Se dă ştirea morţii, se pune un fundal sonor menit a fi lugubru sau doar emoţionant, se alege o imagine-emblemă a răposatului şi se dau, cu zgârcenie, câteva elemente biografice. De cele mai multe ori, ele sunt preluate din surse precare de pe Internet (care, ca aproape orice minune, are două feţe). Urmează apoi reacţiile de la colegi de breaslă, în funcţie de cine e de găsit la telefon, şi cam atât. E puţin, sărăcăcios şi previzibil. E, adesea, penibil. E, uneori, de înţeles. Alteori, nu.
Mâhnirea care m-a cuprins auzind eu despre moartea lui Emil Hossu – care, după moarte, în lumea comunicării rapide, a ajuns „Milu” şi pentru ştiristele care nici n-au apucat să termine şcoala – a căpătat dimensiuni care întrec viscolul ce înghite România când am început să urmăresc, un un ochi plângând şi cu altul râzând, ca mimii, „reflectarea evenimentului” în media. „Demersul” a semănat leit cu cel schiţat mai sus. Tristă a fost inima mea, iar creierul, şi mai mohorât, când au văzut, pentru a nu ştiu câta oară, că omul în sine nu importă, dar moartea lui, da. Câte ştiri aţi văzut la TV în ultimul an despre spectacolele în care mai joacă Emil Hossu? N-aveţi decât s-o luaţi ca pe o întrebare retorică, nu mă supăr. Brusc, decesul, trecerea enigmatică în altă lume, este de interes public. Antropologii, filosofii, psihologii şi sociologii ar trebui să ştie de ce. Amuşinând hoitul – iertaţi expreimarea tare –, gazetarii miros şansa. Şansa de a vinde câteva examplare în plus din ziarul de a doua zi, de a avea mii de accesări în ediţia online, de a avea un rating mai mare preţ de câteva minute sau de o oră.
Voi, cei neînzăpeziţi sau deszăpeziţi, ştiţi că, la următorul nivel, moartea este „reflectată” prin scoaterea de la sertar a „ultimului interviu”. Nu importă dacă într-adevăr e ultimul, căci nu se poate verifica exact. Dar, cum zicea, aiasta este o treaptă superioară. În loc să dea câteva secvenţe cu Emil Hossu în filme, preluate de pe Youtube.com, mai bine ar fi preluat interviul, pe care da, îl bănuiesc de a fi ultimul, pe care actorul i l-a acordat, la scurtă vreme după ce a împlinit 70 de ani, Marinelei Ţepuş. A fost publicat în numărul din noiembrie al revistei „Teatrul azi”, sub titlul „Actorul trebuie să fie cel mai infidel amant” (http://www.teatrul-azi.ro/interviuri/emil-hossu-%E2%80%9Eactorul-trebuie-sa-fie-cel-mai-infidel-amant%E2%80%9C-interviu-de-marinela-tepus). Un interviu simplu, liniştitor, care nu colportează teorii, în care actorul se arată în cea mai credibilă latură a sa. O schiţă de portret în eternitate, uşoară ca un fulg, o schiţă de portret în care omul se vede înainte să se vadă actorul: „Nu m am simţit niciodată frustrat”, „Uitându mă în urmă, e mai mult senin decât nor”şi „Fără linişte interioară nu poţi face nimic memorabil”.
Mă întreb de ce astfel de cuvinte nu s-au regăsit în panegiricele de câteva secunde sau, în cel mai bun caz, minute, în care s-au întrecut posturile de televiziune. Mă întreb şi vă întreb de ce documentarea este pe cale de dispariţie şi se poartă, isteric, ştirea. De ce s-a întors gazetăria la formele ei primitive, de ce gazetarul a redevenit o unealtă simplă, grosolană, fără conştiinţă, fără memorie şi fără imaginaţie, odată cu era comunicării fast?

De mai bine de doi anişori, în care domeniul „teatru” aproape a dispărut din cotidiane şi rămâne fieful visătorilor care scriu prin reviste de câte şi mai câte feluri, convingerea bătrânului Yorick a rămas nestrămutată, ca şi plăcerea de a aşterne vorbe în dodii şi cuvinte înşelătoare, ca şi voluptatea de a demasca cugetările găunoase sau gândurile mustind de substanţă care se ivesc, rarissim, în paginile publicaţiilor din România. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce, din când în când, bufonul nemuritor care se joacă straşnic, punându-şi pe ţeasta uscată de trecerea veacurilor tichia colorată de filosof ludic, descoperă scrieri demne de toată preţuirea, scrieri care, fie că eşti de acord cu „ce vor să zică”, fie că nu, te ung la suflet şi la minte?

S-a întâmplat aşa, la început de an (semn bun, nu?!), când am dat de scrisoarea imaginară a lui Andrei Şerban către Henric Ibsen, tipărită în Revista „22” (http://www.revista22.ro/fragmente-dintro-scrisoare-imaginara-adresata-domnului-ibsen-12942.html), care a trăit şi vremuri mai bune şi care acum se străduieşte să scoată capul la lumină din umbra în care a vegetat câţiva ani. Epistolă scrisă aşa cum scrie Andrei Şerban, cu o limpezime în calea căreia iese câte o metaforă care să-ţi irige creierul, cu o plăcere vădită, cu simţ al răspunderii faţă de cei pentru care fac teatru artiştii, „într-o lume mult mai cinică şi imorală”, cum spune dezamăgit auctorele, decât cea din epoca lui Ibsen. Dintr-un timp care nu e al oamenilor, regizorul, care, dincolo de certitudini, rămâne prins în mreaja incertitudinilor, adică fascinat de nesiguranţă şi de ambiguitate, şi vorbeşte cu acel Ibesen care a născocit-o pe Hedda Gabler, neînţeleasa cu care oamenii de teatru au încetat să se lupte. De undeva din secolul 21, graţie unei misive întocmite de un creator emoţionat şi deschis spre toate realităţile, inventatorul Heddei află, probabil cu liniştea spiritului superior de veac XIX, că Hedda sa va fi însoţită, pe o scenă dintr-un teatru din România, de Vocea Tatălui.  Intruziune – cinstită, necinstită? Depinde de punctul din care priveşti, ca să vă delectez cu un truism din puţul gândirii – care, spune regizorul frământat şi nemulţumit, îi este îngăduită, ba chiar cerută, cu atât mai mult cu cât piesa este „total închisă”. În această „comedie tragică” sau „tragi-comedie a potenţialului uman rămas neîmplinit”, aşa cum a montat-o Andrei Şerban la Cluj, se va auzi glasul tatălui, spectru tiranic, doar una dintre explicaţiile pentru lipsa dragostei.

Tichia mea care înlocuieşte jobenul stimat şi stimabil se înclină în faţa peniţei care a aşternut cuminte şi cu înţelepciune această epistolă. Însă, înainte de toate, se înclină în faţa scriturii, din care emană un pronunţat simţ al răspunderii, şi în faţa dorinţei şi a disponibilităţii de a scrie.

La început de an, iaca doi critici destoinici, camarazi la „Observator cultural”, care au purces blazaţi, parcă fără vlaga ce-i anima odinioară, la un dialog (http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles%7Cdetails?articleID=26392) despre un 2011 teatral care nu le-a adus tocmai ce-şi doreau. Deh, cam aşa e viaţa, îţi dă ce vrea ea, nu ce vrei tu… Iată-i, aşadar, pe Iulia Popovici şi pe Liviu Ornea într-un schimb de replici „la ora bilanţului” despre ce s-a petrecut sub pulpana Thaliei în România năpădită de o criză care se ţine ca scaiul de trupul „bietei ţărişoare”… Matusalemic cum sunt şi paseist fără leac, legat de oameni şi de faptele lor, naturalel meu simţitor ar fi fost mai tuşat dacă vreunul dintre cei doi critici aşezaţi destins la taifas cu ştaif ar fi suflat măcar o vorbuliţă despre moartea lui Liviu Ciulei, un artist cum n-a fost altul în „biata ţărişoară”, o făptură discretă şi puternică, înzestrată „mai peste marginile îngăduite”, cum zicea Maiorescu despre Eminescu, cu har pentru scenă. Dar… tăcere. Şi mâinile mele uscate ar trebui să scrie acum, apăsând şovăitor tastele, „Şi restul e tăcere”. Dar iată că ele aştern alte vorbe, înşirate într-o întrebare pe cinstea mea neretorică: De ce ne e frică de evocări/ rememorări? Ambii critici amintesc despre moartea lui Alexandru Tocilescu, artist la fel important, dar nu stăruiesc nici jumătate de clipă asupra ei? De ce? Oare Domniile Voastre mă pot lumina?

Iaca a doua nelămurire, semn că tot anul o s-o ţin aşa. Nicio vorbă despre cum s-a răspândit aşa-numitul teatru în spaţii neconvenţionale prin oraşele patriei sărace sau despre ce se face, în urbea lui Bucur, la „unteatru” şi la  „Teatrul în Culise”, care şi-a deschis prietenos porţile în prag de iarnă, după ce o mână de studenţi au muncit să creeze un spaţii pentru mulţii juni care n-au unde să arate ce pot sau ce încearcă. Cât despre spectacole şi roluri, cu mare bucurie am cetit despre îndreptăţita apreciere cu care s-a răspuns la interpretări frisonante ale unor Sorin Leoveanu, Marian Râlea, Cornel Scripcaru sau Virgil Ogăşanu. Cât despre domnişoare şi doamne, iarăşi tăcere… Deh, literatura dramatică e nedreaptă şi nedrept este şi gustul regizorilor, dar cine să se pună cu gustul?

Cât despre „cultura temeinică” şi „onestitatea”, armele cu care porneşte la luptă criticul de teatru, arme amintite nostalgic de Liviu Ornea, nu pot spune decât „rezon”. Sunt arme de neînvins, la care aş mai adăuga o a treia, cea pe care o aşternea pe hârtie, acum decenii, cel mai important critic şi istoric literar al vostru, fie că va place sau nu. Numele domnului cu pricina e G. Călinescu (aşa se iscălea şi nu-i plăcea să i se spună „George”). Mare pişicher Domnia Lui, care zicea că există un „organ” numit „simţ critic”, fără de care criticul nu e critic. Acestea fiind zise, nu pot decât să aştept cuminte, deşi nerăbdător, condeie care să scrie impresiuni (impresionismul e cu neputinţă de evitat, el face parte asumat din actul critic, care însă nu se reduce la el, ziceau şi pişicherul invocat, şi multe alte minţi luminate) şi concluziuni ivite din armonioasa conlucrare a celor trei arme, care spulberă pentru a dezvălui adevărul. Amin!

Săptămâna trecută vă scriam despre o revistă-delicatesă cate bate, ca şi atâtea alte întâmplări artistice, o criză care nu mai vrea să plece şi vă lucrează pe voi, români mereu în criză, la naturelul simţitor. Săptămâna asta, după ce i-am scris o pricăjită epistolă lui Moş Crăciun, care mai are puţin şi vine şi la păcăliciul de mine, am cetit nostalgic o gazetă rara avis, ce-mi aminteşte de o faptă teatrală care mă însoţeşte în nemurire: spectacolul „Hamlet”, montat de Tompa Gabor la Teatrul Naţional din Craiova, cu Adrian Pintea în rolul principal. Ce vremuri, ce magie, ce forţă… Gazeta care mi-a adus aminte de frisoanele simţite atunci, privind înmărmurit un spectacol de poveste, se numeşte „Spectator” şi este editată de teatrul care a găzduit minunăţia aceea. Vorbesc despre numărul cel mai recent, din mai-august 2011, şi o fac cu toată bucuria celui care descoperă că există un teatru care se iubeşte pe sine şi ştie că prezentul şi trecutul sunt două pricini temeinice pentru a ţine o gazetă. Iaca un teatru care nu lasă de izbelişte o tradiţie căreia-i este dator vândut, ceea ce nu e, dragii mei, puţin lucru. Iacă un teatru care nu se dă înapoi de la ceva cheltuială cu care să-şi ţină obrazul frumos. Şi cheltuiala e mare lucru în ziua de azi. Iacă un teatru care nu se dă înapoi de la ceva trudă, că gazeta se face întâi cu trudă şi apoi cu cheltuială, „după buget, mică”.

N-o să purced aici la farafastâcuri despre teatrul lui Mario Vargas Llosa. Cu toate că a luat Nobelul anul ăsta şi toată lumea a părut curioasă să-l citească, nimeni nu s-a trezit să-şi aducă aminte că peruanul nu are doar proză de stă mâţă-n coadă, ci şi piese de teatru cât se poate de „valabile”, cum se zice azi. Voi doar a vă zice că „Spectator” a găsit de cuvinţă să tipărească un text pe această temă, pornind de la câteva texte dramatice ale vestitutului scriitor, traduse şi publicate în România. În trecăt fie spus, pun rămăşag că nici despre Vaclav Havel, conştiinţă majoră a Europei din secolul trecut, stinsă de câteva ceasuri la ora la care scriu aceste rânduri, nimeni nu-şi va aminti că a scris şi teatru, că a şi regizat…

Curios cum sunt faţă de oamenii vii, cu care semăn şi eu la unele chestiuni, dacă-mi permiteţi să mă exprim astfel, m-am delectat însă întâi de toate cu vorbele pline şi de raţiune, şi de simţire, ale celor doi actori intervievaţi de gazetă, unul din vechea gardă, celălalt o achiziţie recentă. Pe de o parte, Valeriu Dogaru, care juca în spectacolul de care am pomenit surescitat ca ori de câte ori mă gândesc la frumuseţea şi forţa lui, şi, pe de altă parte, Ştefan Cepoi, june cu iluzia că e detaşat, care nu crede că „un lucru, fie el şi teatru, merită să devină o obsesie”… Deh, june, cum spuneam…

Unde mai pui că seniorul Valeriu Dogaru, de decenii nelipsit din atâtea şi atâtea spectacole craiovene, îşi aduce aminte, la rugămintea lui Nicolae Coande, realizatorul interviului, despre Ioan D. Sîrbu, minunatul scriitor fără de rival în România care a stat o vreme la Naţionalul craiovean, fiindu-i nu stimat, ci iubit secret literar, pe vremea când profesia nu însemna să dai emailuri, telefoane şi invitaţii… Cum să nu jubilez, constatând iar că nu e pierdut totul, câtă vreme există astfel de oameni care ştiu cine a fost Ioan D. Sîrbu. De altfel, „Spectator” ne serveşte, pe post de delicatesă a cărei valoare creşte odată cu trecerea timpului, un fragment din Jurnalul inedit al scriitorului, datat „1952”, fragment care se încheie cu un fragment pe care nu pot să nu vi-l împărtăşesc şi vouă: „Eu nu pot concepe îmbătrânirea. Eu am rămas (în ambiţiile, în aspiraţiile, în mentalitatea mea) acel tânăr care la Sibiu a început să scrie literatură. De-atunci, n-am mai trăit. De-atunci, anii trec pentru alţii, nu pentru mine. Eu aştept; eu sper. Groaznic. Am 33 de ani.”

„Groaznic”. Groaznic e că nu sunt în stare să fiu original acum, când vă fac urări de an nou luminos. Va spun aşa, din topor: S-aveţi un an plin de viaţă, cu gânduri multe şi fapte frumoase!

Iertaţi-mi îndoielnica (pentru că sinceră) tiradă şi îndurare aveţi pentru gândurile dezlânate care mă bântuie la început de iarnă blândă, care nu mai sperie pe nimeni. Dacă în datul cu tifla nu vă alăturaţi mie, din pricină că vă bântuie suspiciuni fantasmagorice şi pentru că “gândirea ne face pe toţi laşi”, cum bine mai zicea prinţul care l-a ucis pe Polonius-şobolanul ascuns după perdea, mă aştept să mă priviţi cu prudenţă şi când mă las purtat de sincer entuziasm. Nu mă-ndoiesc că adjectivul “sincer” vă face să ridicaţi, tot precaut, din sprâncene, deşi îl pun aici ca să denumesc o reacţie cât se poate de reală, deşi n-o puteţi verifica, de vreme ce nu-mi vedeţi şi nu-mi ghiciţi chipul. Sincer entuziasm pentru ce am cetit eu, în luna aceasta tristă, într-un supliment jos pălăria al trimestrialului de cultura spectacolului Man.In.Fest, mai exact în suplimentul “Tabăra de dramaturgia cotidianului 2011”.  O vară braşoveană, plină de gânduri, căutări şi angoase, sare din paginile revistei şi te face dornic să ieşi din ascunzătoare care să-i cunoşti pe junii artişti – studenţi care se pregătesc să facă teatru, film şi televiziune – care au lucrat cu material viu. Splendide mi-au părut cele trei reportaje, norocoase fiindcă forma se întâlneşte fericit cu conţinutul, tratând teme care ne conţin pe noi toţi: frica, imaginarul religios şi relaţia dintre tradiţie şi generaţia internauţilor. Trebuie ne-apărat să vă citez câteva cuvinte rostite de unul dintre subiecţii chestionaţi de Daniel Iftene, autorul reportajului despre frică. Subiectul se numeşte Ioan Vasile, are 21 de ani, este extrovertit şi zice că nu-i e frică de nimic. Din puţul gândirii, i-a explicat intervievatorului: “Ştii că noi avem o conştiinţă. Conştiinţa nu e ceva care poate fi demonstrat ştiinţific, înţelegi. Creierul oricum e o mare enigmă – îmi place şi biologia – e un lucru complicat pentru că e centrul sufletului. Şi gândurile. Pentru că ştii cum e vorba aia: Semeni un gând, culegi o faptă, culegi un obicei, semeni un obicei, culegi un caracter, semeni un caracter, culegi un destin. Deci totul pleacă de la gând. Şi dacă dai voie la gânduri în mintea ta care nu sunt în regulă culegi un coşmar”. No comment, nu?

“No comment” zic eu, fără să mimez modestia, şi la scenariile de film publicate în supliment, după ce au fost pritocite în cadrul Laboratorului creat la Centrul de Cercetare şi Creaţie „Vlad Mugur”, pentru că scenaristica e pentru specialişti, iar eu nu sunt român să am un comment pentru orice. Îi dau suplimentului ce-i al suplimentului şi-l las printre delicatesele care sfidează criza. De bani, de idei, de atitudine. Fare thee well!

Două faţete cruciale ale secolului trecut au stârnit, aşadar, atenţia publică în aceeaşi zi. O atenţie vremelnică, ce durează câteva clipe, căci aşa este atenţia omului de azi, care nici la teatru nu prea mai rezistă mai mult de două ore… Discursul regelui a aprins comentarii şi opiniuni şi toată lumea dă-i şi luptă pe la televiziuni şi prin gazete. Că dacă ar fi mai bună monarhia, că dacă regele n-ar fi abdicat ş.a.m.d. Talk-showuri, invitaţi peste invitaţi la jurnalele de ştiri, mulţi neaveniţi, care au atâta legătură cu subiectul câtă am eu cu popia, editoriale prin gazete… Toate… pornind de la discursul regelui.

Liviu Ciulei a primit atâta atenţie câtă primeşte mai orice personalitate care, la un moment dat, inevitabil, trece în lumea de dincolo. Un articol informativ, cam acelaşi în toate ziarele, scris neutru, impersonal, rece, vânturând aceleaşi elemente de biografie şi fragmente din cuvintele rostite de împricinat la cea mai recentă ieşire în public, eventual frânturi din „ultimul interviu”… Reacţii de la aceiaşi oameni de teatru. Veşnica abordare, veşnica pomenire, într-o presă obosită, făcută de oameni obosiţi, care însă şi-au păstrat reacţia pavloviană la mirosul de cadavru. Presa e obsedată de viteză, important e să nu i-o ia altul înainte, nu ce şi cum scrie. E convinsă că aşa câştigă şi habar nu are că a păşit de multicel pe drumul pierzaniei. Cititorii cu mai mult de un neuron şi-i pierde pe zi ce trece… Dar nu contează numărul de neuroni ai cumpărătorului, ci numărul de cumpărători… Daţi-i, băieţi, înainte şi repede! E rost de rating şi de accesări pe site. Repede câteva poze cu mortul, două vorbe desperecheate despre vreun amor, despre lupta cu Securitatea…. Nu contează. Oricum, dacă e vorba despre moarte, vor citi şi cei care nu ştiu prea clar cine a fost împricinatul care şi-a dat duhul.

Nici gând să fi fost moartea lui Liviu Ciulei prilej de vreun editorial al vreunui mare formator de opinie, deşi subiectul era „cald, de actualitate”.  Nici gând să fi lăsat vreo televiziune un spaţiu de o jumătate de oră – nu îndrăznesc a spune mai mult – pentru o discuţie live despre Liviu Ciulei. Prea greu. De ce să ne complicăm? Mai bine scotem înregistrarea emisiunii „Nocturne”, la care a participat regizorul, sau a emisiunii „Înapoi la argument”. Deh, fuse şi se duse.

Da, fuse şi se duse. Moartea lui Liviu Ciulei a rămas un subiect de o zi, pe lângă subiectele „tari”, „de actualitate şi de interes” – cum se ne pregătim tenul pentru sezonul rece, divorţul lui Demi Moore, vremea de mâine şi programul cinematografelor… Doar asta vrea cititorul, ce altceva şi-ar putea dori? Poate tot cititorul e cel care-şi doreşte puţină… propagandă electorală la moartea artistului? Doar „Evenimentul zilei” a găsit de cuviinţă să ne dea la „reacţii” cuvintele lui Traian Băsescu sau Mircea Geoană, care, desigur, şi-au exprimat regretul că… Ce relevanţă au comentariile celor doi împricinaţi la tristul eveniment îmi scapă.

Aşa presă, aşa public sau aşa public, aşa presă? Greu să mă dumiresc în ţărişoara voastră. Presa dă vina pe public, susţinând comod că „asta se cere”. Publicul dă vine pe presă, spunând că „asta se dă”. Şi tot aşa, mergem înainte, că înainte era mai bine, cum zice bancul.

Care să fie pricea? Printre altele, şi seceta de comentarii despre teatrul românesc, apatia comentatorilor şi faptul că se iau în serios la infinit, nesăraţi ca mâncarea pentru bolnavii din spitalele coşmareşti de pe plaiurile voastre, care le bat pe cel născocite de scriitori. Unde mai pui că, în curând, comentatorii de teatru vor scrie numai pe bloguri, căci gazetele vor fi mult prea zgârcite cu preţiosul lor spaţiu, rezervat actualităţii „importante pentru popor”, şi nu vor mai avea loc de comentarii „care nu interesează pe nimeni”. Aşa zic atotştiutorii conducători de ziare şi aşa gândire, aşa ziar. Unii, din nefericire mulţi,  nu pot trece mai departe de propria minte – „dacă pe mine nu mă interesează, pe cine poate să intereseze?!”.

Carevasăzică, deşi stă binişor într-o Românie cu artişti iubiţi mai ales după ce trec în nefiinţă sau pleacă pe alte meleaguri, teatrul nu e îndeajuns de important ca să aibă mai mult spaţiu. Şi nici cărţile nu sunt, deşi cohorta de făţarnici de prin gazete nu mai pridideşte cu elogii la adresa lor şi cu îndemnuri la citit, căci ei au căderea să ne călăuzească, să ne spună ce e bine şi ce e rău. Dezarmaţi, comentatorii s-au retras pe website-uri şi de acolo ne împărtăşesc din gândurile lor, cele mai adesea răzleţe, despre chipurile de azi ale Thaliei.

Ceea ce vedem şi pe www.port.ro, sursă de informaţii care exemplifică magistral umorul involuntar. Dar nu cred că artiştii care citesc se amuză. Ba sunt convins că-i bate gândul să se lase de meserie, când văd că nici comentatorul „abilitat” nu pricepe mare lucru şi, fără să-şi dea seama, o arată nonşalant. Şi înduioşător? Tocmai ce-am citit „Să ne despărţim pe fix!” (http://port.ro/article/28489), un comentariu inocent (în ambele sensuri ale cuvântului) despre „Vocea umană”, o montare-delicatesă a Sandei Manu, care şi-a luat de mână fosta pupilă Oana Pellea şi a pus-o pe scenă, unde-i şade tare bine şi unde nu mai calcă pe cât de des ar vrea unii dintre noi. Un lucru e cert, dragii mei: comentatorul de România se preţuieşte tare şi iubeşte postura de judecător. Dacă nu pricepe, e întotdeauna, neapărat şi exclusiv vina creatorului. Comentatorului nici prin gând nu-i trece să se întrebe dacă nu cumva i-o fi scăpat ceva, dacă nu cumva ar trebui să se aşeze în altă poziţiune (şi la propriu, şi la figurat) şi să se zgâiască pansiv la „comèdie”. Autorul nu are a ne comunica stângace decât ce „crede” (verb folosit obsesiv) Domnia Sa şi nici prin cap nu-i trece să ne zică două vorbe şi despre ce cred sau ce ar putea să creadă artistele implicate: „Nu cred că genul acesta de text necesită o punere în scenă prea explicită, tradiţională, mă refer la scenografie, inventarea unor acţiuni, gesturi, eventual situaţii extra-text. Dimpotrivă, cred că vocea care se aude, singură într-un ocean de singurătate, este cea care desenează şi îmbracă un întreg eşafodaj. Inflexiunile vocii, trecerile de la o stare la alta, disimularea protagonistei – este un întreg mecanism complex care trebuie, creat, strunit, valorificat. Orice altceva poate deveni desuet, dacă nu chiar parazitar.” Dixit! Fără tentative de explicaţii şi fără o logică descifrabilă pentru toată suflarea. Nu contează ce e pe scenă, ce se creează, ce se sugerează şi ce se insinuează, contează, egocentric, reprezentările comentatorului despre „acest gen de piesă”. Iar afirmaţia că „nu a înţeles” sună ca un reproş şi ca o tragere la răspundere – „Tocmai de aceea, nu am înţeles ce rost au toate elementele scenografice din montarea de faţă: fereastra, pernele, măsuţa, faptul că actriţa este imobilizată în gestul ţinerii telefonului la ureche (ce bune texte umoristice ar putea scrie autorul care ne bucură ochii şi urechile cu exprimări demne de umoriştii cei mai de seamă – s.a., n.red) , în condiţiile în care se presupune că ar trebui să funcţioneze convenţia. Sau, din contră, de ce, dacă aceste elemente sunt aduse în scenă, ele joacă totuşi atât de puţin?”. Mister mare, ţaţo! Aşa sunt unii, te bagă în ceaţă şi te lasă fără grai, toate aiurelile ajung acum în scenă! Cum se poate, domnule, să-ţi contrazică artiştii aşteptările? Păi e frumos?

Cât despre finalul apoteotic, foarte personal, ales de autor, nici cu gândul de acum n-am fi putut gândi ceva mai logic şi mai conectat la realitate: „În concluzie, avem un text celebru în literatura universală, o actriţă cu un potenţial emoţional şi o forţă de transfigurare excepţionale (aş îndrăzni să spun, încă neexploatate la maximum) şi o poveste care ne prezintă o femeie pe cale de dispariţie. Azi femeile fac contracte pre-nupţiale, au propria afacere, se înscriu în organizaţii care să le apere drepturile şi nu se mai lasă şantajate emoţional cu una cu două. Unde mai pui că sună vintage o despărţire pe fix. Telefonia fixă însăşi e deja vintage. Suntem suficient de mobili şi de comozi încât să trimitem sms-uri de adio.” Corect? Corect!

Imagine realizată de Adriana Grand

Şi mai ales la înălţimea aşteptărilor criticului aspru, care veghează vigilent să nu care cumva să încurajeze pe cineva. Cleveteala distructivă, care nu contextualizează, nu este, se-nţelege, critică, care înseamnă mult mai mult decât impresii adunate într-un jurnal de concurs, document care trădează în primul rând superioritatea pe care şi-o arogă, poate inconştient, observatorul venit să muştruluiască şi să dea lecţii de artă. Lipsa de empatie poate fi uneori lipsă de etică, zicea nemuritorul Gambeta şi zice şi nemuritorul bufon odată cu el. Da, scurt cuvânt, „etică”, dar cu o bătaie atât de lungă… Lipsa de eleganţă, în schimb, nu este deloc apanajul atitudinii tranşante, ci se apropie adesea de o obtuzitate care nu face bine artei şi nici observatorilor ei atotştiutori, cărora le place paiul din ochiul altora sau chiar din ochii tuturor celorlalţi. „Nu a reuşit să convingă”, „dovedea o proastă pregătire şi îndrumare…”, „se zbânţuia jalnic prin scenă,” „penibilă a fost tratarea probei impuse”, consemnează neîndurătoarea comentatoare Ileana Lucaciu pe blogul personal. Da, posibil ca mai tot să fi fost dezamăgitor la cea mai recentă Gală HOP, posibil ca participanţii să fi nu fi dat dovadă de mare artă şi precizie, dar rolul celui care se vrea critic nu este să consemneze, ci să problematizeze, să pună întrebări, să caute răspunsuri, să vadă dincolo de ce se vede pe scenă, dincolo de vizibilul direct. Este o misiune pe care criticul o împarte cu gazetarul. Numai în teorie, fireşte, că în practică e cu totul altceva.

Pot să fiu de acord eu, blazatul, răutăciosul şi cârcotaşul, că nivelul prestaţiilor de la evenimentul cu pricina n-a fost deloc mulţumitor. Numai că opinia critică nu are valoare decât atunci când e susţinută de o demonstraţie, care înseamnă mai mult decât descrierea unor situaţii, lucru elementar, cu care-mi tot bat gura uscată de pomană, că impresionismul rămâne rege în ţara lui G. Călinescu şi Tudor Vianu, care a făcut o vreme şi critică de teatru. Impresionismul, formă rudimentară, dar inevitabilă şi eficientă de critică, are farmec şi forţă psihologică, are o umanitate care păstrează obiectul analizat – fie el o scriere, un tablou, un spectacol, o lucrare muzicală etc. – în terioriul inefabil al creaţiei, în zona incontrolabilă a fanteziei, numai că, nefiind însoţit de munca raţiunii, se pierde ca un gând care te fulgeră şi te părăseşte la fel de subit. Armă a gazetăriei, mai exact a reportajului, impresionismul are forţă în discursul critic atunci când din impresie creşte altceva – un gând, o îndoială, o întrebare, o… „teorie”. Altfel, lipsită de puterea ei fertilă, impresia se usucă iute în arşiţa tare a raţiunii neliniştite, care vrea să ajungă la ce nu se vede, la „de ce” şi „cum se face că”, raţiune ce străbate textele criticului care, după cum am mai spus, se şi ne respectă. Altfel, demolând o construcţie fără să le explici celor afectaţi de ce o demolezi, rişti să fii luat de răuvoitor sau complice al unor scopuri care celorlalţi le scapă.

Iertare, dragii bufonului, pentru această divagaţiune care m-a apucat în după-amiaza caldă de septembrie, dar cum să nu mi se umfle venele fosilizate de furie când citesc că mai toţi tinerii absolvenţi de actorie sunt o apă şi-un pământ, că degeaba se străduiesc, că totul e „superficial”. O să cred că este superficial când o să mi se explice că e, în niciun caz doar atunci când sunt anunţată că aşa e, într-o consemnare la cuţite cu punctuaţia. „Aşa este dacă vi se pare”, în spiritul infinitei libertăţi pirandelliene, rămâne fieful artei, care n-a fost niciodată al criticii.

Imagine realizată de Adriana Grand

Dar-ar Domnul, oricine o fi fiind El pentru fiecare dintre noi, să fie aşa şi să apuc ziua sau noaptea în care să mă simt în clădirea ce va să vie ca într-un Turn Babel la care te duci cu sacul, precum la pomul lăudat. Reverii am avut eu şi când a venit pe lume, frumos ca orice prunc, Teatrul Metropolis… Numai că între timp pruncul a născut, dar nu s-a dovedit un spaţiu multiartistic, cum s-a făgăduit în euforia începutului, ci a rămas unul exclusiv al Thaliei.

Mă iertaţi, tot divaghez, nu izbutesc să ţin drumul drept, aşa cum fac şi la munte, unde mă ispiteşte ce se află pe lângă traseul marcat. Multiplexul care ar trebui să fie un teatru naţional, un instrument nu de cercetare, ci de formare a identităţii naţionale, aşa cum a fost el la origini, este o foarte bună metaforă epistemologică (dacă ştiţi cine e părintele conceptului, de altfel destul de vehiculat, nu mai zic în ce carte apare el, dau o îngheţată la malul mării; de semnalmente nu e nevoie, că bufonul se cunoaşte de la o poştă) a lumii noastre şi a noastră. Sunt însă mult prea slab de minte ca să mă hotărăsc dacă în acest multiplex ar trebuit să se contureze o unitas. Greu de spus, la început de mileniu haotic, în care subiectivul şi individualul sunt valori supreme. Sau… uşor? Un mall cu de toate pentru toţi, un spaţiu al coabitării paşnice a gusturilor, este expresia previzibilă şi justificată a vremurilor noastre. Cât despre un Turn Babel în care să troneze armonia, să fie aşa ceva o imposibilitate sau un fals Turn Babel, dacă ne luăm după episodul originar?

În fine… Într-un articol de ţinută, care dozează cu măsură informaţia şi convingerea personală, opinenta noastră pledează fără patimă pentru un „teatru naţional” într-o accepţiune considerabil actualizată, concepându-l ca pe o instituţie care trebuie să reflecte specificul unei comunităţi naţionale: „ (…) ideea de „Teatru Naţional“ s-ar justifica şi evidenţia cu adevărat, în continuare, printr-o mult mai profundă ancorare în miezul celor mai fierbinţi dezbateri de idei ce animă viaţa comunităţii, prin constituirea unei foarte potrivite platforme pentru ilustrarea şi/sau reflexia lor artistică şi critică, fără parti-pris-uri teziste. Accentul ar trebui să cadă aici hotărât pe temele mari ale actualităţii (spectacolele din seria neoficial intitulată „Procesul comunismului“ de la Naţionalul bucureştean ar putea fi un exemplu, ori spectacolul 20/20 al Gianinei Cărbunariu, dedicat conflictelor interetnice din martie 1990 de la Târgu Mureş, produs de Studioul „Yorick“), chiar dacă abordate din perspectiva trecutului sau – de ce nu? – dintr-una futuristă (oare adjectivul e folosit cu sensul de „a viitorului”, care n-are nicio legătură cu futurismul? – nota mea). Dar poate că nu ar fi lipsit de sens ca, într-un demers cu tentă autoinvestigativă, Naţionalul să-şi propună el însuşi, printre multiplele sale misiuni, tocmai redefinirea ideii de naţie”.

O chestiune demnă de gândurile noastre, cum vă ziceam la început. Aşa să fie sau să fie şi aşa? Eu sunt nehotărât din fire, deşi poate nu par, şi răspunsul la întrebare mă depăşeşte. Mă frământă, însă, chestiunea clasicilor, a repertoriului clasic. Ce să-i faci? Se pare că de unii nu poţi scăpa cu niciun chip, nici peste secole. Probabil fiindcă scrierile lor ne conţin, cum zicea Harold Bloom despre Shakespeare. De clasici nu poţi scăpa. În ce relaţii ar trebui să fie un teatru naţional cu ei? Câtă atenţie să le dea şi cum? Cin’ să ştie oare?

O mostră bună ca un pahar de vin rece în serile din Bucureştiul înăbuşit este „Textul ca proiect social” (http://www.artactmagazine.ro/textul-ca-proiect-social.html), numai bun să ilustreze, fără să vrea, cuvintele lui Vania despre „savantul” Serebreakov: De 25 de ani stă cu nasul în cărţi. Scrie ceea ce oamenii deştepţi ştiu de mult, iar pe proşti nu-i interesează. Mare pişicher, Cehov ăsta! Nu pricep de ce e nevoie, la texte publicistice de mici dimensiuni, de intro-uri care să ne rezume grosolan idei de care teoria literaturii, estetica şi alte discipline socio-umane au obosit de ceva vreme, idei de-acum la limita cu truismul (pentru cei alfabetizaţi în domeniu, se-nţelege), idei care vehiculează un fond comun al lucrurilor de la sine înţelese, deci periculos tangente cu banalitatea: „Textul este o modalitate de a gîndi realitatea în contradicţii şi ambiguităţi structurale. Este un exerciţiu de numire conflictuală a realităţii, de sondare şi nu de explicitare a ei. Textul chestionează, nu soluţionează un ansamblu de comunităţi de idei proprii unui anumit conţinut cultural. Textul este o perspectivă de interogare critică a felului în care reprezentările sînt reprezentate pentru noi. Cu alte cuvinte, textul produce o criză în reprezentarea comună şi ne propune o redefinire a subiectivităţii unui subiect. Această subiectivitate are de-a face cu felul în care autorul de text personalizează realitatea subiectului pe care îl accesează. Textul este o ficţiune care emancipează o serie de ficţiuni date. Textul deschide sau ar trebui să deschidă o dezbatere asupra conţinuturilor lumii în care trăim. Textul este, din această perspectivă, un proiect social. Orice interpretare are ceva indeterminabil, pentru a-l cita pe Derrida, o tensiune de sensuri neelucidate, neepuizate, care face posibilă reactivarea materialului dramaturgic în diverse structuri de spectacol. A interpreta scenic un text nu înseamnă a găsi soluţii pentru a rezolva o scenă, ci a revela o miză de adîncime care să nască fricţiuni de lectură. Soluţiile devitalizează textul. A recurge la soluţii de explicitare a textului reprezintă un exerciţiu de afirmare a suprafeţelor lui”.

Carevasăzică, e scris atât de adânc, cu o croială aşa de postrusturalistă (oricum anacronică), încât încremenim pe dată. Pentru că ne dăm seama brusc că fireşte că e aşa, că suntem pe nisipurile mişcătoare ale banalităţii, că ştim şi gândim lucrurile astea, dar parcă nu le-am spus niciodată aşa… Încadrat într-o retorică a gravităţii, conţinutul poate părea profund, chiar personal… Uite ce face vara, bat-o vina! Te face să scoţi notiţe şi fişe de lectură, să-ţi aminteşti de Derrida şi sigur de Blanchot, să pui un lipici între fraze ca să confecţionezi ceva…

Ceva, adică un hibrid în plină epocă a hibrizilor, un text care-l buimăceste pe sărmanul cititor şi-l face să se simtă mai netot decât e. Intro-ul din poncife trebuie, îţi spui tu, om de bun-simţ şi răbdător, să ducă undeva. Sigur îi serveşte autorului să ajungă „la chestiune”. Numai că viaţa e nedreptă şi te păcăleşte. Sau ori n-ajunge autorul unde vrea, ori nu pricepi tu unde bate… E valabil, dragii bufonului, şi despre cazul cu care vă reţin acum atenţia şi nu ştiu dacă fac bine sau rău. Sub semnul interogaţiei fără răspuns, cu toate că nu e retorică, ci strigă după dreptul ei de a primi un răspuns într-un text care nu vegetează singurel într-un volum, ci se vrea în spaţiul agitat al discursului publicistic, care este eminamente public şi comunicativ, „Textul ca proiect social” te păcăleşte, cititorule, prefăcându-se că-ţi spune ceva demn de a fi spus. Dar, cum la teatru actorul care „joacă”, dar nu „este” personajul este un fals, la scris autorul care se preface, când e vorba despre scriitura de nonficţiune, iese învins. Ceea ce nu ne aduce nici pic de alinare, de vreme ce şi noi, bieţi cititori care caută să se lumineze necontenit, suntem aşijderea. Învinşi, dar să ştim şi noi de cine: de hainele alese de autor sau de atitudinea de care dă dovadă autorul alegând hainele?  Şi întrebarea aceasta n-are nici pic de retorică, pe onoarea mea!