Ei bine, să nu credeţi că m-am lăsat pe tânjeală. Nu, deloc. Poate doar pe fibra cea plângăcioasă din mine, care am apucat vremuri infinit mai bune şi mai consistente şi mai intense, neatinse de o nepăsare mioritică ce n-are nici în clin, nici în mânecă cu detaşarea zen, despre care tot vuieşte de ceva vreme gura târgului, aprinsă de patima unei filozofii care-i poate alina rănile. Carevasăzică, neicuşorilor, am urmărit eu revista, blazat cum mă ştiţi şi măcinat de simţământul borgesian că totul s-a scris şi s-a spus. Ei bine, cine vine cu prejudecata în desagă merită cu vârf şi îndesat să rămână cu buza umflată. O mai trăisem pe-asta, însă cam de multişor. Şi drăgălaşa de viaţă veşnică s-a gândit c-ar fi timpul să-mi aduc aminte, dacă n-am învăţat lecţia. Aflaţi, dragii mei, că revista BeWhere, merită o plecăciune şugubeaţă pentru paginile de teatru. Pentru că ascunde între filele ei împestriţate ca tineretul de azi, idei, gusturi şi opţiuni demne de toată atenţia. A lăsat în urmă Time Out-ul din care a crescut şi a ales un stil coerent (discursul lejer şi concis, fără savantlâcuri false şi, ca atare, deplasate şi penibile, date fiind formatul, publicul-ţintă şi scopul publicaţiei), prietenos (pardon, friendly), jucăuş. Îl foloseşte ca strai pentru un trup micuţ, dar rezistent.

Adică? Adică are idee şi un ochi selectiv care alege de toate pentru toată lumea sau pentru cât mai multă lume, nu merge pe linia elitistă, dar nici pe cea comercială sau popular-populistă. Are gust şi nu face paradă de el, îşi slujeşte bine şi cu plăcere publicul pe care vrea să-l prindă în laţ, fuge de monotonie, variază formule etc. Pentru o publicaţie de tip urban culture, merge pe drumul bun. Acuşica, buba e că românii nu-s obişnuiţi cu aşa ceva. Obiceiurile lor de lectură sunt o enigmă… Unde mai pui că s-au mutat în masă pe Facebook, loviţi ca după furtună de pasiunea de a împărtăşi (share), aşa că împărtăşesc mai de toate într-o fericire: articole, rugăciuni, cugetări din tezaurul omenirii, opiniuni şi mai ales fotografiii, fără număr, fără număr.

Capacitatea de concentrare pe termen lung le scade, zic unii mai deştepţi ca mine, aşa că nu mai pot citi ore-n şir fără să se întrerupă. Dar nu-i nimic, articolele din BeWhere nu abuzează de răbdarea omului prin dimensiuni. Iată un plus, având în vedere, repet, publicul revistei. În cele câteva luni de existenţă, a publicat în paginile de teatru cât n-au publicat alţii în câţiva ani. Interviuri la dublu (formulă dinamică, de impact), cum e cel recent cu Felix Alexa şi Marius Manole, recomandări (recent, Familia Tot, spectacolul pus în scenă de Victor Ioan Frunză, alegere care probează gustul şi discernământul), seria „din culise”, cronicuţe vii (care nu alunecă pe panta limbajului critic cu rigidităţi şi inerţii) şi altele îşi îmbie publicul, invitându-l la teatru. Şi, apropo, acesta din urmă ar trebui să arate o picătură de recunoştinţă, dacă se tot plânge de amar de vreme că presa nu pune accentul pe fenomentul cultural şi nu-i acordă spaţiu. Acum, teatrul mai are o publicaţie care-l bagă în seamă suficient, o revistă ce poate chema în săli exact oamenii ce nu prea calcă pe acolo. Oameni care, dacă ar călca, ar putea afla lucruri cel puţin interesante, despre alţii şi despre ei înşişi. Lor le urez să îndrăznească, iar lui musiu BeWhere am a-i ura viaţă veselă şi fericire, într-o plecăciune cu prieteşug. Chapeau bas!

Nici acum presa românească nu s-a dezminţit şi a anunţat pe scurt moartea lui Tabucchi. O ştire sau câte un comentariu în presa culturală. Ce-ţi poţi dori mai mult, de la gazetarii dintr-un popor care citeşte din ce în ce mai puţin, luat cu alte ispite? Observatorul cultural a scos din arhiva preţioasă un interviu fără preţ din 2008, când Tabucchi a venit în România, împreună cu Norman Manea. Iar Suplimentul de cultură a publicat un articol care mi-a mai ostoit amărăciunea şi m-a făcut să scot din memorie o legătură care pălise de mult, supravieţuind ascunsă în spatele sutelor de asociaţiuni la care-mi siluiesc materia cenuşie uscată toată ziulica: Tabbuchi-Barba-Sibiu. Da! Că bine zice autoarea! În prima clipă mi-a fost ciudă că, uite, din pricina nemuririi la care m-a osândit plăsmuitorul meu cel cu minte iute ca săgeata, din pricina infinitului de oameni, idei, obiecte şi gânduri la care m-a condamnat dându-mi veşnicia, memoria mea începe să devină neîncăpătoare sau să se transforme într-un creuzet în care se amestecă substanţe şi culori, în care nu mai pot deosebi câteodată nuante şi gusturi, în care simt uneori un mix amorf. Să desluşeşti nu-i floare la ureche. Dar, iaca, am desluşit acum, cu ajutorul acestui articol (http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Rubrici/7406) pornind de la care memoria mi s-a trezit din somn şi care mi-a dat ghes la un modest elogiu al amintirii, câteva frânturi de imagini, câteva voci şi sunete nearticulate. Tabucchi, Barba, Sibiu. În anul 2008, Odin Teatret a participat la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu cu spectacolul Salt, în regia lui Eugenio Barba, o creaţie lucrată în laboratorul din Danemarca, pornind de la epistolele închipuite de minunatul scriitor Antonio Tabucchi în Se face tot mai târziu, un roman despre dragostea ce scapă în veci înţelegerii omeneşti. Îmi înclin tichia pestriţă de bufon în faţa memoriei autoarei, care a scos din amintire un spectacol de poveste şi a purces să explice despre teatrul fluid, care curge în tempo de clepsidră, despre mirosul sării din scenă, despre povestea de iubire construită între El şi Ea, despre căutările chinuitoare ale actorului şi ale corpului, despre poezia alunecoasă din proza lui Tabucchi şi despre esenţele tari din teatralitatea simbolică a spectacolelor regizate de Eugenio Barba. Fără îndoială că scriitorul italian surâde acum din tărâmul umbrelor, acolo unde l-a surghiunit veşnicia morţii, iar artistul italian din Danemarca tresare bucuros că un om de teatru dintr-o Românie în care a ajuns destul de des în ultimii ani îi ţine minte spectacolul şi scrie despre el.

Astă-dată ai tu o părere (drept sfânt în democraţiune) despre Maia Morgenstern şi ţii s-o vesteşti omenirii, aşa că profiţi de un prilej şi te prefaci că scrii o cronicuţă uşurică (de cotidian, deh), despre un spectacol nou, „Când Isadora dansa”: http://www.romanialibera.ro/cultura/teatru/cand-isadora-dansa-si-maia-se-chinuia-253547.html. Ţinta ta se vede din titlul probabil dorit cu umor, dar din rimă şchioapă n-a ieşit decât unul răutăcios: „Când Isadora dansa şi Maia se chinuia”. Faptul că-i spui „Maia” interpretei principale e başca. Ştiu, o să cârcotiţi, dar eu chiar sunt din alte vremuri, obişnuit cu alte vorbe, cuvântări şi conduite, şi adresarea de genul acesta îmi pare o mitocănie, mai ales într-un cotidian. Nu e de ajuns că am desluşit ţinta chiar în titlu. Cu asiduitate şi hotărârea, autorul articolului ne-o repetă şi în subtitlu – deh, gazetarii-şi închipuie că sunt întotdeauna mai mintoşi decât cititorii şi că repetitio est mater studiorum: „o scoate din nou la rampă pe Maia Morgenstern care face şi de această dată ceea ce ştie ea cel mai bine: să ţipe”.

E limpede din capul locului că, sub pretextul unei cronici, din care nu afli însă nimicuţa despre spectacol, despre produsul care pasămite ar fi supus analizei, autorul se lansează într-un atac la adresa unei actriţei a cărei prestaţie îi displace, punct de vedere la care este îndreptăţit căci trăiţi într-o ţară liberă, nu? Ce voi a vă spune, fără a mă înhăma la vreo demonstraţiune laborioasă, de-a fir a păr, fiindcă nu e cazul, căci textul vorbeşte singur? Că nu avem de-a face cu o cronică de teatru, ci cu un soi de articol de opinie în care autorul îşi exprimă agresiv, fără uz de argumente, opinia defavorabilă despre interpretarea unei artiste în general. Întâmplarea face să fie vorba despre un spectacol recent de la Teatrul Odeon, dar nu acesta este obiectul textului, care începe cu invocarea unor bârfe de budoar sau impresii off the record: „Mulţi regizori au renunţat cu totul la a mai colabora cu ea pentru că se pare că este complet încremenită în proiect. Este, orice i-ai face, mereu setată pe on şi cu volumul dat la maxim. E un vulcan de energie şi doar un regizor specializat în îmblânzit fiare sălbatice se mai poate descurca cu ea. Iar Răzvan Mazilu nu este un astfel de regizor (bine, unii ar spune chiar că nu este deloc regizor, ci doar coregraf, dar să trecem peste aceste amănunte). Felix Alexa ce mai reuşeşte să-i ţină decibelii în frâu, nu ştiu cum face, ar trebui să ţină un congres sau o conferinţă pe tema asta, ori măcar să scrie o carte cu titlul “Tratat de îmblânzit Maia”. Singura explicaţie logică pentru eternele ei zbierete este probabil aceea că atunci când un actor nu mai are nimic înlăuntrul lui, nu poate scoate din el altceva decât zgomot”.

Un ziar normal nu ar publica, desigur, aşa ceva, din raţiuni limpezi. Dar ce ziar mai e normal în România? „Penibil”, „gros şi lipsit de nuanţe, ca fardul pus cu tona pe faţa unei curve bătrâne” sunt vehicule stilistice demne de alt gen de publicaţie, fără îndoială, una din cele care nu publică articole pentru cititori printre care se află şi amatori de teatru. Energiile denigratoare ale autorului sufocă energiile critice, zelul demolator, umoral, ucide posibilele argumente şi judecata de gust, prejudecata (Maia Morgenstern a jucat, zice autorul, „în toate şuşele posibile”, deci trebuie blamată pentru orice rol ar fi şi oricum l-ar face în teatru) alungă judecata cu totul şi scoate la suprafaţă o falsă punere la punct şi un fals curaj: acela de a scrie ce nu scrie mai nimeni.

Fiecare, dragii mei, cu iluziile lui. Neîndoios că autorul va trăi cu iluzia că, din aceeaşi prejudecată (M.M. este o mare actriţă, iar artistul încă rămâne sacronsanct în România, cu toate că în ultimii ani soclul i s-a dărăpănat nespus), articolul său este pus la zid. „Ei sunt laşi. Eu am curajul de-a o critica pe Maia”, îşi va zice mulţumit în sinea lui gazetarul, având sentimentul că s-a achitat cinstit de propria profesiune. Dacă a fost sau va fi pusă la zid, falsa cronică ce a preferat straiele unui agresiv articol de opinie, ce permite mai orice, a fost sau va fi din pricina unei abordări lipsite de o minimă onestitate, în primul rând faţă de cititori (care ar trebuie să afle informaţiuni şi impresiuni închegate despre spectacol) şi în al doilea rând faţă de protagoniştii lui. Dacă punctul de vedere exprimat este just sau nu nici măcar nu importă. Importă, în schimb, violenţa nepermisă cu care pleacă la atac posesorul acestui punct de vedere, o violenţă tradusă printr-un limbaj ce nu face cinste nimănui şi printr-o lipsă de argumente ce bate la ochi.  Importă şi neînţelegerea, evidentă, de pildă, în cazul personajului jucat de Rodica Mandache. Şi eu, sărman bufon ce mare lucru nu pricepe, mă întreb pentru a nu ştiu câta oară de ce cronicarii şi jurnaliştii culturali se îmbracă aşa de des în hainele negre ale judecătorului sau în cele ale duşmanului teatrului, însetat de „adevăr”…

Despre ce vorbeşte bufonul e cu putinţă să ştie Domniile Voastre, întrucât nu e o veste nou-nouţă, ci una mai vechiuţă, uitată prin tolba nesecată. Acuşica mi-am adus aminte şi mă grăbesc să v-o dau. Iertare pentru întârziere, dar ştiţi că am şi eu o vârstă şi trag nădejde că veţi fi blânzi cu ţinerea mea de minte. Păi dragii mei, în cenuşiul încremenit într-o presă spulberată de crize de bani, de inteligenţă, de bun-simţ, de personalitate etc., uite că s-au găsit niscaiva juni curajoşi să scoată pe piaţa noastră ofilită o revistă. E colorată, vie, are idei, dar nu şi scrobeală, e numai bună de frunzărit la o cafenea de bonton din Bucureşti, e prietenoasă şi nu-i ruşinează prin băţoşenie pe tinerii care mai citesc câte o carte, mai merg la un film, la un spectacol sau la un concert. Şi sunt destui, numai că pare-mi-se mie că sunt aceiaşi, aicea-i buba. Revista o găsiţi prin teatre, librării şi cafenele, se numeşte „BeWhere!“, şi titlul ghiduş chiar că este pentru engleziţii de metropolă. E lucioasă, e drept, că aşa se poartă, şi, în capul managerilor şi al oamenilor de marketing, se presupune că asta ar face-o mai atrăgătoare.

Yorick zice că asta n-are nici în clin, nici în mânecă cu ce citesc oameni sau le face cu ochiul, dar Yorick e din alte vremuri şi nu prea pricepe el multe de la începutul de secol XXI. Ideea este că, din paginile ei, cultura urbană se arată în bucăţele haios ambulate, atât cât să se ceară degustate şi să facă poftă, adică să trezească din somn curiozitatea mulţilor adormiţi în faţa cutiei drăceşti numite computer şi a invenţiei Facebook, otravă şi leac, precum anticul pharmakon. Răsfoiţi un număr şi sigur o să vă vină cel puţin o idee: să citiţi o carte de care aţi mai auzit, dar pe care n-aţi apucat s-o cumpăraţi sau s-o împrumutaţi, să mergeţi să vedeţi vreun documentar la un festival nu tocmai popular, dar bun, să ajungeţi la un spectacol nou, despre care n-aţi prea avut unde să vă informaţi, să ieşiţi la o plimbare cu bicicleta, la un happening trăsnit, la un spa pentru intelectuali, la un shopping terapeutic, la o măslină (cum am auzit eu că se spune!) de ambasadă…

Sigur sunt că măcar o să vă daţi seama, preţ de o clipită trecătoare, că sunt lucruri frumoase de făcut prin oraş şi că dulce e gândul de a săvârşi, din când în când, în zilele în care sunaţi la corporaţia robotizată să spuneţi că vă e rău şi că nu veniţi la serviciu, o mică nebunie. Altfel, nebunia mare stă gata să sară pe voi. N-aveţi decât să luaţi revista ca pe un posibil ghid, din care fiecare-şi alege ce-i este pe plac. Poate că o să vreţi să daţi o fugă la „Fata din curcubeu“, poate o să vă vină chef de citit „Ţinutul celălalt” într-un parc, alături de pensionarii ieşiţi la soare, sau de mers la Mărţişor, deşi mai bine aşteptaţi până înfloresc cireşii şi vişinii. Eu le doresc curajoşilor de la revistă să reuşească vă scoată în oraşul real şi să vă îmbie în oraşele închipuite în cărţi, spectacole, filme şi concerte.

Într-o asemenea fiţuică, una care după 1989 i-a învăţat pe români gustul senzaţionalului, născocind poveşti cu găini cu cinci picioare şi cu sinucigaşi care nu-şi fac de petrecanie, găsit-am zilele trecute o pildă de nerozie şi de şmecherie ieftină ca tichia mea putrezită, ca tinicheaua ce atârnă şi zornăie de mama focului în redacţiile gazetelor de România, jurnale subţire la minte, debordând de umor involuntar. Stupefient, e drept, dar ce ne-am face fără el? Aici (http://www.evz.ro/detalii/stiri/maia-morgenstern-cu-ochii-in-lacrimi-mai-vino-mama-sa-imi-canti-967646.html) am cetit, cu lacrimi în ochi, revenindu-mi dintr-odată din plictiseala unei zile, înviorându-mă cât ai zice peşte, când stăteam înzăpezit la gura unui şemineu de Bucureşti, o basnă de-ţi stă mintea-n loc. Sau o ia razna şi se pune să urzească explicaţii, să bănuiască machiaverlâcuri. Trebuie că-mi scapă ceva, îmi zic. Citiţi şi râdeţi. Citiţi şi v-amintiţi ce scria în Scrisoarea I poetul ăla al vostru cu al cărui nume vă bateţi în piept la 15 ianuarie şi vă jeluiţi despre uitarea insensibilă, ignorantă şi nerecunoscătoare din prezent: „Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de ţărână se depune./ Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…/  Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,/ Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…/ Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/  Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el/ Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă./ Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă“.

Sub umbra numelui unei actriţe, de data asta a picat ghinionul pe Maia Morgenstern, se lustruieşte pe sine o gazetăriţă (îmi place cuvântul şi rogu-vă nu-mi spuneţi că nu există, de vreme ce l-am născocit) care, pesemne neştiind ce să scrie în darea de seamă despre Ziua Dezrobirii Romilor din România, „bagă“ numele cunoscutei artiste în titlu, după care adaugă vorbe pentru cititorii de Libertatea: „lacrimi“, „mamă“, „romi“. Şi gata titlul. Sub el, o capodoperă nemuritoare, o delicioasă perlă, crescută cu răbdare şi în linişte mormâmtală în mintea gazetăriţei, care, impresionată de lacrimile actriţei şi de poezia „Mai vino, mamă, să îmi cânţi“, a ticluit degrabă un articol pe această temă, de mare interes, fără a se pierde în mărunţişuri, cum ar fi data şi locul în care s-a petrecut evenimentul cu pricina, că doar contează lacrima, sentimentul… Din lacrimă şi simţământ, lustruindu-se pe sine sub umbra unui nume răsunător, gazetăriţa a scris pătimaş, cu sinceritatea copilului ce aşterne pe hârtie compuneri care să impresioneze: „Actriţa a recitat, la eveniment, trei dintre creaţiile <poetesei>, aşa cum a numit-o pe Izabela Tiberiade, poeta de origine romă. Maia Morgenstern a început cu poezia <Visul meu>, urmată de <Mai vino, mamă> şi de <Să fii om>. Cea de-a doua poezie i-a stârnit lacrimi actriţei, care a menţionat , înainte, că <aş fi vrut să o las la sfârşit, o să vedeţi de ce>. Autoarea i-a dedicat ultima dintre poezii, <Să fii om>, ambasadorului SUA, Mark Gitenstein. Maia Morgenstern a avut şi un discurs, în care a recunoscut că a avut emoţii şi chiar <o angoasă de panică> atunci când a realizat că trebuie să vorbească la eveniment“.

Frumos, nu fiţi cârcotaşi!, de o nerozie sclipitoare, ce sfidează minţile voastre luminate! Şi pe deasupra, pervers – hi, hi, hi! Gazetăriţa noastră sensibilă foc e o perversă mică – n-are ce să aştearnă iute pe hârtie, dar iată că se descurcă, ştie că Maia Morgenstern, lacrimile şi romii fac accesări, aşa că-i uneşte frumuşel în titlu, după care ne povesteşte inocentă despre trăirile unei artiste la un eveniment social.. După care strecoară „angoasa de panică“, o scăpare a actriţei, o exprimare nefericită care, ca tot ce spui, poate fi folosită împotriva ta.

Restul nu e tăcere, cum zicea ştiţi voi cine, unde şi când, ci un zumzet de muscă ce lasă urme negre pe hârtia albă. Face asta, aidoma gazetarului, fiindcă asta-i e natura. Natura slujbuliţei din care acum nu se mai câştigă nici măcar binişor pe la voi, o slujbuliţă care, fără dignitate, umor şi creier, este cam nedumerită şi pluteşte în derivă.

Pentru a nu ştiu câta oară, aceste gânduri mi-au revenit, fără pic de plăcere, când am citit „Havel.Şi după”, articolul lui Marian Popescu (http://www.artactmagazine.ro/havel-si-dupa.html) din www.artactmagazine.ro Înainte de toate, îmi scot tichia de bufon în faţa acestei reveniri (îmi place să cred că este vorba despre aşa ceva sau măcar despre un semn ori despre o posibilitate). Vocea lui Marian Popescu, connaisseur în ale teatrului şi în ale comunicării, profesionist interesant al discursului critic, se face auzită acum, după ceva ani de tăcere, într-o chestiune pe care pârlitul de mine a semnalat-o de mai multe ori. Dar cine să aplece urechea la vorbele unei tărtăcuţe care nu există decât în închipuire? În cuvinte simple, iaca un glas care vorbeşte logic şi elegant despre o anume superficialitate a discursului omagial. În cazul de faţă, la moartea lui Vaclav Havel. Scria atunci Yorick cel cârcotaş că ai voştri comentatori şi analişti, puzderie din ei pricepuţi la toate, mulţi înzestraţi doar cu judecata şi cultura încurajate de presă, au amintit în treacă că luptătorul pentru libertate, politicianul Havel, a avut şi o legătură cu ispititoarea Thalie. Nu mare lucru, se înţelegea, era doar o informaţie secundară.

Şi iată că trebuie să vină un universitar, un cunoscător al teatrului, să atragă atenţia asupra dimensiunii hotărâtoare din destinul împricinatului Havel, asupra unei profesii sinonime cu libertatea: „Poate tocmai faptul că a fost un om al scenei l-a format ca politician şi gînditor extraordinar. De multe ori e surprinzător, pentru cei care profesează dinamica ideilor, că exact mediul creativ, artistic, care alături de scris, e cel mai bun conductor în privinţa formulării şi comunicării ideilor – şi anume teatrul, artele performance-ului – provocă unor oameni de cultură această reacţie minimalizatoare. Da, sigur, Havel e important în contemporaneitate şi va rămîne un reper major în procesul democratic european, un deschizător de drum, unul care a permis «deşteptarea primăverii» în ultimele decenii de comunism şi apoi a condus, ca un lider adevărat, charismatic, un popor spre a-şi întîlni destinul. Dar el a fost şi om de teatru. Cîţi pot spune că au făcut asta?  Să treci de pe scena teatrului pe «scena» propriului popor?” Da, severi şi moralizatori comentatori din România, Havel a fost, ca să preiau nuanţa ironică a lui Marian Popescu, „şi om de teatru”. Să aibă vreo legătură cu lupta lui pentru democraţie?!

Despre „creativitatea protestului” şi „protestul creativităţii”, profesionist amintite de autorului articolului într-o înlănţuire argumentativă cum rar găseşti prin gazetele dâmboviţene de orice fel, ele sunt, fireşte, „în chestie”, numai că nimeni de pe aici nu s-a obosit să se gândească la ele în intervenţiile publice. S-au perindat pe micul ecran, la moartea lui Havel, comentatori de politică externă, politicieni şi analişti de tot soiul, dar niciun om de teatru. Sau poate tărtăcuţa mea o fi aţipit chiar atunci. S-au repezit cu toţii să-i ridice osanale unei personalităţi din care nu au priceput mai nimic. Şi aşa fac mai mereu. Unii din asta-şi câştigă pâinea. Şi pentru că cei care chiar ştiu ce spun preferă, din ce în ce mai mult, turnul de fildeş. Cum să nu-i înţelegi?

Se dă ştirea morţii, se pune un fundal sonor menit a fi lugubru sau doar emoţionant, se alege o imagine-emblemă a răposatului şi se dau, cu zgârcenie, câteva elemente biografice. De cele mai multe ori, ele sunt preluate din surse precare de pe Internet (care, ca aproape orice minune, are două feţe). Urmează apoi reacţiile de la colegi de breaslă, în funcţie de cine e de găsit la telefon, şi cam atât. E puţin, sărăcăcios şi previzibil. E, adesea, penibil. E, uneori, de înţeles. Alteori, nu.
Mâhnirea care m-a cuprins auzind eu despre moartea lui Emil Hossu – care, după moarte, în lumea comunicării rapide, a ajuns „Milu” şi pentru ştiristele care nici n-au apucat să termine şcoala – a căpătat dimensiuni care întrec viscolul ce înghite România când am început să urmăresc, un un ochi plângând şi cu altul râzând, ca mimii, „reflectarea evenimentului” în media. „Demersul” a semănat leit cu cel schiţat mai sus. Tristă a fost inima mea, iar creierul, şi mai mohorât, când au văzut, pentru a nu ştiu câta oară, că omul în sine nu importă, dar moartea lui, da. Câte ştiri aţi văzut la TV în ultimul an despre spectacolele în care mai joacă Emil Hossu? N-aveţi decât s-o luaţi ca pe o întrebare retorică, nu mă supăr. Brusc, decesul, trecerea enigmatică în altă lume, este de interes public. Antropologii, filosofii, psihologii şi sociologii ar trebui să ştie de ce. Amuşinând hoitul – iertaţi expreimarea tare –, gazetarii miros şansa. Şansa de a vinde câteva examplare în plus din ziarul de a doua zi, de a avea mii de accesări în ediţia online, de a avea un rating mai mare preţ de câteva minute sau de o oră.
Voi, cei neînzăpeziţi sau deszăpeziţi, ştiţi că, la următorul nivel, moartea este „reflectată” prin scoaterea de la sertar a „ultimului interviu”. Nu importă dacă într-adevăr e ultimul, căci nu se poate verifica exact. Dar, cum zicea, aiasta este o treaptă superioară. În loc să dea câteva secvenţe cu Emil Hossu în filme, preluate de pe Youtube.com, mai bine ar fi preluat interviul, pe care da, îl bănuiesc de a fi ultimul, pe care actorul i l-a acordat, la scurtă vreme după ce a împlinit 70 de ani, Marinelei Ţepuş. A fost publicat în numărul din noiembrie al revistei „Teatrul azi”, sub titlul „Actorul trebuie să fie cel mai infidel amant” (http://www.teatrul-azi.ro/interviuri/emil-hossu-%E2%80%9Eactorul-trebuie-sa-fie-cel-mai-infidel-amant%E2%80%9C-interviu-de-marinela-tepus). Un interviu simplu, liniştitor, care nu colportează teorii, în care actorul se arată în cea mai credibilă latură a sa. O schiţă de portret în eternitate, uşoară ca un fulg, o schiţă de portret în care omul se vede înainte să se vadă actorul: „Nu m am simţit niciodată frustrat”, „Uitându mă în urmă, e mai mult senin decât nor”şi „Fără linişte interioară nu poţi face nimic memorabil”.
Mă întreb de ce astfel de cuvinte nu s-au regăsit în panegiricele de câteva secunde sau, în cel mai bun caz, minute, în care s-au întrecut posturile de televiziune. Mă întreb şi vă întreb de ce documentarea este pe cale de dispariţie şi se poartă, isteric, ştirea. De ce s-a întors gazetăria la formele ei primitive, de ce gazetarul a redevenit o unealtă simplă, grosolană, fără conştiinţă, fără memorie şi fără imaginaţie, odată cu era comunicării fast?

De mai bine de doi anişori, în care domeniul „teatru” aproape a dispărut din cotidiane şi rămâne fieful visătorilor care scriu prin reviste de câte şi mai câte feluri, convingerea bătrânului Yorick a rămas nestrămutată, ca şi plăcerea de a aşterne vorbe în dodii şi cuvinte înşelătoare, ca şi voluptatea de a demasca cugetările găunoase sau gândurile mustind de substanţă care se ivesc, rarissim, în paginile publicaţiilor din România. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce, din când în când, bufonul nemuritor care se joacă straşnic, punându-şi pe ţeasta uscată de trecerea veacurilor tichia colorată de filosof ludic, descoperă scrieri demne de toată preţuirea, scrieri care, fie că eşti de acord cu „ce vor să zică”, fie că nu, te ung la suflet şi la minte?

S-a întâmplat aşa, la început de an (semn bun, nu?!), când am dat de scrisoarea imaginară a lui Andrei Şerban către Henric Ibsen, tipărită în Revista „22” (http://www.revista22.ro/fragmente-dintro-scrisoare-imaginara-adresata-domnului-ibsen-12942.html), care a trăit şi vremuri mai bune şi care acum se străduieşte să scoată capul la lumină din umbra în care a vegetat câţiva ani. Epistolă scrisă aşa cum scrie Andrei Şerban, cu o limpezime în calea căreia iese câte o metaforă care să-ţi irige creierul, cu o plăcere vădită, cu simţ al răspunderii faţă de cei pentru care fac teatru artiştii, „într-o lume mult mai cinică şi imorală”, cum spune dezamăgit auctorele, decât cea din epoca lui Ibsen. Dintr-un timp care nu e al oamenilor, regizorul, care, dincolo de certitudini, rămâne prins în mreaja incertitudinilor, adică fascinat de nesiguranţă şi de ambiguitate, şi vorbeşte cu acel Ibesen care a născocit-o pe Hedda Gabler, neînţeleasa cu care oamenii de teatru au încetat să se lupte. De undeva din secolul 21, graţie unei misive întocmite de un creator emoţionat şi deschis spre toate realităţile, inventatorul Heddei află, probabil cu liniştea spiritului superior de veac XIX, că Hedda sa va fi însoţită, pe o scenă dintr-un teatru din România, de Vocea Tatălui.  Intruziune – cinstită, necinstită? Depinde de punctul din care priveşti, ca să vă delectez cu un truism din puţul gândirii – care, spune regizorul frământat şi nemulţumit, îi este îngăduită, ba chiar cerută, cu atât mai mult cu cât piesa este „total închisă”. În această „comedie tragică” sau „tragi-comedie a potenţialului uman rămas neîmplinit”, aşa cum a montat-o Andrei Şerban la Cluj, se va auzi glasul tatălui, spectru tiranic, doar una dintre explicaţiile pentru lipsa dragostei.

Tichia mea care înlocuieşte jobenul stimat şi stimabil se înclină în faţa peniţei care a aşternut cuminte şi cu înţelepciune această epistolă. Însă, înainte de toate, se înclină în faţa scriturii, din care emană un pronunţat simţ al răspunderii, şi în faţa dorinţei şi a disponibilităţii de a scrie.

La început de an, iaca doi critici destoinici, camarazi la „Observator cultural”, care au purces blazaţi, parcă fără vlaga ce-i anima odinioară, la un dialog (http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles%7Cdetails?articleID=26392) despre un 2011 teatral care nu le-a adus tocmai ce-şi doreau. Deh, cam aşa e viaţa, îţi dă ce vrea ea, nu ce vrei tu… Iată-i, aşadar, pe Iulia Popovici şi pe Liviu Ornea într-un schimb de replici „la ora bilanţului” despre ce s-a petrecut sub pulpana Thaliei în România năpădită de o criză care se ţine ca scaiul de trupul „bietei ţărişoare”… Matusalemic cum sunt şi paseist fără leac, legat de oameni şi de faptele lor, naturalel meu simţitor ar fi fost mai tuşat dacă vreunul dintre cei doi critici aşezaţi destins la taifas cu ştaif ar fi suflat măcar o vorbuliţă despre moartea lui Liviu Ciulei, un artist cum n-a fost altul în „biata ţărişoară”, o făptură discretă şi puternică, înzestrată „mai peste marginile îngăduite”, cum zicea Maiorescu despre Eminescu, cu har pentru scenă. Dar… tăcere. Şi mâinile mele uscate ar trebui să scrie acum, apăsând şovăitor tastele, „Şi restul e tăcere”. Dar iată că ele aştern alte vorbe, înşirate într-o întrebare pe cinstea mea neretorică: De ce ne e frică de evocări/ rememorări? Ambii critici amintesc despre moartea lui Alexandru Tocilescu, artist la fel important, dar nu stăruiesc nici jumătate de clipă asupra ei? De ce? Oare Domniile Voastre mă pot lumina?

Iaca a doua nelămurire, semn că tot anul o s-o ţin aşa. Nicio vorbă despre cum s-a răspândit aşa-numitul teatru în spaţii neconvenţionale prin oraşele patriei sărace sau despre ce se face, în urbea lui Bucur, la „unteatru” şi la  „Teatrul în Culise”, care şi-a deschis prietenos porţile în prag de iarnă, după ce o mână de studenţi au muncit să creeze un spaţii pentru mulţii juni care n-au unde să arate ce pot sau ce încearcă. Cât despre spectacole şi roluri, cu mare bucurie am cetit despre îndreptăţita apreciere cu care s-a răspuns la interpretări frisonante ale unor Sorin Leoveanu, Marian Râlea, Cornel Scripcaru sau Virgil Ogăşanu. Cât despre domnişoare şi doamne, iarăşi tăcere… Deh, literatura dramatică e nedreaptă şi nedrept este şi gustul regizorilor, dar cine să se pună cu gustul?

Cât despre „cultura temeinică” şi „onestitatea”, armele cu care porneşte la luptă criticul de teatru, arme amintite nostalgic de Liviu Ornea, nu pot spune decât „rezon”. Sunt arme de neînvins, la care aş mai adăuga o a treia, cea pe care o aşternea pe hârtie, acum decenii, cel mai important critic şi istoric literar al vostru, fie că va place sau nu. Numele domnului cu pricina e G. Călinescu (aşa se iscălea şi nu-i plăcea să i se spună „George”). Mare pişicher Domnia Lui, care zicea că există un „organ” numit „simţ critic”, fără de care criticul nu e critic. Acestea fiind zise, nu pot decât să aştept cuminte, deşi nerăbdător, condeie care să scrie impresiuni (impresionismul e cu neputinţă de evitat, el face parte asumat din actul critic, care însă nu se reduce la el, ziceau şi pişicherul invocat, şi multe alte minţi luminate) şi concluziuni ivite din armonioasa conlucrare a celor trei arme, care spulberă pentru a dezvălui adevărul. Amin!

Săptămâna trecută vă scriam despre o revistă-delicatesă cate bate, ca şi atâtea alte întâmplări artistice, o criză care nu mai vrea să plece şi vă lucrează pe voi, români mereu în criză, la naturelul simţitor. Săptămâna asta, după ce i-am scris o pricăjită epistolă lui Moş Crăciun, care mai are puţin şi vine şi la păcăliciul de mine, am cetit nostalgic o gazetă rara avis, ce-mi aminteşte de o faptă teatrală care mă însoţeşte în nemurire: spectacolul „Hamlet”, montat de Tompa Gabor la Teatrul Naţional din Craiova, cu Adrian Pintea în rolul principal. Ce vremuri, ce magie, ce forţă… Gazeta care mi-a adus aminte de frisoanele simţite atunci, privind înmărmurit un spectacol de poveste, se numeşte „Spectator” şi este editată de teatrul care a găzduit minunăţia aceea. Vorbesc despre numărul cel mai recent, din mai-august 2011, şi o fac cu toată bucuria celui care descoperă că există un teatru care se iubeşte pe sine şi ştie că prezentul şi trecutul sunt două pricini temeinice pentru a ţine o gazetă. Iaca un teatru care nu lasă de izbelişte o tradiţie căreia-i este dator vândut, ceea ce nu e, dragii mei, puţin lucru. Iacă un teatru care nu se dă înapoi de la ceva cheltuială cu care să-şi ţină obrazul frumos. Şi cheltuiala e mare lucru în ziua de azi. Iacă un teatru care nu se dă înapoi de la ceva trudă, că gazeta se face întâi cu trudă şi apoi cu cheltuială, „după buget, mică”.

N-o să purced aici la farafastâcuri despre teatrul lui Mario Vargas Llosa. Cu toate că a luat Nobelul anul ăsta şi toată lumea a părut curioasă să-l citească, nimeni nu s-a trezit să-şi aducă aminte că peruanul nu are doar proză de stă mâţă-n coadă, ci şi piese de teatru cât se poate de „valabile”, cum se zice azi. Voi doar a vă zice că „Spectator” a găsit de cuvinţă să tipărească un text pe această temă, pornind de la câteva texte dramatice ale vestitutului scriitor, traduse şi publicate în România. În trecăt fie spus, pun rămăşag că nici despre Vaclav Havel, conştiinţă majoră a Europei din secolul trecut, stinsă de câteva ceasuri la ora la care scriu aceste rânduri, nimeni nu-şi va aminti că a scris şi teatru, că a şi regizat…

Curios cum sunt faţă de oamenii vii, cu care semăn şi eu la unele chestiuni, dacă-mi permiteţi să mă exprim astfel, m-am delectat însă întâi de toate cu vorbele pline şi de raţiune, şi de simţire, ale celor doi actori intervievaţi de gazetă, unul din vechea gardă, celălalt o achiziţie recentă. Pe de o parte, Valeriu Dogaru, care juca în spectacolul de care am pomenit surescitat ca ori de câte ori mă gândesc la frumuseţea şi forţa lui, şi, pe de altă parte, Ştefan Cepoi, june cu iluzia că e detaşat, care nu crede că „un lucru, fie el şi teatru, merită să devină o obsesie”… Deh, june, cum spuneam…

Unde mai pui că seniorul Valeriu Dogaru, de decenii nelipsit din atâtea şi atâtea spectacole craiovene, îşi aduce aminte, la rugămintea lui Nicolae Coande, realizatorul interviului, despre Ioan D. Sîrbu, minunatul scriitor fără de rival în România care a stat o vreme la Naţionalul craiovean, fiindu-i nu stimat, ci iubit secret literar, pe vremea când profesia nu însemna să dai emailuri, telefoane şi invitaţii… Cum să nu jubilez, constatând iar că nu e pierdut totul, câtă vreme există astfel de oameni care ştiu cine a fost Ioan D. Sîrbu. De altfel, „Spectator” ne serveşte, pe post de delicatesă a cărei valoare creşte odată cu trecerea timpului, un fragment din Jurnalul inedit al scriitorului, datat „1952”, fragment care se încheie cu un fragment pe care nu pot să nu vi-l împărtăşesc şi vouă: „Eu nu pot concepe îmbătrânirea. Eu am rămas (în ambiţiile, în aspiraţiile, în mentalitatea mea) acel tânăr care la Sibiu a început să scrie literatură. De-atunci, n-am mai trăit. De-atunci, anii trec pentru alţii, nu pentru mine. Eu aştept; eu sper. Groaznic. Am 33 de ani.”

„Groaznic”. Groaznic e că nu sunt în stare să fiu original acum, când vă fac urări de an nou luminos. Va spun aşa, din topor: S-aveţi un an plin de viaţă, cu gânduri multe şi fapte frumoase!