Emoţii? N-aş zice. Sau poate doar în cazul tinerilor creatori, neobişnuiţi să fie în centrul unei atenţii cu o doză de mondenitate, tineri pe care juriul de nominalizare a îndrăznit să-i propună la categorii cu miză mare, cum ar fi „cel mai bun actor” sau „cel mai bun regizor”. Dar, de fapt, ce înseamnă „tânăr” în teatru? Cu siguranţă ceva în care vârsta biologică n-ar trebui să fie un criteriu hotărâtor. În rest, o aşteptare deloc încordată, ba chiar plictisită. Pe de o parte, pentru că Gala, păstrându-şi aceeaşi concepţie, cu mulţi timpi morţi, are o monotonie a ei. Pe de altă parte, fiindcă pentru cei cu state vechi în breaslă, alegerile juriului final au întotdeauna un grad ridicat de previzibilitate. Ea poate fi contrazisă, fireşte, dar asta se întâmplă (prea) rar.

Câştigătorii? Hm… Creatori de nivel, fără îndoială, artişti autentici. Mariana Mihuţ, Sorin Leoveanu, Cornel Scripcaru, Laszlo Bocsardi, Yuriy Kordonskyi etc. Istoria, spunea cineva, o scriu învinşii. Căci adesea învingătorii nu văd dincolo de propria victorie, orbiţi de strălucirea ei. Mă întreb cum se vede alegerea juriului prin ochii lui Marian Râlea sau Marius Turdeanu (care fac, în „Îngropaţi-mă pe după plintă” şi, respectiv, „Ispita Cioran” roluri cum rar i se întâmplă oricărui actor să joace, cel puţin în România). Dar juriul a ales calea bătută, preferând doar un interpret bun dintr-un spectacol bun… Un Sorin Leoveanu pe care-al admir, dar care se detaşa în „Caligula” cam ca un orb în ţara chiorilor, fiind vorba despre un spectacol în care juca, de fapt, singur, căci distribuţia „alerga” după el şi nu prea-l prindea din urmă. Ceea ce, evident, nu e nicidecum în favoarea calităţii. Sau cum se vede hotărârea aceluiaşi juriu prin ochii Oanei Pellea, perdantă în faţa Marianei Mihuţ, actriţă minunată, care face un tur de forţă în „Îngropaţi-mă pe după plintă”, numai că el seamănă prea mult cu alte tururi de forţă din rolurile pe care le-a avut în ultimii ani?

Principiul nescris al recompensei tardive (Laszlo Bocsardi a fost nominalizat la Premiile UNITER de mai multe ori, pentru diverse creaţii) pare să funcţioneze cumva subteran, poate inconştient, uneori în detrimentul judecăţii estetice şi, în mod subtil, poate şi în detrimentul câştigătorului. Să fiu directă: Laszlo Bocsardi are în palmares spectacole mai bune decât „Caligula” pentru care a fost nominalizat, dar iată că planetele s-au aşezat astfel încât să câştige premiul pentru „cel mai bun regizor” cu o montare doar bună, dar inferioară altora pe care le-a semnat. „Caligula” îi datorează enorm lui Sorin Leoveanu, chiar dacă nu este cel mai bun rol principal din cariera acestuia de până acum.

Cum se vede această victorie prin ochii lui Radu Nica, regizorul propus la premiu cu un spectacol poate mai coerent decât „Caligula”? Şi cam aşa. În rest, vorba aceea, spectacolul trebuie să continue. Şi Gala, asemenea. Şi gâlcevile, inerente în diversitatea de opinie, şi fronda juneţii, şi laşităţile juriilor (care, apropo, anul acesta a avut curajul de a-l desemna câştigător pe Cornel Scripcaru în faţa lui Victor Rebengiuc), şi ipocrizia învingătorilor şi amărăciunea învinşilor, şi atitudinea „cine n-ajunge la struguri zice că-s acri” şi toate acele roade bine-cunoscute ale umorilor omeneşti. Şi el va continua până când se vor găsi „criterii obiective” de evaluare a actului artistic. Ceea ce ar fi o premieră absolută în istoria omenirii!

În unele privinţe, pe bună dreptate. În altele, de neînţeles. De ani buni teoria conspiraţiei şi mania persecuţiei merg mână-n mână şi animă şi mediul teatral. Mai ales când vine vorba despre premiile UNITER. Decredibilizate, contestate, dispreţuite. Dar în aceeaşi măsură dorite, vânate,  lăudate. După cum îi convine fiecăruia. Şi ce bine că e aşa!

Ce va scoate magicianul din joben astă-seară, după douăzeci de ani de când a scos numele câştigătorilor primei ediţii? La categoriile care stârnesc cele mai aprinse dispute, se confruntă nume grele. Şi numele contează enorm, adesea mai mult decât opera. Pe de o parte, alegerea lor este adesea hulită pe ideea muncitorească „Să-i lăsăm, domnule, şi pe alţii!”. Pe de altă parte, funcţionează „Să luăm, domnule, şi un tânăr”, chiar dacă nu merită întru totul, numai pentru a ne arăta deschiderea. Idei maligne, dar idei puse în aplicare. Lor li se alătură aşa-zisa atitudine împăciuitoare  care cere să se dea câte puţin mai multora decât mai mult mai puţinora. Idei care nu au legătură cu evaluarea calităţii. Asociate cu uneltele de lucru ale evaluatorului, fiecare o individualitate cu un orizont de aşteptare şi cu o ierarhie de valori diferite de ale colegului de juriu, asemenea criterii extraartistice, să le spunem, fac parte din imponderabilele din cauza cărora orice alegere este viciată.

Dacă ne uităm la nominalizările din 2012, cu minusurile (lipsa lui Marcel Iureş de la categoria „cel mai bun actor”, prezenţa producţiei „Vizita bătrânei doamne” la „cel mai bun spectacol” etc.) şi plusurile lor (includerea lui Marius Turdeanu şi a lui Radu Alexandru Nica „în cărţi”, pentru creaţii de calitate etc.), vedem prudenţă şi măsură. Ceea ce nu înseamnă că nu există enigme neelucidate: „Vizita bătrânei doamne”, un spectacol cuminte, cu o scenografie bună, fără să rişte nimic, este singura producţie cu care TNB e prezent pe listele nominalizărilor. Ca nivel de realizare artistică, este net inferioară celorlalte două nominalizate la aceeaşi categorie. „Ivanov” de la Bucureşti şi „Ultima zi a tinereţii” de la Sibiu se află în zona creaţiilor care au ceva de spus şi o spun cu forţă, cu stil, cu rafinament. Oricare dintre ele merită premiul, fără să fie spectacole ireproşabile, căci aşa ceva nu s-a inventat, spun specialiştii.

La categoria „regie” concurează creaţii redutabile. Spectacolul lui Silviu Purcărete, chiar dacă are elemente incoerente sau opace, este una dintre cele mai consistente propuneri regizorale din ultimii ani pentru lumea lui Caragiale. Creaţia lui Bocsardi are şi ea forţă, în ciuda problemelor de ritm cauzate de problemele de interpretare şi a unor elemente-fetiş. De asemenea, e limpede că spectacolul îi datorează mult lui Sorin Leoveanu. Coerenţa cu sine, atribut esenţial al calităţii, este principalul atu în cazul spectacolului „Mountainbikers”, în care Alexandru Nica a reuşit un discurs scenic viu, fără stridenţe, graţie unei regii subtile, care a condus partituri actoriceşti aproape ireproşabile. Rămâne de văzut dacă juriul va prefera spectacolul cu idee, dar în cu elemente incoerente, sau spectacolul cu idee, coerent şi inteligent, montat după un text contemporan de un tânăr regizor.

Portretul artistului la Gala UNITER din 2012? Un desen destul de cuminte, în tuşe corect realizate, cu greşeli pe ici-colo, dar şi cu mici sclipiri. Un portret al luptătorului, un portret al creatorului care ştie gustul înfrângerii şi, deci, poate simţi gustul victoriei, un portret al artistului, cu toate defectele lui şi cu toate calităţile lui. Un portret care se vede, fireşte, altfel, în funcţie de unghiul din care îl priveşti. Şi, fără îndoială, un portret care te poate scoate din minţi şi de care uneori ai chef să scapi ca de un obiect care nu-ţi mai spune nimic.

Exerciţii de actorie de la anul I şi până la master, exerciţii de regie şi scenografie. Felul cum ele se materializează în spectacole spre finalul facultăţii, felul cum fiecare dintre studenţi îşi caută armele, vocea şi direcţia. Felul cum evoluează sau nu, cum încep să se înţeleagă (sau nu) pe sine, să se descopere să comunice şi să înţeleagă, toate fac parte din lumea, de obicei închisă, a „studenţilor la teatru”, care, iată!, timp de trei zile se deschide. Şi îi lasă pe toţi cei interesaţi – de obicei aspiranţii la un loc de student în cadrul aceleiaşi universităţi – să vadă cam ce se întâmplă în sălile de clasă, de la mici produse finite, unele mai îndrăzneţe, altele mai cuminţi, până la exerciţii expuse curajos.

Ce-i atrage pe tinerii liceeni spre lumea artistică este pe de o parte de înţeles – există un miraj al scenei, care nu va dispărea poate niciodată –, pe de altă parte de neînţeles, pentru că lumea teatrului şi a filmului sunt aproape suprasaturate şi greu permisive. Dar asta este o discuţie despre „vise amputate”, cum frumos spunea Nicolae Mărgineanu în interviul acordat în acest număr al revistei noastre şi, în acest moment, cu „Uşile deschise” vom rămâne doar la prima parte, la vise…

Organizat de secţia Teatrologie a Facultăţii de teatru (anii 1 şi 2), festivalul le oferă celor care au curiozitatea să treacă prin sediul de pe Matei Voievod o doză de efervescenţă şi adrenalină de care teatrul românesc instituţionalizat ar avea mare nevoie.

Şi tocmai secţia de teatrologie este acum subiectul principal… În acest context, şi nu numai, într-o lume în care publicaţiile de specialitate dispar, paginile de cultură din cotidiane dispar sau se micşorează până la dimensiunile unei ştiri, teatrologul se încăpăţânează să existe şi să fie „omul cu o mie de roluri”, cum suna titlul conferinţei organizate în cadrul aceloraşi „Uşi deschise”. O uşă deschisă îşi propune să fie şi noua secţiune a revistei noastre, „Yorick studenţesc”, în care veţi găsi texte ale studenţilor teatrologi din toţi cei trei ani. Dacă sunt imperfecte, e normal să fie aşa – e momentul când îşi caută vocea, drumul şi cuvintele. Dacă sunt uneori prea îndrăzneţe, dacă nu spun întotdeauna ce veţi dori să auziţi, dacă sunt încă prea cuminţi sau lipsite de curaj – e absolut normal… dar e nevoie de o generaţie nouă care să observe, în timp real, ce se întâmplă în teatrul românesc.

Un comentariu la unul dintre textele din această secţiune şi pe care-l voi cita – „dacă tot le daţi ocazia să publice, n-ar strica să-i corectaţi un pic” – mă sileşte să-i dau cititorului nostru sau oricărui altuia o explicaţie. Dacă aţi fi mers în aceste trei zile în sălile de la UNATC sau pe coridoarele facultăţilor aţi fi putut vedea lucrări/ spectacole/ exerciţii minunate pentru că sunt imperfecte şi pentru că acum, în studenţie, este momentul să fie imperfecte…

Vă invităm, aşadar, să descoperiţi Yorick Studenţesc, o secţiune specială, dedicată lucrărilor studenţilor teatrologi de la UNATC Bucureşti, în care veţi găsi reflectată părerea lor despre spectacolele din facultate sau de pe scenele mari din Bucureşti spuse cu curajul şi sub pavăza anilor studenţiei… În acest număr, din culisele festivalului „Uşi deschise”.

Extrapolând, este vizibil în existenţa de lângă noi, din care cu brio facem parte, un anume fond de pasivitate (a se citi „laşitate”) ce face ca zidurile tot mai înalte şi mai groase care se ridică între noi şi ceilalţi sau între noi şi noi înşine să se înmulţească permanent şi constant. Ce şi cum anume s-a modificat „gândirea” de la momentul la care Hamlet o spunea şi până astăzi e o discuţie lungă, dar vizibil cu ochiul liber în societatea actuală este că „laşitatea” (în fond, de gândire generată, cum bine zicea) este epidemia lumii contemporane. Nimeni nu mai intră în arenă, pentru că arena este virtuală. Sau, mai bine zis, toată lumea intră în arenă pentru că arena nu e „pe bune”… Şi acest exces de „curaj”, care a luat în ultimii ani forme înspăimântător de virtuale, a generat câteva trăsături definitorii ale lumii în care trăim, cu implicaţii directe asupra fenomenului teatral contemporan. Celebrul catharsis, care trebuia să-i fie sens şi scop, a scăpătat şi încă îşi caută noile sensuri, pentru că „mila şi frica” sunt puternic şi zilnic tocite, la fel fericirea şi nefericirea, în condiţiile în care comunicarea nu se mai face „faţă către faţă”, ci în lumi care mai de care mai virtuale.

Odată defulată în universuri precum cele generate de reţele gen Facebook,  nevoia organică de a comunica la nivel „sensibil” obligă şi teatrul să-şi schimbe modul şi sistemul de adresare. Căci cu cât mai plină de emoţie e viaţa în lumea virtuală, în care „rolurile” spectatorului contemporan sunt multe şi nuanţate, cu atât mai greu de convins/ surprins devine în sala de teatru. Unde nu îşi mai doreşte să participe activ – o întâmplare să fie oare faptul că mulţi dintre creatorii de teatru forţează limitele şi încearcă şi când e cazul, şi când nu, implicarea interactivă?! –, ci, dimpotrivă, să rămână doar privitor… Ceea ce generează pe scenă fie un exces de mijloace actoriceşti/ regizorale/ scenografice, folosite toate ca să şocheze, fie o reflectare fidelă, rece şi seacă, la puterea a doua, a lumii de lângă.

Emoţia altădată nemediată din sala de teatru se adresează acum unui spectator cu sensibilitatea tocită zilnic de excesul de stimuli exteriori (a se citi „insensibil”) şi obişnuit/ dornic să-şi trăiască existenţa printr-o multitudine de avatari, care să intre în arenă în locul lui şi să lupte sau să joace în locul lui, să trăiască poveştile pe care el nu le poate trăi, să fie tot ceea ce el nu este sau nu poate fi… O parte din funcţiunile teatrului vechi de când lumea sunt astfel „răpite”, ceea ce-l sileşte să se adapteze. Ce rezultă? Peisajul actual al teatrului este probabil răspunsul cel mai bun. Şi el reflectă cel mai subtil felul cum astăzi „gândirea ne face pe toţi laşi” migrează către „insensibilitatea ne face pe toţi «curajoşi»”.

„Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi”. Aşa scria amicul Eminescu, incluzându-se în această oglindă a epocii. Şi incluzându-l acolo şi pe Caragiale. Căci personalitatea lui a oglindit personalitatea unei epoci. A fost necurat ca ea, trist ca ea, firesc ca ea. Pentru regizorii care se înghesuie să-i monteze piesele în an aniversar (hulit de unii pentru că e prilej de festivism şi demagogie, înhăţat de alţii pentru că e ocazie de a se remarca prin „viziune”), dramaturgia lui Caragiale pare să fi devenit un mediu în care pot injecta la bunul plac tot felul de substanţe ca să vadă ce se întâmplă. Unii creatori sunt dornici să scoată la lumină un strat lugubru-absurd al conţinutului, alţii o ţin langa cu imaginea mahalalei, care trebuie musai să fie aproape naturalistă (cu noroi, cizme de cauciuc, bere multă, râgâieli, pârţâieli, masturbări etc.), alţii sunt de părere că ar trebui scos la lumină un fior de sexualitate care pasămite ar străbate piesele lui Caragiale şi ar fi rămas neexplorat şi neexploatat scenic. Cu umorul lui genial, mai tare ca aerul de munte pentru un citadian ce n-a mai pus piciorul pe o cărare de ani buni, nu-şi mai bat capul, căci li se pare clişeistic. Sau ni-l livrează la prima mână.

Obsesia originalităţii erodează, mi se pare, după ce am văzut, în ultimele lumii, destule montări noi după Caragiale, lucrarea multor creatori de teatru. Aş spune chiar că le subminează din interior propria muncă. Unii regizori români par prinşi în capcana pe care şi-o întind singuri. Parcă ţin musai să facă din textele lui ce vor ei şi pace. Unii văd „O scrisoare pierdută” în alb, negru şi gri şi le impun actorilor aşa-zisa rostire albă, îmbrăţişând în discursul public ideea firavă, total neconvingătoare, că spectatorii vor vedea un Caragiale „care n-are nicio legătură cu ce au învăţat la şcoală”. Alţii văd în casa din „O noapte furtunoasă” un fief al sexualităţii care trebuie să se dezlănţuie, iar alţii, parcă cei mai rezonabili, contemporaneizează forme ce se potrivesc şi nu prea cu un conţinut. Dorinţa de singularitate, intenţia de a demonstra că din piesele lui Caragiale se poate face „altceva”, fără să se explice convingător ce, încrâncenarea de a se descotorosi de stereotipuri pot deveni inamici redutabili ai creatorilor. Şi chiar devin. Demonstrative şi excesive, destule montări din ultimii ani o arată, subminate fiind şi de un intelectualism care, în loc să îmbogăţească, sărăceşte. Convocaţi la întâlnirea cu „O noapte furtunoasă, „O scrisoare pierdută” sau celelalte piese, Freud, Jung, Ionesco, Beckett sau cine mai ştie ce gânditor sau artist al secolului trecut fac un ghiveci postmodern din care scapă cine poate.

Cobaiul Caragiale nu e tocmai rezistent la infuzia de substanţe ale căror proprietăţi nu sunt cunoscute cu precizie. Se zbate, sărmanul, între viaţă şi moarte. Infuzat dogmatic sau doar fixist, părăseşte în tăcere teritoriul artei, care nu e prietenă cu dogma. Doar istoria a arătat de atâtea ori că, atunci când se împrieteneşte cu dogma, arta nu moare, ci se transformă în altceva. Poate că ar fi avut mai multe şanse, dacă ar fi fost lăsat să respire firesc, liber, în timp ce e supus unui tratament „prietenos” pentru a se vindeca. Pe de altă parte, să se vindece de ce? Aceasta-i întrebarea. Există regizori ce luptă să-l salveze pe Caragiale. Dar de ce anume să-l salveze? Nu cumva sărmanul cobai e sănătos şi ei îşi închipuie să suferă de vreo boală sau de mai multe şi vor neapărat să-l trateze? Aceasta-i altă întrebare.

O anume inconsecvenţă pe lista finală propusă de juriu, încă o contrazicere a orizontului de aşteptare, deloc eterogen, al criticilor şi al comentatorilor care uită de fiecare dată diferenţele de gust şi de judecată. De altfel, de ani buni breasla criticilor şi a observatorilor fenomenului teatral (dintre care mulţi se consideră critici) are aceeaşi atitudine contradictorie: reclamă obiectivitatea pierdută, cere criterii, vrea măsurarea valorii, dar, când comentează, se rezumă adesea la a întreba insinuant de ce în locul spectacolului X n-a fost ales spectacolul Y. Teoretic, sunt de partea celor care cred, de exemplu, că producţiile nominalizate la cel mai bun spectacol este logic să fie susţinute, pentru justificare, de alte nominalizări la alte categorii. Este un principiu de bun-simţ, însă nu întotdeauna, în orice situaţie, aplicabil, pentru că realitatea din teren bate realitatea de pe hârtie.

În 2012, această discuţie se poate face pornind de la „Vizita bătrânei doamne”, spectacolul bulgarului Alexander Morfov de la Naţionalul bucureştean, dar şi de la „Ivanov”, montarea lui Andrei Şerban de la Teatrul Bulandra. În ceea ce priveşte decizia despre interpretare, abia acum lucrurile intră ireversibil pe terenul nisipurilor mişcătoare ale judecăţii de gust. Şi fiecare rămâne să se întrebe dacă Vlad Ivanov merita o nominalizare la cel mai bun actor, care ar fi susţinut nominalizarea producţiei la cel mai bun spectacol. Numai că rolul lui Ivanov a suscitat numeroase reacţii negative. Personal, mă aflu de cealaltă parte a baricadei şi cred că prestaţia lui întrunea condiţiile. Pe de altă parte, toţi cei trei aleşi la categoria cel mai bun actor se ridică, fără dubiu, la înălţime, cu roluri din creaţii de valoare, şi ar mai fi şi alţii. Din acest punct de vedere, un mare nedreptăţit, dacă pot spune astfel, este Marcel Iureş din „Absolut”!. Dar poate că juriul a preferat un new entry, atragând atenţia asupra lui Marius Turdeanu? Cum să alegi trei dintre Marcel Iureş, Marian Râlea, Vlad Ivanov, Marius Turdeanu şi Sorin Leoveanu? La regie, situaţia este asemănătoare. Argumentele din spatele opţiunilor rămân în culise. Însă, oricum am privi lucrurile, problematică rămâne alegerea producţiei „Vizita bătrânei doamne”. Nominalizarea la scenografie este argumentabilă, însă cea pentru cel mai bun spectacol rămane impenetrabilă.

Cât despre surprize, greu de spus dacă există aşa ceva printre alegerile juriului, de vreme ce rămânem în sfera judecăţii personale. Juriul a atras atenţia asupra unor artişti de valoare şi inerent a lăsat în afara opţiunii alţi artişti de valoare. Printre primii, Marius Turdeanu, Cornel Scripcaru, Radu Alexandru Nica, Raluca Vermeşan etc. Printre cei din a doua categorie, Marcel Iureş, Vlad Ivanov, Cristi Juncu, Vlad Zamfirescu (pentru „XXL” de la Teatrul Act), Richard Balint de la Teatrul din Oradea (pentru rolul principal din „Scripcarul pe acoperiş”, spectacol prezent cu o nominalizare la scenografie pentru Vioara Bara), tânărul regizor Vlad Cristache ş.a. Dintr-un an teatral cu bune şi cu rele, a ales, probabil prin vot, creaţii şi creatori cu bune şi cu rele.

A vorbi, aşadar, despre smerenie în acest context este, cu siguranţă, un gest anacronic pe care mi-l asum. Şi am să citez din nou cuvintele lui Somerset Maugham de la care pornea editorialul de săptămâna trecută, „Regizorul de teatru şi modestia”, care a stârnit nenumărate reacţii şi pro, şi contra, publice şi nu numai. „Valoarea culturii constă în efectul ei asupra caracterului. Nu-i de niciun folos dacă nu-l înnobilează şi nu-l întăreşte. Ea slujeşte doar vieţii. Ţelul ei nu-i frumuseţea, ci bunătatea. Prea adesea, aşa cum ştim, ea dă naştere automulţumirii (…) Artistul nu-i îndreptăţit să-şi trateze semenii cu condescendenţă. E un caraghios dacă-şi închipuie că tot ce ştie el e mai important decât ceea ce ştiu alţii şi un prost dacă nu-i poate înfrunta pe picior de egalitate”. Dacă vorbele lui Maugham sunt încadrabile în sfera cuvântului „smerenie” rămâne să mediteze fiecare şi să-i dea sau nu dreptate. Sau în care dintre sferele cuvântului…

Desigur, un artist, prin însăşi natura lui este un răzvrătit şi automat supus jocurilor mândriei, tocmai antonimul smereniei. Justificată atunci goana după a fi în frunte, după a schimba regulile, după a fi mai bun decât ceilalţi, oriunde şi oricând… Justificată spaima de a nu rămâne în planul doi, de a nu pierde lumina reflectoarelor, de a nu coborî o treaptă. Şi totuşi… Etimologia cuvântului „smerenie”, aşa cum o desluşeşte părintele Savatie Baştovoi, este „a reveni la adevărata măsură”. În acest fel descifrat, „a reveni la adevărata măsură” este un target pe care orice artist – din teatru şi nu numai – şi l-ar putea asuma oricând. Sau nu?!

O „călătorie de plăcere” prin teatrul românesc actual scoate, fără doar şi poate, la iveală lumi nenumărate de orgolii şi de „măsuri adevărate”. Iar vorbele lui Maugham pot fi descifrate în mai multe sensuri, căci panorama arată cam aşa. Pe de o parte, artiştii „care-şi tratează semenii cu condescendenţă”, propunându-şi din start să ridice ştacheta până la acel punct la care neînţelgerea se transformă în „superioară înţelegere”, născătoare de suficientă automulţumire. Pe de altă parte, artiştii care construiesc exact în direcţia opusă, tratându-şi semenii cu o altă formă de condescendenţă, şi le oderă, adesea jignitor, exact atât cât cred ei că publicul poate duce. De unde, şuşele care înfloresc precum căpuşele şi ale căror afişe împânzesc toate oraşele ţării şi Bucureştiul (şi mecanismul funcţionează, biletele se vând, adesea la preţuri care sfidează bunul simţ). De categoria „adevăratei măsuri” – confundată cu o „aurea mediocritas” – cei mai mulţi se feresc…

Ce ar însemna, aşadar, pentru un artist „smerenia” egal „a-ţi cunoşte adevărata măsură” – în raport cu tine însuţi întâi, apoi cu publicul sau cu critica – e o întrebare prea rar formulată. Şi lipsa ei poate naşte… falşi artişti şi false publicuri şi false ierarhii.

La noi, în România, ea este apanajul unei tipologii bogat reprezentate. Există, aici, destui regizori care iau atitudine împotriva criticilor, încălcând regulile jocului, vechi de când lumea. Destui confundă critica cu atacul. Poate fără să vrea sau fără să ştie, adoptă postura de victimă. Lor, cultura le aduce o falsă modestie şi o ironie (defensivă, ce se manifestă însă ofensiv) care nu le face cinste, pentru că vine din frustrare şi din dorinţa revanşardă. Există regizori care, atunci când un spectacol de-al lor primeşte un verdict rezervat sau negativ, dau telefon la redactorul-şef sau chiar la directorul ziarului şi încep să se plângă de nedreptatea care li s-a făcut, cerând o compensaţie. Există regizori care, atunci când spectacolul X nu le este selectat să participe la un festival, de exemplu, sunt convinşi că este vorba exclusiv despre o „lucrătură”, despre o poliţă de plătit şi despre un selecţioner corupt, într-un fel sau altul. Ei nu-şi pun problema că o anumită creaţie a lor poate nu se ridică la nişte aşteptări (care, prin natura lor, nu pot fi decât profund personale), poate nu se încadrează într-o tematică, poate nu este tocmai compatibilă cu un cadru etc. Există regizori care, atunci când teatrele le refuză o propunere sau când un cronicar le priveşte fără entuziasm opera X, se refugiază în tabăra neînţeleşilor, care, având de-a face cu profani, vor rămâne neînţeleşi.

În astfel de cazuri, pe care nu le ilustrez prin exemple concrete, pentru a feri discuţia de alunecarea în derizoriu, este vorba şi despre o prezumpţie eminamente necinsită: comentatorul/ selecţionerul/ factorul de decizie este ori incompetent, ori „vândut”, ori şi una, şi alta. Este, fireşte, o înduioşătoare dovadă de slăbiciune, căci îţi trebuie tărie să recunoşti că ceva din ce-ai făcut este neconvingător pentru un anume gust/ nepotrivit cu un anume cadru. Ca să nu dai întotdeauna vina pe celălalt sau pe ceva, ai nevoie de putere, ai nevoie să te detaşezi de tine însuţi şi să încerci să judeci, ai nevoie să ieşi din tine şi să încerci să te pui în locul altuia, să vezi şi să gândeşti altfel sau măcar să încerci. Este înduioşător şi pentru că există regizori măcinaţi de ambiţia de a da spectacole pe placul tuturor, ceea ce este imposibil. În astfel de cazuri, cultura nu întăreşte şi nu înnobilează caracterul, cum zicea Maugham, ci îl şubrezeşte şi-l vulgarizează.

Iată de ce am ajuns să am toată admiraţia pentru acei regizori care spun „spectacolul X nu mi-a ieşit” sau „Da, în prima parte spectacolul meu are o problemă de ritm”.  Nu sunt mulţi, dar sunt. Ei nu sunt dintre cei care te sună să te întrebe dacă ai ceva împotriva lor, de vreme ce ai scris o cronică negativă sau doar rezervată. În cazul lor, cultura nu merge împotriva caracterului, căci lor nu le dă iluzia cunoaşterii superioare, ci firescul gând că nereuşita sau chiar greşeala fac marte din mersul lucrurilor şi sunt normalitatea întruchipată. Ei nu sunt pătrunşi de propria importanţă până la a deveni orbi la ce se petrece şi sclavi ai maniei persecuţiei. Parafrazându-l pe Maugham, nu-şi închipuie că tot ce ştiu ei e mai important decât ceea ce ştiu alţii, pe care-i pot înfrunta pe picior de egalitate.