru Mâzgăreanu. Mă aşteptam la mai mult de la spectacolul cu Regele moare al lui Siviu Purcărete. Nu m-au impresionat decât tehnic efectele speciale ale lui Castellucci. Dar n-am văzut Strigăte şi şoapte, în regia lui Andrei Şerban, despre care am auzit că e un mare spectacol. Bile eu n-am, că nu sunt la Parlament, unde se joacă jocul ăsta.

2. Probabil că selecţia i-a dezavantajat pe cei rămaşi pe dinafară, în cazul în care nu s-au dezavantajat singuri, făcând spectacole neinteresante. Aş putea spune cine mai trebuia să fie, dacă aş fi văzut toate spectacolele de anul trecut şi de anul ăsta, ceea ce nu e cazul.

3. Mai toate festivalurile de teatru, ca şi spectacolele, se adresează publicului, dar FNT în special profesioniştilor, de care deseori publicul n-are loc. A fost bine că au fost multe reluări, ca să poată vedea oricine vrea orice spectacol. Cu excepţia celui al lui Andrei Şerban, la care n-a fost chip, din cauza, probabil, a numărului restrâns de locuri.

4. Şi nici note n-am de dat, că nu mi-a plăcut niciodată meseria de profesor. A fost un festival interesant în cel mai înalt grad, din punctul meu de vedere.

1.Cum comentaţi ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru? Bile albe, bile negre…

2.Care au fost tendinţele selecţiei? Pe cine a avantajat, pe cine a dezavantajat?

3.Cui consideraţi că i se adresează FNT şi cui ar trebui să i se adreseze? Care sunt problemele importante în acest sens?

4.Cum ar arăta un Festival Naţional ideal şi ce criterii ar trebui să împlinească un spectacol de teatru pentru a-şi avea locul într-un astfel de festival?

5. Acordaţi-i o notă, de la 1 la 10.

Ioana Alexandru

1.Cred că adunând răspunsurile la cele patru înrebări ar rezulta un comentariu complet al FNT-ului. M-aş rezuma la o etichetă puţin forţată – „controversat”, deşi până şi controversele au fost parcă diluate. Din exterior – puţin lipsit de vlagă, cu răbufniri. Din interior, ca voluntar, nu prea am ridicat capul din pungile cu materiale, aşa că nu am avut timp să-mi formez o opinie.

2.Din cauza lipsei unui etalon, voi acorda o critică notă 5.

3.Nu s-au văzut criterii de selecţie, nu a existat coerenţă, nu am văzut un numitor comun al spectacolelor. Nu mă grăbesc să afirm că l-aş vedea poate în culise. Pentru că nu am văzut decât trei spectacole care mi-au… plăcut (am ratat „Strigăte şi şopate”) aş putea spune că selecţia a dezavantajat spectacole pe gustul meu. Pentru că nu am (încă) o imagine de ansamblu a ceea ce se întâmplă în lumea teatrală nu pot să răspund mai obiectiv.

4.Cred că atributul de „naţional” vine tocmai de la „cui ar trebui să se adreseze”. Sunt de părere că n-ar trebui să trecem la „internaţional” când în program sunt doar trei spectacole din străinătate. S-a adresat FNT 20 publicului larg? Nu, pentru că biletele s-au găsit foarte greu. Datorită diversităţii spectacolelor, nu văd un elitism spre care să fi înclinat festivalul. Dacă ar fi fost mai multe reprezentaţii, cred că ar fi putut ajunge la public mai bine.

5.În primul rând, criteriile de selecţie ar fi transparente: dacă nu s-ar reflecta într-o temă, ar fi clare în urma vizionării mai multor spectacole. În al doilea rând, caietul-progrm ar cataloga spectacolele nu în funcţie de originea lor, ci de tip (ex: spectacol experimenta/dubios, spectacol light de popcorn, spectacol entertaining cu idei, spectacol serios ş.a.m.d) pentru că acest caiet-program m-a derutat teribil (cu măiestrie, aş adăuga). FNT-ul meu ar fi mai lung, s-ar adresa publicului (pentru că noi între noi facem eforturi şi ne vedem spectacolele, nu ne trebuie festival). Asta implică o analiză riguroasă a dorinţelor şi preferinţelor sale precum şi o întâmpinare (se poate, dacă e ideal…) a nevoilor sale. Nu ar aduce piese incompatibile cu modul de gândire sau modelele culturale sau, dacă ar aduce, le-ar prezenta ca atare (din nou importanţa unui caiet-program onest şi ingenios). Ar fi bine-venite pntru studenţi întâlniri mai puţin formale cu artiştii, mie mi-au prins bine, au fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în FNT şi cred că şi colegele mele ar subscrie. Cât despre teatrul ideal, eu sunt deschisă şi îmi plac şi montările clasice, şi experimentele (reuşite). Pe cât de tolerantă sunt cu metodele şi stilurile, pe atât de dezamăgită sunt când într-un festival ies mulţumită de la prea puţine spectacole.

Ruxandra Ştefan

1.Ediţia a zecea a FNT a avut un program bogat în spectacole şi conferinţe. Aducerea din străinătate a unor oameni de teatru care şi-au prezentat proiectele, cred că face foarte bine spaţiului teatral românesc. Au fost şi piese româneşti. Poate ar fi trebuit să fie mai multe care să ne reprezinte. Sălile au fost pline, ceea ce înseamnă că interesul publicului este mare. Există totuşi tendinţa de a face o anumită reclamă spectacolelor. Am observat că oamenii ieşeau din sală cu alte impresii în mare parte diferite de ceea ce aşteptam să vadă la început. Nu ştiu dacă asta e rău sau bine.

2.Tendinţa selecţiei este de a aduce spectacole cât mai moderniste. Cele care sunt în vogă. Toată lumea a auzit de Warlikowski, de Castellucci. Cred că sunt spectacole foarte bune atât la noi, cât şi în străinătate care trebuie descoperite. E mai greu însă cu spectacolele internaţionale, mai greu de găsit dacă nu li s-a făcut publicitate.

3.Personificându-l, festivalul ştie că trebuie să se adreseze tuturor oamneilor, nu numai celor de specialitate. Cred că în mare parte reuşeşte.

4.Teatrul ideal e ideal pentru fiecare în parte. Cred că ideal pentru toată lumea e teatrul care chiar spune o poveste. Nu întreruptp, nu „jupuită”, nu cu cine ştie ce „sensuri ascunse”. Sensuri ascunse normal că sunt şi trebuie să fie, dar dacă nu se înţelege nici măcar ce nu e ascuns… nu ştiu. Omul obişnuit nu trebuie să iasă simţindu-se inferior de la un spectacol, pentru că nu a câştigat nimic. În FNT-ul ideal este vorba de colaborare şi de bucuria de a avea un festival.

5. Cred că nota fără indulgenţă ar fi un 7 şi asta pentru că FNT nu transmite destulă bucurie. Un festival naţional, care în fond are şi o latură internaţională, ar trebui să fie prilej de sărbătoare. Ştiu că organizarea este extrem de complicată, sunt o mie de lucruri care trebuie avute în vedere, dar eu zic că un an întreg ai timp să te pregăteşti fizic şi moral pentru acest lucruşi să faci totul cu plăcere. Teatrele ar trebui să te întâmpine cu braţele deschise, nu să te ţină la intrare, pentru că oamenii care au plătit ca să vadă un spectacol cu renume trebuie să întâmpine un nou stres chiar înainte de spectacol.

Irina Zlotea

1.Având în vedere că vorbim de a 20-a ediţie, aşteptările sunt mari, dar există foarte multe scăpări (prea multe?) în organizare care afectează buna desfăşurare a spectacolului.

2.Mi-a plăcut diversitatea trupelor, mi-a plăcut că au fost aduse spectacole de peste tot, dar am simţit încercarea de a invita regizori la „modă”, şi nu neapărat montări foarte bune (numai în unele cazuri).

3.FNT se adresează tuturor, teoretic. Practic, este urmărit de cei interesţi în mod deosebit de teatru şi de specialişti. M-a întristat să văd locuri goale la unele spectacole. Şi mai grav este că publicul nu respinge de fapt teatrul (sălile la piesele româneşti sunt întotdeauna pline) este, pur şi simplu, insuficient informat. Mii de afişe prin Bucureşti nu asigură un public doritor.

4. La teatril ideal nu îndrăznesc încă să mă gândesc, nu am descoperit foarte multe lucruri despre el ca să mi-l pot imagina după propriile mele idealuri. La Festival, pe de altă parte… Mi-aş dori să se prelungească la trei săptămâni, poate şi o lună (suntem un centru cultural destul de mare şi interesant şi cred că ar trebui să investim în acest lucru). Desigur, problema invitaţilor este uşor de rezolvat când banii sunt folosiţi cu mai multă chibzuinţă, dacă ne-am gândi înainte de a chema un spectacol la noi, dacă publicul îl va gusta sau nu. Bineînţeles că nu trebuie să fim absurzi şi să spunem că publicul trebuie să primească numai ceea ce doreşte (de asta se ocupă filmele americane cu happy-end), dar, oare, revolta stârnită în rândul spectatorilor este cea bună? Cea vonstructivă?!

Îmi pare rău că anul acesta nu au fost invitate trupe din China sau Japonia.

În ceea ce priveşte conferinţele, am fost extrem de dezamăgită când o prelegere promiţătoare s-a transformat în eşec din cauza deuorganizării. M-am întristat că mulţi profesori nu şia-u propus să-şi aducă studenţii în timpul cursului la conferinţă. Studenţii au pierdut cel mai mult pentru că nu au fost îndemnaţi, iar sala a fost ruşinos de goală. Păcat de lucrurile pe care le-am fi putut învăţa toţi. De fapt, poate aici este şi marea problemă… Dacă ar fi mai mult respect, mai multă seriozitate, mai multă curiozitate şi mai puţină ignoranţă, lucrurile ar merge din ce în ce mai bine… (menţionez că aici nu îi atac pe organizatorii festivalului, sunt atâţia alţi…).

5.Nota 7.

Simona Preda

1.Mi s-a părut dezorganizat, nu mi-a plăcut că au fost spectacole seara de la ora 9.30. În schimb, mi se pare bună ideea de a invita din străinătate câţiva participanţi, pentru a vedea diferenţele dintre teatrul românesc şi cel din afară. În general, festivalul egal muncă multă, puţine realizări.

2. Selecţia trupelor invitate din străinătate – cât mai ieftini şi cu idei cât mai nonconformiste de montare a pieselor. Trupele din ţară au venit pentru a-şi reprezenta eatrul din oraşul respectiv. Premiere în FNT nu am văzut, dar per total nu mi s-au părut piese de vârf, dar foart diversificate.

3.FNT se adresează mai mult celor din domeniul teatral. Spre exemplu, conferinţele nu aveau o temă uşor accesibilă. Cred că nici spectacolele nu au fost vizionate de foarte mulţi oameni din afara domeniului. Poate şi din cauza unei publicităţi reduse.

4.Un FNT ideal ar avea un public ţintă mult mai numeros, ar avea o promovare mai bună. Nişte proiecţii despre istoria teatrului sau despre tipuri de teatru (teatru-dans, teatru-coregrafic…) ar fi fost interesante. Premierele ar trebui să fie promovate. Oamenii din afară invitaţi, ar trebui mai bine selecţionaţi, eventual într-un număr mai mic, iar banii, investiţi în promovarea întregului eveniment.

5. Nota 6-7.