Creaţia lor se joacă la o fermă a închisorii, aproape de Mississippi şi în ea sunt incluşi şi delincvenţi din Angola, şi femei de la Şcoala de Corecţie din Louisiana, care au făcut naveta aproape doi ani, călătorind câte două ore zi de zi, pentru a ajunge la „scena”  de repetiţie.

Potrivit cotidianului „The New York Times”, „Viaţa lui Iisus Hristos” este o acţiune fără precedent. Spectacolul se joacă, începând de weekendul trecut, într-un spaţiu special amenajat pentru rodeo, iar publicul este alcătuit din colegi de penitenciar, rude, credincioşi şi oameni dispuşi să plătească bilet pentru a vedea actori amatori, veniţi din rândul condamnaţilor care au de ispăşit o infracţiune, în cele mai multe cazuri una gravă. Pentru prima dată, numeroşi condamnaţi au colaborat intens cu delincvente, ceea ce este neobişnuit în viaţa concentraţionară. Costumele ample, decorul adevărat şi interludiile muzicale sunt câteva dintre elementele care au stârnit admiraţia spectatorilor dornici de experienţe neconvenţionale şi dispuşi să vadă o altă latură a infractorilor consideraţi periculoşi pentru viaţa în cetate.

Regizorul spectacolului este condamnatul Gary Tyler, care se află în penitenciarul din Louisiana de 38 de ani. La 16 ani, în anul 1974, a primit sentinţa de închisoare pe viaţă pentru uciderea unui adolescent (într-o încăierare dintre un grup de albi furioşi care s-au năpustit asupra unui autobuz plin de liceeni de culoare). La momentul respectiv, a fost cel mai tânăr condamnat la moarte, sentinţa schimbându-se apoi în închisoare pe viaţă. A existat un recurs în urma căruia s-a stabilit că hotărârea tribunalului a fost „nedreaptă”, dar procedurile în vigoare nu au permis reluarea procesului. Cu toate că apelurile la eliberare nu au contenit, Gary este tot la închisoare. Acolo conduce de mulţi ani clubul de teatru şi nu este dispus să vorbească despre motivele pentru care se află la penitenciar. „Iisus a fost ucis din cauza unei presupuneri. Oamenii şi-au vărsat ura pe el”, spune delincventul, care nu este tocmai o persoană religioasă. Le-a povestit reporterilor de la ziarul menţionat cum a reuşit să convingă anumiţi membri ai distribuţiei hotărâte de el, mai ales musulmani şi atei: „Jucai un rol şi când erai pe stradă, fără casă, şi oamenii te judecau după asta, spunând că eşti aşa cum nu erai. Foloseşte aceeaşi energie de atunci pentru rol, căci este o energie pe care o poţi controla”.

Decorul, realizat din PVC şi cauciucuri de bicicletă, este opera lui Peter Rubens, artist care a sculptat statui pentru câteva casinouri în stil neoclasic şi căruia îi place să picteze, copiind tuşele vechilor maeştri. În anul 2008, a ucis un angajat.

Levelle Tolliver îl joacă pe Iuda şi vorbeşte despre povara insuportabilă a vinei. Ştie ce spune – în 1993, a împuşcat mortal un om. „Sunt la închisoare pentru delapidare de fonduri”, spune Patricia Williams, care are 51 de ani şi o joacă pe Fecioara Maria. Întrebată de colegi cum reuşeşte să plângă când îl mângâie pe şchiopul Bobby Wallace, titularul rolului lui Hristos, spune că se gândeşte la fiul ei, angajat în Marină, şi la coşmarul că într-o zi nu va mai rămâne din el decât o boccea de oase.

În 1991, Bobby Wallace a fost autorul mai multor jafuri armate din New Orleans. După încheierea spectacolului, este transportat „în culise”, de unde revine peste câteva minute să le spună actorilor să ierte, căci astfel le vor fi iertate păcatele. În 2001, un adolescent şi-a ucis iubita şi fetiţa de câteva luni. Astăzi, adolescentul de ieri este Iosif, soţul Mariei.

O echipă care realizează un documentar de televiziune filmează scene din spectacol, dar şi diverse spaţii din închisoare, înregistrând pe peliculă prestaţia actorilor delincvenţi care, după spectacol, se întorc la uniforma de deţinut, la cătuşe şi la celulă. „Spectacolul nu transmite un mesaj religios strict, ci unul general despre mântuire”, afirmă reprezentanţii penitenciarului, adăugând că, desigur, sensurile şi semnificaţiile se particularizează în funcţie de structura sufletească a ficărui participant la proiect. Potrivit oficialilor închisorii, tuturor deţinuţilor interesaţi li s-a permit să se implice în realizarea spectacolului, susţinut financiar prin donaţii individuale sau colective.

Înainte de Jocurile Olimpice de la Londra, care se anunţă grandioase, Marea Britanie e cuprinsă de febra unui festival în pas cu globalizarea. Lumea dramaturgului născut la Stratford-upon-Avon s-a globalizat, sintetizează cotidianul „The Guardian”, anunţând deschiderea, pe 23 aprilie, a unui fenomen care ar stârni curiozitatea aproape oricui: Doamnelor şi domnilor, World Shakespeare Festival vă aşteaptă cu spectacole despre lumile de azi pe pretexte din lumile de ieri, născocite de un scriitor care n-a ieşit niciodată din ţara natală!

Aşadar, între 23 aprilie şi 8 septembrie puteţi participa la Ocolul Planetei Shakespeare în 37 de piese şi 50 de limbi. Un ocol ca un vârtej, cu opriri la Londra şi în orăşelul de pe Avon ce trăieşte sub semnul unei singure zeităţi, cea care a scris monologul lui Jacques Melancolicul sau care chiar s-a întruchipat pe sine în Jacques Melancolicul. Prefăcută pentru câteva luni într-un Babel în care se vor amesteca idiomuri şi ritmuri, Marea Britanie va găzdui, în diverse spaţii, o mulţime de reprezentaţii din străinătate ale pieselor lui Shakespeare, desluşit prin grile exotice din cele pe care englezii nu le pot vedea foarte des în ţara lor. La Teatrul Globe  şi la National Theatre de la Londra, precum şi în scenele elisabetane deschise din alte oraşe străinii vor veni să le arate localnicilor ce fac ei din dramaturgia lui Shakespeare, o legendă care nu le mai aparţine doar englezilor, cum bine spunea autorul articolului din publicaţia citată, la unison cu creatori de teatru din India sau alte teritorii îndepărtate.

Animaţi de ambiţii fără limite, organizatorii vor aduce producţii din Afganistan, unde actorii neaoşi au repetat printre bombe, Teatrul Liber din Belarus, a cărui scurtă şi agitată istorie sigur îşi va spune cuvântul într-un spectacol despre alienare şi nebunie, iar din India vine un spectacol în dialectul gujarati, după „Totu-i bine când se sfârşeşte cu bine” despre… traficul de opiu din Mumbai. Regizorul Shanbag îi explică jurnalistului: „Nu mă interesează o concepţie mărginită despre Shakespeare. Vom juca în spiritul piesei, însă acum e piesa noastră. De aceea, criticii voştri s-ar putea să fie puţin surprinşi de cât de mulţi oameni au făcut din Shakespeare un Shakespeare al lor”. „Henric al VI-lea: O nouă trilogie balcanică” este o serie ce reuneşte trei spectacole puse în scenă de companii din Serbia, Albania şi Macedonia, Royal Shakespeare Company se prezintă cu trei producţii ale pieselor „cu naufragii” — „Comedia erorilor”, „A douăsprezecea noapte” şi „Furtuna” —, „Romeo şi Julieta la Bagdad” este un spectacol arab, în care o poveste de dragoste atemporală ia forma unei idile în care joacă un rol conflictul dintre şiiţi şi sunniţi.

Festivalul propriu-zis începe astăzi, 23 aprilie 2012, dar încă din weekend Stratford-upon-Avon s-a însufleţit prin parade militare şi travestiuri pestriţe, pregătindu-se de un aflux de turişti mai mare decât de obicei, când numărul acestora nu este deloc neglijabil. Bâlciul tragicomic de pe Planeta Shakespeare va ieşi la rampă în toate splendoarea lui, tânăr în eternitatea lui, ironic şi seducător. Ocolul acestei planete ce se lasă descoperită la infinit, râzând în sinea ei de iluziile creatorilor de teatru, îşi pregăteşte participanţii şi pentru reverie, şi pentru realitate. Deci să înceapă călătoria!

Despre ce este vorba? Artişti de renume, printre care Emma Thompson, Mark Rylance (actor, fost director artistic chiar la The Globe), Jonathan Miller sau Harriet Walter, sunt autorii unei scrisori deschise care susţine că Teatrul Habima „are o ruşinoasă tradiţie a implicării întru sprijinirea aşezărilor israeliene din teritoriul palestinian ocupat“. Semnatarii documentului îi cer Teatrului „The Globe” să-şi retragă invitaţia adresată instituţiei israeliene, pentru ca astfel „festivalul să nu fie complice la fapte precum încălcarea drepturilor omului şi colonizarea ilegală a unui teritoriu ocupat“.

Mark Rylance, director artistic la The Globe în perioada 1995-2005, a declarat că a semnat scrisoarea deschisă „în semn de solidaritate cu acei artişti din Israel ce refuză solicitările de a juca în aşezări ilegale“. Actorul a explicat pentru The Stage: „Să joci în aşezări ilegale mi se pare un gest provocator şi lipsit de respect. E limpede că va fi pace numai atunci când fiecare va respecta graniţele celuilalt“.

Potrivit publicaţiei The Stage, care a relatat informaţia, opoziţia pe care o întâmpină prezenţa Teatrului Habima nu este prima, căci în luna ianuarie grupul de atitudine Boycott from Within a trimis o scrisoare deschisă similar.

Festivalul va fi închinat limbilor, nu popoarelor

Teatrul “The Globe” nu a întârziat să reacţioneze, precizând că festivalul îşi propune să fie o sărbătorire a limbilor, mai exact a diversităţii lingvistice, şi nu una a popoarelor. În răspunsul oficial adresat semnatarilor scrisorii deschise, organizatorii festivalului au reamintit că Teatrul Habima se numără printre cele mai cunoscute şi mai admirate companii din lumea întreagă şi că de aceea participarea lui reprezintă „o alegere firească“ pentru orice selecţioner care vrea să aducă o producţie importantă, realizată în limba ebraică.

Fidel opţiunii iniţiale şi conştient de implicaţiile politice ale acestei alegeri, comitetul organizator a rămas ferm pe poziţii: „Suntem perfect conştienţi de faptul că ambele părţi implicate în dispută au reacţii aprinse şi am primit nenumărate expresii de adeziune faţă de ambele puncte de vedere implicate. Însă ne păstrăm opţiunea, pe care o considerăm potrivită pentru un teatru dedicat operei lui William Shakespeare, că întâlnirile dintre oameni, dialogul şi dezbaterea sunt preferabile izolării şi tăcerii. De aceea, suntem în continuare convinşi că este bine să colaborăm cu toate companiile pe care le-am selectat să participe la Festivalul Globe to Globe“.

Pe websiteul prestigioasei instituţii, veţi găsi acum, chiar pe prima pagină, un apel la solidaritate, sub titlul „Teatrul La Huchette este în pericol!“. Prezentarea sună astfel: „În spatele marilor scene mici, înfiinţate în Cartierul Latin în anii ’50, funcţionând fără subvenţie, este singurul teatru privat în proprietatea actorilor reuniţi într-o cooperativă. Teatru de renume mondial, aparţinând Patrimoniului Artistic al Franţei, mai ales datorită spetacolului după Ionesco (Cântăreaţa cheală şi Lecţia), pe care generaţii de spectatori l-au văzut şi continuă să-l vadă, teatru de creaţie şi de repertoriu contemporan“. După care urmează apelul: „Ajutaţi-ne să-l salvăm! În ciuda sprijinului oferit de Sindicatul Naţional al Regizorilor şi Realizatorilor din Teatrul Privat şi de Asociaţia pentru Sprijinirea Teatrului Privat şi în ciuda succesului care nu se dezminte, dacă vrea să supravieţuiască şi să-şi păstreze sufletul, Teatrul La Huchette se vede nevoit să conteze pe finanţare privată, care îi este indispensabilă. Aflată în inima Parisului, instituţia se confruntă cu o dublare a chiriei în aceşti ultimi 15 ani, în vreme ce preţul unui bilet (şi numărul locurilor din sală) nu pot asigura plata pentru această mărire. Suntem ameninţaţi cu evacuarea“. Ca atare, reprezentanţii teatrului fac apel la donatori…

Donatorii l-au sprijinit dintotdeauna şi, astfel, teatrul a rezistat şi a făcut performanţă mai bine de jumătate de secol. Din 1957, în mica sală din Cartierul Latin se joacă fără întrerupere „Cântăreaţa cheală“ şi „Lecţia“, piese care i-au adus celebritate lui Eugen Ionescu şi un loc sigur în literatura secolului XX. Jean-Noel Hazemann, directorul instituţiei, susţine că, pentru a supravieţui, instituţia pe care o conduce are nevoie de 70-80 de mii de euro pe an, numai chiria lunară ridicându-se la 4500 de euro. „Un record de longevitate şi de frecventare, care s-ar putea întrerupe“, a declarat el pentru RFI, explicând: „Teatrul La Huchette este un teatru mic, de 90 de locuri. Este un teatru în care nu putem mări la infinit preţul biletelor, dar nici capacitatea sălii. Cum însă restul cresc, taxele, chiria – ţinând cont de faptul că suntem în Cartierul Latin -, avem probleme tot mai mari de trezorerie“.

În octombrie, teatrul a fost pe punctul de a fi închis şi trupa, concediată. Acest pericol există în continuare, a precizat directorul, invocând fondurile insuficiente obţinute din bilete şi lipsa unui sprijin financiar constant. În prezent, preţul unui bilet este de 22 de euro, studenţii beneficiind de tarif redus, de 16 euro şi fiind spectatorii cei mai numeroşi ai teatrului. Încasările zilnice, care se ridică la 1500 de euro, nu pot susţine cheltuielile permanente. La Huchette este cel mai mic teatru privat de la Paris şi nu primeşte subvenţii, potrivit directorului, de la nicio instituţie de stat, ci doar o finanţare pentru creaţii noi, provenită din Fondul de Sprijin al Teatrului Privat.

În aşteptarea salvatorilor se află, cum scriam acum două săptămâni, şi cunoscutul Teatru Liber din Belarus, organism privat, însă unul mult mai tânăr. Multele teatre particulare din Marea Britanie care se luptă să rămână în viaţă au fost subiectul a numeroase articole din această rubrică în ultimii doi ani, când criza şi-a arătat colţii în lumea artistică şi a reuşit nu doar să sperie, ci chiar să alunge trupe, instituţii şi asociaţii care trăiesc din finanţări private şubrede şi inconstante, pe lângă o autofinanţare mai mult decât firavă. Teatrul La Huchette, loc simbolic al memoriei şi laborator de încercări, înfruntă soarta entităţii artistice/ culturale de valoare, aşa cum se prezenta ea în secolul al XIX-lea: are capital simbolic, dar îi lipseşte cel economic. Şi istoria, cel puţin în acest caz şi în acest moment, pare să se repete. Dar aceeaşi istorie se dovedeşte adesea plină de ironie. Teatrul n-a solicit niciun fel de sprijin din partea vreunei instituţii din România, deşi l-a consacrat pe Eugen Ionescu. Cine ştie de unde sare iepurele! Te pomeneşti că România o fi salvarea, dar uite că La Huchette nu ştie!

Dimpotrivă. Royal Court Theatre, de exemplu, a venit cu o idee ce poate înfierbânta potenţialul creator: a anunţat că este în căutare de piese de teatru, în caz că expresia este potrivită, care să fie alcătuite din 100 de cuvinte sau mai puţin. Potrivit ziarului „The Independent“, în acest scop a pus la cale Young Writers Festival şi a adunat laolaltă aspiranţi la statutul de dramaturg şi voci cunoscute din literatura contemporană. A găsit şi o modalitate de impact de a expune în faţa publicului mostrele de scriitură care au participat la festival: organizatorii au expus piese de 100 de cuvinte sau chiar mai puţin scrise de participanţi pe nişte table negre, asemenea celor clasice din şcoli, amplasate în clădirea teatrului. La jumătatea lui aprilie, când se va încheia manifestarea, până şi uşile grupului sanitar vor deveni un suport bun pentru creaţiile scriitorilor care-şi fac mâna, sub auspiciile lui Samuel Beckett, care, din câte se pare, ar fi autorul celei mai scurte piese de teatru scrise vreodată, a cărei lectură durează… 35 de secunde.

Participanţii nu sunt deloc puţini, iar spaţiul pus la dispoziţia lor se împuţinează pe zi ce trece, scriitura tinerilor inundând, cum le place organizatorilor să spună, teatrul şi oraşul. „Ne-a plăcut ideea că piesele o vor lua la picior şi vor părăsi clădirea. Are loc un fel de potop. Sunt piese de dragoste scrise de mână, glumiţe, piese ce reflectă o revelaţie, o descoperire importantă, o schimbare“, a explicat unul dintre organizatori. Până acum, s-au primit 260 de propuneri, ideea atrăgând, e limpede, un număr mare de amatori. Anul acesta este prima dată când ea a constituit punctul central al festivalului, aflat la cea de a 39-a ediţie.

Simbol al democraţiei, în aşteptarea donaţiilor

În acest timp, cunoscutul Teatru Liber din Belarus stă cu sabia deasupra capului: în trei luni, trupa va fi în incapacitate de a funcţiona, dacă nu găseşte finanţare, anunţă presa străină.

După ce a susţinut recent o reprezentaţie la Globe Theatre de la Londra, în limba maternă (interzisă în Belarus). Înfiinţată în 2005 şi dând reprezentaţii în secret şi astăzi, din cauza regimului dictatorial la putere, condus de preşedintele prosoviet Aleksandr Lukaşenko, trupa alcătuită din 10 actori are nevoie de cel puţin 200.000 de euro pe an pentru asigurarea salariilor şi achitarea celorlalte cheltuieli, fondurile provenind până acum din donaţii mai mici şi mai mari.

Momentan, actorii Teatrului Liber se află la Londra, unde repetă pentru un spectacol după „Regele Lear”, manifestare inclusă în proiectul în derulare Globe-to-Globe, la care participă 37 de companii teatrale, fiecare urmând să realizeze un spectacol în limba ţării de provenienţă. Teatrul Liber lucrează acum pentru prima dată la montarea unei piese de Shakespeare, repetiţiile având loc la Old Vic Tunnels, în spaţiul pus la dispoziţie de Kevin Spacey, director la Old Vic Theatre. Iar Natalia Koliada şi Nikolai Khalezin, întemeietorii trupei, care în 2010 au primit azil politic la Londra, unde locuiesc, se străduiesc să găsească surse de finanţare prin care Teatrul Liber, simbol recent al democraţiei într-o ţară aflată sub dictatură, să poată supravieţui.

Potrivit studiului, pentru realizarea căruia au fost chestionaţi 2000 de părinţi care au copii cu vârste cuprinse între 5 şi 12 ani, 25% din copiii britanicilor de azi nu au mers niciodată să vadă un spectacol de teatru. Mai mult, 60% dintre aceştia n-au ascultat niciodată un concert de muzică clasică şi nici n-au fost prezenţi la o astfel de manifestare, iar 40% n-au călcat niciodată la o expoziţie sau într-o galerie de artă. Jumătate dintre părinţii intervievaţi au afirmat că nu prea fac eforturi pentru a-şi educa micuţii şi nici pentru a le stârni curiozitatea faţă de pictură, muzică sau teatru, considerând că aceasta este misiunea şcolii, care trebuie să organizeze excursii în scopuri educative.

26% dintre părinţii care au participat la sondaj au susţinut că veniturile nu le permit să viziteze obiective cultural alături de copii şi chiar mai mulţi au spus că nu au timp de aşa ceva.

Nimic surprinzător, dacă ne gândim la ritmul de viaţă al omului obişnuit din secolul XXI, înrobit unei civilizaţii materialiste căreia, chiar dacă vrea, nu i se poate opune. Surprinzător, dacă luăm în considerare amploarea culturii teatrale în Marea Britanie, unde există cel puţin un teatru aproape în fiecare localitate, unde arta Thaliei s-a înrădăcinat puternic încă din Evul Mediu, unde comunităţile teatrale nu sunt deloc doar o vorbă în vânt, iar programele educaţionale pentru copii include în primul rând contactul viu, direct, cu lumea artelor. În muzeele londoneze poţi întâlni oricând grupuri de elevi însoţiţi, de un profesor, stand pe jos în săli, uitându-se la un tablou şi discutând despre el sau schiţând un desen după un model. La concerte, este adevărat, adolescenţii şi copiii nu sunt tocmai mulţi, dar nici nu lipsesc. Iar la teatru situaţia este aceeaşi.

Statistici cu privire la consumul de cultură într-o ţară ca România apar, cum ştim, foarte rar. Şi, în ultima vreme, nu arată nimic mai bun. Dimpotrivă. Vânzările de carte au scăzut considerabil, la puţinele concerte de muzică clasică ce au loc la noi, în câteva spaţii consacrate, rămân destule locuri neocupate (atunci când nu este vorba despre un muzician, de obicei din străinătate, pe care rar vei mai avea ocazia să-l vezi, sau despre un festival, care concentrează forţe mai mari şi mai multe). În teatrele bucureştene, lucrurile nu stau la fel. Managerii nu se pot plânge că nu se vând biletele. Însă teatrele din alte oraşe se confruntă cu această problemă, a cărei cauză nu este calitatea spectacolelor.

În ceea ce priveşte teatrul pentru cei mici, se ştie că aşa ceva există numai în capitală şi în alte câteva oraşe. Există o mulţime de tineri care, înainte de a deveni studenţi şi de a ajunge într-un oraş cu centru universitar, n-au fost la teatru niciodată sau au călcat într-un astfel de loc o dată sau de două ori. Departe de a-şi fi făcut o obişnuinţă din mersul la teatru, ei sunt spectatori potenţiali sau recuperabili. Şi mulţi sunt recuperaţi, într-adevăr, în ultimii ani şi cu ajutorul teatrului de club. Însă în această categorie nu se încadrează decât copiii din mediul urban. Pentru cei din mediul rural, teatrul rămâne departe. Acum cartea, în toate formele ei, le este accesibilă, muzica înregistrată la fel, dar concertul live şi spectacolul de teatru mai puţin sau mai rar. Uneori, deloc.

Cel mai puţin afectată de această diminuare este, potrivit sursei citate, Londra, pe când în celelalte regiuni din Marea Britanie spectatorii s-au împuţinat considerabil. Estimarea prezentată vizează situaţia din numeroasele teatre care primesc subvenţii de stat. În cazul instituţiilor private, care nu beneficiază de asemenea fonduri, scăderea este şi mai mare, susţine publicaţia amintită, numărul spectatorilor diminuându-se cu aproximativ 13%. Pe de altă parte, există şi instituţii de spectacol norocoase pentru că anumite producţii pe care le-au prezentat în ultimii doi ani au avut un succes uriaş, atrăgând şi mai mulţi spectatori. Este valabil cel puţin pentru Royal Shakespeare Company şi National Theatre.

Într-o declaraţie acordată publicaţiei „The Stage”, Neil Darlinson, coordonator al programelor de teatru din cadrul Arts Council, a susţinut că această scădere măsurată în statistici mai mult sau mai puţin exacte este reală în cazul producţiilor din provincie şi a nu a apreciat fenomenul ca fiind îngrijorător, dimpotrivă, a văzut „jumătatea plină a paharului”: „Aspectul încurajator este că numărul spectatorilor pe care-i ştim, spectatorii plătitori de bilet, a rămas cam acelaşi. Iar teatrele naţionale au câştigat un public şi mai numeros, mai ales prin transferuri la Londra. În capitală situaţia pare mai bună ca oricând. Nu numai că numărul spectatorilor creşte, dar există din ce în ce mai multe posibilităţi în sfera culturii la Londra”. Acelaşi oficial s-a arătat încrezător că cele 45 de milioane de lire sterline pe care Arts Council le-a investit mai ales teatrele din afara capitalei, din zonele în care „scade numărul spectatorilor şi posibilităţile de a vedea teatru sunt mai puţine”, au fost benefice.

Ştirea, strecurată nu la un loc de cinste în paginile de cultură ale ziarelor britanice, nu este deloc oarecare. După ce au tot tăiat şi subţiat fondurile acordate artelor în ultimii doi ani, diminuările afectând dramatic bibliotecile publice, de exemplu, oficialii din Anglia şi-au schimbat atitudinea, deşi criza economică nu s-a relaxat. Aşadar, după ajustări masive, autorităţile acordă subvenţii semnificative pentru readucerea publicului la teatru, conştiente fiind, din câte se pare, de importanţa acestui aspect.

În acelaşi interval de timp, în sud-estul Europei, în ţara numită România, teatrele nu se simt prea bine, cu toate că nu duc deloc lipsă de public. Lucru valabil mai ales pentru teatrele bucureştene, bineînţeles, căci în celalte oraşe, unde mişcarea teatrală şi-a revenit în ultimii ani şi e din ce în ce mai intensă şi mai interesantă, am văzut destule spectacole bune în săli cu multe locuri goale, uneori chiar şi în festivaluri, când publicul este, în general, mai numeros. Dincolo de subţirimea fondurilor la vremuri de criză, vremuri în care, cel puţin la noi, nu teatrul este cel mai afectat, rămâne o nevoie acută de manageri culturali profesionişti. Dacă la Bucureşti aceştia sunt destui, în provincie ştiinţa de a atrage oameni la evenimente culturale rămâne la stadiu rudimentar sau pur şi simplu nu există. De ce stau lucrurile astfel este o temă demnă de dezbatere.

Concepută în 1975, „Einstein on the Beach”, opera în patru acte a lui Philip Glass, a fost pusă în scenă pentru prima dată de Robert Wilson, în 1976, şi prezentată la Festivalul Internaţional de la Avignon. Creaţie de amploare, considerată o capodoperă a artelor spectacolelor din a doua jumătate a secolului XX, opera compozitorului american, construită pe principiile destructurante îmbrăţişate de postmodernişti, îşi va trăi, la început de secol XXI, a doua viaţă. Lucrarea va fi pusă în scenă de acelaşi regizor în cadrul unui proiect mai ambiţios decât alte montări, cum au fost, de exemplu, cele din 1984 şi 1992. Cei doi artişti americani lucrează de zor la o nouă montare, care va fi prezentată în diverse oraşe din America şi Europa. Celebra operă, a cărei muzică le este familiară multor iubitori de teatru şi melomani, dar mai ales din înregistrări audio, va putea fi ascultată live începând din această primăvară.

Ajuns la 75 de ani, pe care şi-i va sărbători şi prin acest nou spectacol, Robert Wilson a explicat recent: „Ca şi Philip, am fost întotdeauna surprins de impactul pe care opera l-a avut şi-l are. Acum sunt deosebit de încântat de acest revival pe care-l facem cu artişti dintr-o altă generaţie. Unii dintre ei nici măcar nu se născuseră când Einstein on the Beach a avut premiera”. Philip Glass a comentat la rândul său: „Pentru Bob şi pentru mine, este un eveniment important, căci e foarte probabil să fie ultima oară când lucrăm împreună, când colaborăm la această creaţie. Pentru public, fiindcă majoritatea oamenilor ştiu muzica din înregistrări audio, acest turneu va fi o şansă de a vedea live, în sfârşit, această operă crucială”.

Spectacolul produs de Pomegranates Arts, Inc., va folosi versiunea originală a muzicii, cea din spectacolul prezentat la Avignon în 1976. „În teatru, tehnologia şi eclerajul s-au schimbat mult, aşa că o să fie interesant să vedem cum va folosi Bob inovaţiile ca să monteze varianta iniţială”, a comentat compozitorul american.

Compoziţia sa, prilej cu care a colaborat cu Robert Wilson pentru prima dată, nu este, desigur, o „operă” în sensul convenţional al cuvântului. Aranjamentului orchestral tradiţional, Glass i-a preferat sintetizatoare şi voci. Secvenţele coregrafice mizând pe abstract, create de coregrafa americancă Lucinda Childs, sunt o componentă importantă a unui discurs lipsit de poveste şi axat, în schimb, pe concept. „Eistein on the Beach” are patru acte, legate între ele prin câteva scene scurte. Spectacolul durează aproape cinci ore şi nu are pauze, drept pentru care spectatorii pot ieşi şi intra în sală când doresc.

Pe 17 şi 18 martie, Opera şi Orchestra Naţională din Montpellier Languedoc Roussillon vor aştepta publicul la premiera mondială, care va avea loc la Opera Berlioz Le Corum. În mai, spectacolul va merge la Barbican Center de la Londra, în aşteptarea Olimpiadei Culturii ce acompaniază Jocurile Olimpice, şi va avea mai multe reprezentaţii. Astfel, „Einstein on the Beach” va ajunge pentru prima dată pe o scenă din Marea Britanie. Companii va călători apoi prin America şi înapoi în Europa, turneul urmând să se încheie la Amsterdam, în ianuarie 2013.