Sâmbătă seara (de fapt, târziu în noapte, spre orele dimineţii), s-a încheiat cea de-a  zecea ediţie a FITAG (Festivalul Internaţional de Teatru Amator din Girona). Au fost patru zile minunate, alături de grupuri de teatru din toată lumea (Puerto Rico, Italia, Franţa, Anglia, Israel şi România), cu dragoste de teatru, dedicaţie şi entuziasm. Dintre toate evenimentele programate, în acest articol mă voi opri doar la două, şi anume spectacolul grupului LUDIC, din România, şi musicalul “Ultima staţie”, care a încheiat festivalul.

Cei de la Iaşi au prezentat piesa “Poem pentru vioară şi suflet”, adaptare după “Când vinul este rece”, de John Kendrick. Un spectacol pentru şi din suflet, pe care cred că aceşti actori îl iubesc foarte mult, iar acest lucru transpare pe scenă. Ultima noapte împreună a doi iubiţi: obsesie, visuri, proiecte, destine ratate, frica de prezent şi de viitor, frica de moarte şi de urâtul pe care îl comportă. Sunt temele despre care cei doi vorbesc pentru ultima oară, căci Katherine va muri, iar trupul ei va fi donat studenţilor la medicină din satul unde se născuse. Si asta fusese frica ei cea mai mare: ca după moarte, trupul ei să nu se urâţească. Splendidă interpretarea celor doi (Vera Pantea şi Alex Epure), care, alături de o scenografie minimă (grămezi de ziare şi o măsuţă), reuşesc să transmită atâtea emoţii şi să menţină ritmul piesei departe de patetismul facil.

Ultima staţie…un titlu ce poate avea conotaţii negative, dar care, odată vizionat spectacolul îţi redă toată speranţa din lume şi te face să crezi că oricând, atâta timp cât ai forţa să îţi schimbi viaţa, poţi atinge orice vis. După cum am spus anterior, spectacolul este un musical cu 37 de personaje, orchestră şi cor pe scenă, realizat în trei săptămâni. Minunea a fost posibilă datorita frumoasei nebunii a celor doi regizori: Ramon Perera (regizor) şi Rafael Vega (compozitor şi dirijor).

Povestea spectacolului începe, cred eu, acum cinci ani, când cei doi au participat pentru prima oară la FITAG. Spectacolul prezentat era tot un musical, iar acum, după cinci ani, li s-a încredinţat acest proiect, pentru a celebra cele zece ediţii ale Festivalului şi a sintetiza filozofia acestuia: spaţiu în care se întalnesc grupuri de teatru din toată lumea şi pun în comun pasiunea pentru teatru. De aceea, iniţial, spectacolul vorbea despre drumul companiilor teatrale până la FITAG: probleme cu vizele, neajunsuri financiare, dificultăţi tehnice etc. Dar, odată cu versurile cântecului compus special pentru acest spectacol (Nu lăsa ca visurile să fugă spre ultima staţie), s-a schimbat orientarea.

Ultima staţie e un musical social, dacă îi putem spune aşa. Ramon Perera declara că e un regizor căruia îi place să provoace, abordând o tematică socială actuală în operele sale şi că teatrul e o platformă liberă, în care el doreşte să schimbe mentalităţile oamenilor. Pe peronul unei gări, mulţi călători aşteaptă trenul. Fiecare duce cu el o poveste, un caz extrem, din care nu se poate ieşi decât prin moarte sau prin schimbarea paradigmei în care trăieşte. Dialogurile rapide şi alternanţa scenelor triste cu cele vesele dau dramatism şi energie spectacolului, care adună în două ore nenumărate prejudicii din care trăieşte societatea contemporană şi ne arată cât de lipsiţi de toleranţă şi de orizont de viaţă suntem.

În “Ultima staţie”, durerea şi frustrarea femeilor maltratate de soţi se îmbina cu iluziile neîntinate ale actorilor începători, ce îşi caută drumul către lumea scenei, “unde trăiesc doar curve şi homosexuali”, aşa cum personajul mamei îi spune fiului său, atunci când se hotărăşte să fie actor. Imigranţi, lesbiene, mirese supuse şi soţi manipulatori, mame frustrate sau copii cu vieţi sacrificate – toţi se întâlnesc într-un tren care, din fericire, de această dată îi va duce către salvare. Dar nu mereu e aşa şi tocmai acesta e semnalul de alarmă pe care creatorii operei îl dau. În acelaşi timp, e un îndemn ca mereu să mergem mai departe, să ajungem la staţia noastră, pentru că, evident, o ultimă staţie nu există niciodată.

Toate astea sunt “spuse” pe scenă de 37 de actori fantastici, care pentru doua seri la rând au jucat la cel mai profesionist nivel posibil. Bucuria de a fi pe scenă, dorinţa nebună de a-i face pe spectatori să trăiască în ritmul lor, dedicaţie, seriozitate. Oameni care în trei săptămâni au dat viaţă atâtor personaje şi care au trăit atât de intens tot. Am făcut parte din această familie şi, zi de zi, alături, am trăit toţi o poveste care, poate, s-a terminat pe scenă. Dar pentru noi va continua mult timp de acum înainte.

 Dupa spectacol, am putut sta de vorbă cateva minute cu cei doi regizori, despre acest spectacol şi despre teatrul astăzi. Încă nu le trecuse zâmbetul de pe faţă după cele două zile minunate de premieră. Şi am aflat aşa povestea lor de cinci ani la FITAG, de cum s-au cunoscut acum 12 ani la un casting pentru Jesus Christ Superstar şi despre cum funcţionează perfect de atunci: “Evident, nu ne plac aceleaşi lucruri şi nu avem mereu viziuni similare. Dar tocmai aici e frumuseţea. Apoi, în munca de teatru, cel mai important e să respecţi cealaltă persoană şi spaţiul ei şi tocmai asta ne iese nouă foarte bine”, spune Ramon Perera.

Vorbind despre criza actuală din toate sectoarele, cei doi recunosc că sunt printre puţinii care au norocul să poată trăi din teatru şi din muzică. Dar admit că este greu şi că statul nu ajută deloc companiile private să prospere: “Ar trebui să existe mai multe subvenţii de stat către companiile independente, pentru că acestea să fie angajate de teatre, iar companiilor de stat le-ar trebui impus un număr minim de producţii anual. Altfel, e dificil de continuat la un nivel profesional performant”.

Cei doi consideră teatrul un important vehicul social şi în toate spectacolele pe care le creează urmăresc să transmită un mesaj social, fiind interesaţi de posibilitatea teatrului de a zdruncina convingeri: “Astăzi, graniţa dintre teatrul comercial şi cel de autor se pierde din ce în ce mai mult, dar cred că ceea ce ar trebui căutat mereu este simbioza dintre cele două”. Spectacolele lor au mereu o pronunţată parte multimedia, dar, aşa cum spun cei doi, “facem asta pentru că în 2010, nu putem să mai mergem la piese de două ore numai de text, în situaţia în care zilnic, oamenii sunt conectaţi la atatea medii şi au capacitatea de a filtra o cantitate enormă de informaţii”.

După cum am spus, spectacolul a fost creat cu actori amatori. I-am întrebat de Rafael şi Ramon ce le-ar spune unor tineri studenţi la teatru care doresc să se afirme în lumea profesională. “În primul rând trebuie să se formeze, pentru că tehnica e obligatorie. Dar şcoala nu e totul şi, adesea, poate cădea în stereotipii. De aceea, trebuie să mergi la multe castinguri, să cauţi oportunităţi, să cunoşti mulţi oameni din această lume şi să nu te frustrezi. Cariera în teatru e o cursă lungă şi e important să fii constant”.

Pe drumul spre casă m-au urmărit şi încă mă urmăresc cuvintele lui Ramon Perera, când l-am întrebat dacă nu este interesat şi de cinema: “Da, însă dragostea mea rămâne teatrul, pentru magia efemeră pe care o creează”. Într-adevăr, arta teatrală poate părea efemeră, dar avem mereu oportunitatea unui alt spectacol, iar magia nu se opreşte niciodată…Căci, nu-i aşa, staţia finală nu există?!?

National Theatre, Royal Court Theatre şi Young Vic Theatre, alături de Theatre Royal Stratford East, Battersea Arts Centre, Lyric Hammersmith, Somerset House şi Sadler’s Wells lucrează deja la grandiosul proiect care se va materializa în mai 2010 în World Stages London. Festivalul va cuprinde spectacole cu dimensiune internaţională, precizează sursa citată, cu precădere creaţii care au la bază poveşti şi legende din folclorul care a sfidat graniţe în timp şi spaţiu.  Consorţiul recent înfiinţat va crea spectacole pe care teatrele participante nu le-ar putea produce singure, fără niciun sprijin, urmărind să arate „complexitatea Londrei” în uimitoarea ei diversitate.

Însă pentru moment organizatorii nu ştiu dacă evenimentul va fi integrat în Olimpiada Culturală. În martie, Ruth Mackenzie, directorea acestui eveniment, a anunţat că se va începe organizarea London 2012 Festival, care va dura nu mai puţin de trei luni şi se va desfăşura în încheierea Olimpiadei Culturii din acelaşi an 2012. Însă nu este deloc probabil ca cele două festivaluri să-şi unească forţele, susţin momentan organizatorii World Stages London.

Consorţiul alcătuit din cele opt teatre menţionate îşi va anunţa strategia peste şase luni, în speranţa că până atunci va reuşi să obţină sponsorizări pentru evenimentul ale cărui costuri sunt estimate la 3 milioane de lire. Pentru moment, despre programul artistic se ştie doar că din el face parte un spectacol numit „Babel”, o producţie destinată unui spaţiu în aer liber, care porneşte de la povestea biblică a Turnului Babel.

Aflat pe un loc de joacă în Southwark,în zona sudică a capitalei Regatului Unit, la 10 minute de mers pe joc de celebrul teatru Globe, pe malul Tamisei, Jellyfish Theatre este întruchiparea conceptului de junkitecture, după cum a anunţat recent cotidianul „The Guardian”. Întregul edificiu este construit din materiale reciclate: lădiţe de lemn strânse de prin pieţe, materiale din cherestea vechi sau de prisos altor construcţii, uşii la fel de vechi, preluate de la clădiri care au renunţat la ele, cuie reciclate şi, în general, cam tot ce i-a lăsat inima pe localnici să dea.

Iniţiativa îi aparţine companiei de teatru şi film Red Room, care a venit cu ideea acum doi ani şi a lansat apeluri publice pentru strângerea de material. Şi iată că într-un timp relativ scurt echipa a reuşit să construiască un unicat din nimic, să facă din cele mai banale scânduri şi lădiţe un spaţiu numai bun de folosit pentru artiştii de toate felurile. Iată  ce este “arhitectura rezistenţei, a explicat unul dintre participanţii la acest proiect cu pronunţată dimensiune socială, citat de “The Guardian”, “rezistenţă la oamenii care de multe ori sunt doar utilizatori pasivi ai clădirilor pe care le au de la politicieni, dezvoltatori şi arhitecţi”.

Sala propriu-zisă are 120 de locuri şi deja funcţionează. Se repetă câteva spectacole pe teme – cum altfel? – eco, care vor avea reprezentaţii între 26 august şi 9 octombrie: „Oikos”, de Simon Wu şi Protozoa, de Kay Adshead. După aceea teatrul va fi dezmembrat, iar materialele reciclabile vor fi reciclate încă o dată.

Încă e vară şi teatrele sunt în vacanţă. Dar, din fericire, sunt cu noi Festivalurile, care să compenseze lipsa unei stagiuni estivale: Avignon în iulie, Edinburgh în august, acum în Bucureşti este în plină desfăşurare Festivalul UNDERCLOUD, iar la Alexandria tocmai ce s-a încheiat a cincea ediţie IDEO IDEIS.

Pentru a întregi lista, în Girona (Catalunya, Spania), marţi, 24 august, începe cea de-a zecea ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru Amateur (FITAG). Cinci zile de teatru amateur conjugat în diferite spaţii şi forme: spectacole în timpul zilei, de stradă, ateliere şi examene ale studenţilor reluate cu public spectator, reprezentaţii de seară, în Teatrul Municipal şi săli alternative (curtea Primăriei sau curtea interioară a Casei de Cultură).

După miezul nopţii, pentru cei care mai rezistă, urmează FITAG by Night, un teatru underground (café teatre, cum îi spun catalanii), unde sunt invitate toate grupurile amateur din Spania şi din ţările participante să prezinte sketch-uri de aproximativ 10 minute – propuneri vizuale, teatrale sau muzicale, pentru un public cosmopolit, având la dispoziţie o scenă de doar 4X3 m. Spre exemplu, în acest an, numărul de cabaret din cadrul spectacolului de închidere a Festivalului, va fi prezentat în avanpremieră aici.

O alta premieră la ediţia din acest an a FITAG este participarea unei trupe româneşti – Teatrul Studenţesc Ludic, din Iaşi, cu piesa “Poem irlandez pentru vioară şi suflet”, adaptare după opera “Când vinul este rece”, de John Kendrick. Grupul a luat fiinţă în anul 1978 şi de atunci numără peste 250 de premii la festivaluri naţionale şi internaţionale.

Despre trupa Ludic şi despre spectacolul de închidere al Festivalului, un musical cu 37 de personaje montat în timp record, vom discuta mai pe larg în numărul următor. Iată ce spune Marti Peraferrer, directorul festivalului, despre eveniment: “La această ediţie aniversară, ne prezentăm cu noi evenimente – teatru de stradă sau ateliere susţinute de studenţi, o masterclass commedia dell’arte de patru ore, la care participarea este deschisă tuturor celor interesaţi,. Totodată, dorim să continuăm munca de zece ani, de a face cunoscut talentul grupurilor amateur din Girona dincolo de graniţele tării şi de a-i incuraja pe cei din afară să îşi prezinte creaţiile aici”.

Mă gândeam, pregătind acest scurt material şi repetând pentru un spectacol, că ar fi mai mult decât binevenită o astfel de iniţiativă în România. Desigur, un prim pas a fost făcut acum cinci ani de cei de la IDEO IDEIS, care îşi continuă proiectul cu acelaşi entuziasm şi profesionalism. Dar ce se întâmplă cu studenţii de la alte facultăţi, cu adulţii îndrăgostiţi de scenă, cu cei pentru care teatrul e un hobby şi care şi-ar dori să creeze spectacole şi să poată trăi această pasiune? Pentru moment, teatrul amateur în România este slab reprezentat, iar de un Festival Internaţional nici nu poate fi vorba. Mă întreb, oare câte Primării sau Consilii ar susţine un astfel de proiect sau câte entităţi private ar fi de acord să contribuie?

Dar despre toate aceste neajunsuri administrative, altădată. Acum, începe Festivalul, iar deschiderea îi revine companiei Ma Mare No em Deixa (Maica-mea nu ma lasa), cu piesa Èdip Rei o la culpa la té el meu pare (Oedip rege sau de vina e tata), regia Lluís Elias.

Pentru edificare şi spre trezirea apetitului, poate toropit de căldură, vă prezentăm în continuare o selecţie făcută în funcţie de perioada de desfăşurare, care nu ia în considerare nivelul valoric al respectivelor manifestări.

Lowell Davies Festival Theatre (început la 12 iunie, care ţine până la 26 septembrie), The Old Globe, San Diego. Festivalul are loc în fiecare an, iar în 2010 propune, printre altele  spectacole din repertoriu după “Îmblânzirea scorpiei” şi “Regele Lear”, reprezentate în aer liber. În sală, un musical care-l duce pe Robin Hood în Chicago, în anii ’70, pornind de la filmul lui Rat Pack din 1964. (theoldglobe.org.)

Idaho Shakespeare Festival (din iunie până la 26 septembrie), Boise. Într-un amfiteatru dintr-un peisaj de efect, lângă râul Boise, se joacă „Visul unei nopţi de vară” şi „Othello” şi alte spectacole, unele musicaluri. (idahoshakespeare.org.)

Shakespeare & Company (2 iulie – 5 septembrie), Lenox. Festivalul a inclus şi workshop-uri sau dezbateri. „Women”, o serie de scene shakespeariene ce întorc pe mai multe feţe femeile din piesele Marelui Will.  Mai puteţi vedea „Richard al III-lea”, în regia lui Tony Simotes, sau „Poveste de iarnă” (shakespeare.org.)

Lake Tahoe Shakespeare Festival (9 iulie – 22 august), Incline Village. Reprezentate într-un spaţiu care-ţi ia ochii, în aşa numitul Sand Harbor. Tocmai este în desfăşurare seria “The Complete Works of William Shakespeare (Abridged)”, în care trei actori joacă piesele pe repede înainte. (laketahoeshakespeare.com.)

Hudson Valley Shakespeare Festival (15 iunie – 5 septembrie), la Boscobel House & Gardens, pe malul fluviului Hudson, într-o sală de teatru amenajată într-un cort, în care se joacă: “The Bomb-itty of Errors”, adaptare rap după “comedia erorilor”, regizată de Christopher V. Edwards, unul dintre directorii artistici ai festivalului, “Împlânzirea scorpiei”, în regia lui Kurt Rhoads şi “Troilus şi Cressida”, o montare a lui Terrence O’Brien, iniţiatorul festivalului. (hvshakespeare.org.)

Straford Shakespeare Festival (30 aprilie – 31 octombrie), Ontario. Cel mai mare teatru de repertoriu clasic din America ţine cu dinţii de un festival-maraton, cât o întreagă stagiune. Oferă, printre altele, “Furtuna” cu Christopher Plummer pe post de Prosperon, câteva musicaluri şi multe altele. (stratfordfestival.ca.)

Utah Shakespearean Festival (28 iunie – 28 august), Cedar City. În aer liber se joacă “Macbeth”, “Mult zgomot pentru nimic” şi “Neguţătorul din Veneţia”, iar în interior doritorii pot merge la un muzical nou după “Marile speranţe” ale lui Dickens. Interesant este că organizatorii s-au gândit să le dea amatorilor ocazia de a merge, în culise după spectacolele de matineu de la Randall L. Jones Theater, joia, să vadă la lucru personalul de scenă, să urmărească montarea unui decor etc.

Oferta se anunţă pur şi simplu copleşitoare şi inhibantă. Actorii, dansatorii, artiştii vizuali, muzicienii vor fi peste tot, la propriu: în săli de teatru şi de spectacol şi în multe şi mărunte, dar fermecătoare spaţii deschise: clădirea unui fost cazinou, diverse subsoluri, apartamente personale, cluburi la malul mării, rulote, grădinile din Princess Street sau grădina zoologică. De credeţi că merită o liră, nu vă fie frică s-o strecuraţi într-un telefon dintr-o cabină telefonică de pe stradă şi veţi putea asculta o poveste spusă de un actor consacrat.

Jazz, muzică clasică şi world music, literatură transformată în vedetă a culturii urbane, instalaţii de interior şi de exterior şi nenumărate happening-uri, performance-uri şi spectacole de teatru. Festivalul-minune de la Ediburgh este într-adevăr o tolbă nesecată, un joben al magicianului din care iese întruna câte ceva şi nu ştii niciodată ce. Cât despre bilete, chiar dacă amesteci evenimentele într-o pălărie, le amesteci bine, închizi ochii şi scoţi unul, nu prea ai cum să dai greş, pentru că, dacă ai toate şansele să te duci la ceva care nu ţi-e pe plac, e puţin probabil să ajungi la ceva absolut neinteresant. Dacă, totuşi, eşti atât de ghinionist, nu e grav, fiindcă la fiecare minut un spectacol stă să înceapă. Povestea este, la propriu, nesfârşită.

În ce priveşte teatrul, din cele câteva mii de spectacole, de toate soiurile imaginabile, care vor avea loc în toate spaţiile imaginabile, e limpede că, dacă te laşi pradă iureşului ameţitor, o să pleci nemulţumit. N-o să poţi vedea decât o parte infimă din ce e de văzut. Spectacolele de neratat sunt un teritoriu imens, de necartografiat. Iată câteva puncte de pe harta imposibil de trasat:

Trupa newyorkeză Elevator Repair Service, specializată în experimente care pornesc de la marile romane americane, cu premiera mondială a spectacolului “The Sun Also Rises”, după romanul omonim al lui Hemingway (tradus în română sub titlul “Fiesta”);

“It’s Always Right Now, Until It’s Later”, spectacolul mustind de idei al lui Daniel Kitson;

“Aqua”, spectacolul companiei de dans a Pinei Bausch;

“Primadoona”, one-woman show cu Doon MacKichan, despre supravieţuire, trecând prin toate gamele;

Poveştile spuse la un telefon public de actori diverşi, dacă vă înduraţi să lăsaţi o fisă de 1 liră. Din programul iniţiat de compania The Invizible Dot fac parte 5 cabine telefonice din oraş;

“Vieux Carré”, un spectacol nou după Tennessee Williams, cu care vine The Wooster Group de la New York;

“The Moira Monologues”, la Biblioteca Naţională a Scoţiei, alt one-woman show de Alan Bissett;

Spectacole recente ale trupelor Les Enfants Terrible, Frantic Assembly, Little Bulb şi Belt Up;

“Glee Meets the Texas Chainsaw Massacre”, musical în care joacă Colin Hoult, Sara Pascoe, Doc Brown, de exemplu; şi nenumărate alte musicaluri, printre care şi “Hamlet”;

“Be Honuorable!”, spectacol despre lumea noastră (activism politic şi comunicarea prin reţelele de socializare) susţinut de Josie Long.

Şi lista ar putea continua. Pentru edificare, vă stau la dispoziţie www.edfringe.com şi  www.eif.co.uk.

Denumit adesea “ultimul dictator din Europa”, Lukaşenko ia orice formă de opoziţe faţă de regimul pe care îl conduce drept dăunătoare statului şi deci intolerabilă.

Povestea acestui conflict este lungă. Tom Stoppard a iniţiat şi a condus o serie de proteste împotriva sistemului represiv din Belarus, care hărţuia Teatrul Liber din aceeaşi ţară încă din 2005 şi care a adoptat o lege abuzivă – potrivit căreia orice străin care accesează internetul într-un internet-café din Belarus trebuie să prezinte paşaportul pentru ca datele să-i fie înregistrate şi KGB-ul să verifice site-urile accesate, sub pretextul luptei împotriva terorismului, a pornografiei şi a pedofiliei.  Ca urmare a protestelor sale publice, cunoscutul dramaturg britanic de origine cehă a fost invitat de fostul stat sovietic să vadă că în Belarus democraţia e la ea acasă. La 1 iulie, Stoppard a demonstrat împotriva respectivei legi împreună cu un grup, în faţa Ambasadei Belarusului la Londra. Ambasadorul a ieşit şi a invitat protestatarii – artişti şi jurnalişti -  să meargă în Belarus să se convingă că nici vorba de încălcări ale drepturilor omului în ţara cu pricina.

Nataşa Koliada şi Nikolai Kalezin, fondatorii Teatrului Liber din Belarus, au susţinut că invitaţia este doar o capcană, prin care autorităţile la putere în Belarus vor putea arăta imagini în care apar alături de un cunoscut scriitor britanic, indiferent de atitudinea acestuia, indiferent de conţinutul dialogului cu el.

În 2007, Teatrul Nou, cu sediul în Minsk, îi avea ca preşedinţi onorifici pe Tom Stoppard, pe fostul preşedinte ceh Vaclav Havel şi pe muzicianul Mick Jagger. În acelaşi an, a circulat pe internet o înregistrare video în care Vaclav Havel le vorbea locuitorilor din Belarus despre societatea deschisă, despre nevoia de libertate a artiştilor şi despre drepturile democratice, precizează publicaţia menţionată.  Drept urmare, autorităţile n-au întârziat să riposteze abuziv. Trei săptămâni mai târziu, au arestat toţi angajaţii teatrului şi oameni din public la începutul unui spectacol. După un interogatoriu care a durat toată noaptea, actorii şi spectatorii reţinuţi au fost puşi în libertate. Mulţi angajaţi ai teatrului au fost disponibilizaţi, iar publicul a fost avertizat că ar putea păţi la fel, dacă va merge în continuare la teatru. În luna mai, Nikolai Kalezin, socrul lui Nikolai Kalezin şi fratele acestuia au încasat o bătaie soră cu moartea cu o oră înainte să plece cu avionul la Londra. Agresorul le-ar fi spus, potrivit ziarului The Independent, “nu vă duceţi la Poliţie, că sunt de la Poliţie”.

Programul “The Romanian Season”, realizat cu sprijinul Institutului Cultural Român, este în derulare până la 21 mai şi cuprinde reprezentaţii ale unor spectacole după texte semnate de tineri dramaturgi români sau puse în scenă de regizori promiţători, precum şi spectacole-lectură sau dezbatere pe teme legate de teatrul prezentului dintr-o ţară ex-comunistă ai cărei artişti încep să iasă din ce în ce mai des în lume. Evenimentul i se datorează curajoasei asociaţii de arte performative Firehouse Creative Productions, interesată şi de mişcările artistice din Europa de Est şi de colaborarea cu artişti din acest spaţiu cultural.

“Elevator”, cap de afiş

Potrivit organizatorilor, acest sezon al românilor la teatrul londonez stă sub semnul lumii explorate în “Elevator”, scriere cu care Gabriel Pintilei a câştigat în 2007 Premiul pentru cea mai bună piesă a anului la Festivalul de Dramaturgie Românească. Spectacolul este semnat de regizoarea Rachel Parish şi are o coloană sonoră alcătuită din muzică original de Joe Hastings. Se va juca până la 22 mai. Pe 13 va avea loc o seară de gală, la care va participa şi Gabriel Pintilei.

Spectacole şi spectacole-lectură

În afară de “Elevator”, amatorii de teatru contemporan est-european aflaţi la Londra, mai pot vedea spectacole montate după piese de Lia Bugnar. “Bones for Prince” (titlul orginal al piesei, destul de cunoscute în mediile underground bucureştene este “Oase pentru Otto”) se va juca într-o variantă scenică realizată de tânărul regizor român Cristian Hogaş, care nu este la prima sa montare la Londra. Din distribuţie fac parte Andreea Păduraru (România) şi Alice Fernbank (Marea Britanie) “Complexul România”, de Mihaela Michailov (în regia Natashei Nixon), “The Sunshine Play”, de Peca Ştefan, în regia semnată de Peter Stickney (care, potrivit programului, a avut loc sâmbătă) sunt celelalte două piese participante, semnate de tineri dramaturgi din România care au beneficiată de rezidenţe Royal Court International. Programul cuprinde şi un experiment din cele care nu au loc mai deloc în ţara de provenienţă a artiştilor: o lectură regizată din cel mai recent roman al Mariei Manolescu, “Like Drops of Blood on the Elevator Floor”, regizată de Sophie Motley. Aceeaşi Maria Manolescu este autoarea piesei “Love Thyself”, participant la acest “Romanian Season”, într-un spectacol-lectură coordonat de Nathan Curry.

După zeci de ani de cercetări, Hammond susţine că, după toate probabilităţile, “Double Falsehood” a fost scrisă la două mâini la scurtă vreme după publicarea traducerii în engleză a romanului “Don Quijote” de Cervantes, în 1612, şi că piesa a fost jucată cel puţin de două ori un an mai târziu. Acum experţii asociază recent recunoscuta scriere cu “Henric al VIII-lea” şi “The Two Noble Kingsmen” (“Doi veri de stripe aleasă”, titlul cu care a fost tradusă în română în 2002), piese scrise de Shakespeare către sfârşitul vieţii, împreună cu John Fletcher.

Cărţile din cărţi se fac

Piesa “Double falsehood”, descoperită acum 300 de ani, a fost prezentată în secolul al XVIII-lea de impresarul Lewis Theobald ca adaptare a unei piese de Shakespeare, însă n-a primit recunoaşterea experţilor, fiind considerată un fals. Potrivit cercetătorilor de la Editura Arden, “Double Falsehood” este inspirată din “Cardenio”, piesă pierdută în negura vremurilor, la rândul ei inspirată din “Don Quijote”. Înainte de a i se pierde urma, “Cardenio” a fost pusă în scenă de două ori, în 1913, de Kings’s Men, trupa lui Shakespeare (iar mai târziu a figurat în lista unui librar, cu titlul ““The History of Cardenio by Mr Fletcher. & Shakespeare”.

Brean Hammond a declarat pentru BBC că “mâna” lui Shakespeare se simte clar în primele două acte din “Double Falsehood” şi, de asemenea, în primele două scene din actul al treilea. “Cel puţin jumătate din piesele scrise în perioada aceea au fost scrise în colaborare”, a precizat specialistul.

Brean Hammond, şef al Catedrei de Modern English Studies a Universităţii din Nottingham, îşi întemeiază ipoteza pe faptul că “Double Falsehood”, considerată iniţial un fals, cuprinde fragmente numeroase scrise într-o limbă în uz cu multă vreme înainte de epoca lui Theobald, impresarul care a prezentat pentru prima dată piesa. Hammond a mai aflat că un exemplar al scrierii figura în muzeului Teatrului Covent Garden la 1770, clădire care a ars în 1808.

În căutarea autorului pierdut

Universitarul povesteşte că, după acest episod, piesei i s-a pierdut urma, aşa că dovezi extratextuale care să susţină paternitatea lui Shakespeare nu există, ca şi în cazul piesei “The Two Noble Kingsmen”.

În anii 1990, Richard Proudfoot, editor de la Arden, specializat în Shakespeare, pregătea un volum cu piesele apocrife ale acestuia, dar proiectul a fost abandonat. Iar Hammond şi-a reluat cercetările, apelând la instrumentele de ultimă oră, printre care EEBO (Catalogul Early English Books Online) şi testarea stilometrică (identificarea şi numărarea apariţiilor unor anumite mărci stilistice, specific textelor unui anumit autor). Savantul le-a folosit pentru a-şi rafina analiza asupra unei piese care, şi la nivel de construcţie, avea “rezonanţe shakespeariene: un personaj feminin foarte bine conturat (Lenora), un personaj feminin oscilant (Violante), trevestiuri.

Regizorul Greg Doran urmează să monteze “Cardenio” la Royal Shakespeare Company şi să prezinte spectacolul în 2011, când se va redeschide Teatrul Swan din Stratford-upon-Avon, acum în reconstrucţie. Până atunci, un spectacol cu “Henric al VIII-lea”, cealaltă piesă târziu recunoscută, scrisă tot în colaborare cu Fletcher, va avea premiera la Teatrul Globe luna viitoare.

 Consens

Contrar aşteptărilor, numeroşi savanţi care s-au aplecat asupra operei Marelui Will consideră că ipoteza lui Hammond este plauzibilă. Printre ei, profesorul Gordon McMullan de la King’s College, Londra, care este de părere că autorul descoperirii a făcut bine să-şi formulize public ipoteza, după ani de cercetări riguroase.  Stanley Wells, coeditor al ediţiei critice “The Oxford Shakespeare”, nu pune la îndoială rigoarea lui Hammond, dar precizează că “Double Falsehood” este o piesă “periferică, la limita operei lui Shakespeare”.

Pe blogul de specialitate al ziarului “The Guardian” a apărut acum câteva zile un articol al autorului, în care, conform recentei tradiţii a articolelor practice, din diverse domenii, de genul “10 alimente care vă menţin în formă”, propune un fel de decalog pentru aspiranţii la regie. Unele puncte sunt doar nişte truisme, e drept, însă spun lucruri demne de atenţie. Iată-le într-o formă sintetizată:

1. Citiţi: piese, romane, scenarii, istorii, biografii, jurnale. Şi pregătiţi-vă pentru întrebările cu care vă vor bombarda actorii la repetiţii.

2. Mergeţi la teatru. La orice piesă, de oriunde.

3. Călătoriţi. Lumea este stridia dvs – iar teatrul este pretutindeni în lume. Descoperind tradiţii şi culturi, vă veţi face o idee despre ce ar putea însemna teatru bun. Şi vă puteţi specializa cumva în teatrul dintr-o anumită zonă geografică şi mentalitară.

4. Staţi de vorbă cu dramaturgi. Ei sunt forţa creatoare principală, nu regizorii. Daţi-le o mână de ajutor la piese. Dacă există mai mulţi dramaturgi care au încredere în dvs. ca regizor, aveţi mai multe şanse să vă invite să le montaţi o piesă.

5. Staţi de vorbă cu actori. Dacă nu iubiţi actorii, nu puteţi ajunge niciodată regizori buni. Actorii sunt făpturi remarcabile. Petreceţi cât de mult timp puteţi alături de ei. Poate astfel veţi desluşi ceva din “chimia creatoare prin care actorul devine personaj”. Este esenţa regiei.

6. Faceţi-vă o trupă, oricât de mică. Micile grupuri pot face lucruri mari. Faceţi rost de ceva bănuţi şi montaţi piese. Mergeţi mai departe, fie că aveţi succes, fie că nu. Învăţaţi oricum.

7. Lucraţi ca asistenţi de regie. Contactaţi-i pe regizorii care vă plac şi explicaţi-le de ce vreţi să lucraţi cu ei. Dacă reuşiţi, nu pierdeţi timpul. Dar să nu deveniţi dependenţi de poziţia asistentului de pe margine. Este utilă, dar până la un punct.

8. Lucraţi în teatru, indiferent de ce slujbă e disponibilă. Un regizor trebuie să ştie cum funcţionează fiecare departament dintr-un teatru. Puteţi lucra foarte bine la garderobă, la recuzită, la lumini, la sunet sau la casa de bilete. Cu cât ştiţi mai mult, cu atât vă veţi descurca mai bine ca regizor. 

9. Cercetaţi lumea din teatru şi din afara lui. Studiaţi oamenii de aproape, cât mai cuprinzător cu putinţă.

10. Citiţi-mi  cartea!