William, personajul pe care-l interpretezi în „Spitalul comunal”, spune că viaţa capătă sens sens doar dacă e scrisă. E-adevărat?

Este o afirmaţie pe care autorul o pune în gura unui personaj care e uşor ambiguu, pentru că poate să fie Dumnezeu, dar poate să fie şi un nebun care se crede Dumnezeu… Probabil că răspunsul ăsta nu o să-l putem da decât după moarte. Până atunci, e greu de spus dacă e un adevăr sau o provocare.

Când te-ai întâlnit prima dată cu William l-ai simţit ca pe un Dumnezeu sau ca pe un nebun?

Personajul ăsta, William, profitabil e să fie Dumnezeu… Şi când îl trăiesc pe el, pe scenă, la asta mă gândesc, nu la altceva. Pentru că dă – mi se pare mie – o tristeţe care ne face să ne gândim mai mult la viaţa pe care o trăim şi care nu trebuie trăită oricum. Şi funcţionează un soi de autoironie a personajului-Dumnezeu care recunoaşte că n-a făcut perfectă lumea. Iar acum, lumea pe care a făcut-o i-a luat-o înainte şi n-o mai poate controla. Şi lui nu-i mai rămâne, pe cât se poate, decât să îndulcească trecerea dincolo. Cred că tocmai asta spune şi spectacolul. Sigur că prima întrebare pe care i-am pus-o lui Felix (Alexa n.r.) apropo de monologul de final a fost: „Minte sau spune adevărul?”. Şi el a zis: „… spune adevărul…” Şi eu cred asta. Or, dacă spune adevărul înseamnă că şi celelalte personaje îl spun. Ai văzut că personajele din spectacol sunt oameni de la ţară. Nu e niciun intelectual acolo. Şi bănuiesc că nu e întâmplător, pentru că oamenii de la ţară, ţăranii adevăraţi, sunt mult mai aproape de Dumnezeu decât cei care au plecat la oraş. Lor li se arată Dumnezeu mai repede decât celorlalţi. Pentru că ei nu uită de Dumnezeu nici când sunt nebuni.

Şi cum ar trebui trăită viaţa ca să aibă sens?

Probabil că viaţa are sens în măsura în care în momentul morţii zâmbeşti.

Şi până la momentul ăla? În fiecare zi?

În fiecare zi viaţa are sens dacă ştii, dacă nu uiţi, că singura certitudine a vieţii e moartea. Şi ideal e ca omul să nu moară oricum.

Dar cum?

Cu credinţa că sufletul rămâne viu după moarte.

E periculos să te joci cu graniţa dintre ficţiune şi realitate?

Nu! E frumos. N-are voie să devină periculos. Tocmai asta e frumuseţea meseriei noastre. A vieţii noastre, pentru că nu-mi place să-i spun „meserie”, de fapt e un mod de viaţă. Marea libertate, după părerea mea, omul o are la teatru, tocmai pentru că la teatru poţi să deranjezi pe oricine… Un fel de definiţie a libertăţii ar fi că poţi să faci ce vrei, numai să nu deranjezi pe altcineva, nu? Dar noi, românii, luăm libertatea altfel: fac ce vreau eu şi gata. Dar asta vine dintr-un lanţ al slăbiciunilor care porneşte de la cei şapte ani de-acasă care nu mai sunt şapte, de la cele douăsprezece clase care nu mai sunt douăsprezece, de la selecţia pe bază de performanţă care nu mai există. Acum, noi preluăm modelele occidentale, mai exact americane. Şi dacă am conştientiza că o mare parte din poporul american nu ştie să scrie – şi spun ei asta, nu noi – atunci, n-ar mai fi tocmai un model…

Dar pentru tine ce e libertatea?

În teatru libertatea n-are limite. Iar pentru mine înseamnă să fac orice fără să-l deranjez pe omul de lângă mine. În interior libertatea n-are graniţe. E perfectă. Şi e întotdeauna în raport cu Dumnezeu. Fiecare pas pe care-l faci trebuie să fie pe verticala Dumnezeu-Pământ-Infern. Aici, au legătură şi viaţa, şi teatrul. Pentru că dacă nu există verticala asta în teatru, atunci teatrul devine serviciu…

Care e puterea teatrului, a actorului asupra publicului?

Puterea teatrului s-ar putea să fie diminuată în lumea de azi, pentru că nu mai avem curajul să ne înfruntăm ochi în ochi sau să discutăm ochi în ochi. Oamenii preferă să vorbească pe net, pe facebook şi am întâlnit persoane care, atunci când s-au întâlnit, după ce au vorbit trei-patru luni pe facebook, au rămaţi muţi, fiindcă nu ştiau ce să-şi spună. Pentru că aveau nevoie să nu vadă omul… Iar teatrul e o esenţă de viaţă care se întâmplă acum şi aici în faţa lor. Unii se sperie şi-l refuză, alţii nu se sperie şi îşi dau seama că e o oglindă şi se văd pe ei înşişi, iar alţii visează. Şi se duc cu visul lor. Aici este puterea lui, în impactul direct. În faptul viu care este teatrul şi care nu rămâne niciunde în altă parte decât în sufletul oamenilor. Şi creşte…

Poate fi şi o picătură de otravă?

Nu, nu cred. Sau doar într-un singur fel… Un spectacol e văzut de un spectator în funcţie de propria lui cultură. Celor care nu o au le poate face rău, pentru că nu înţeleg. Altminteri, teatrul e ca un ochi care pâlpâie într-o mână, e ca o inimă care bate în palmă şi poţi să o atingi. Şi de-asta cred că n-o să moară niciodată. Teatrul a făcut revoluţii. Dar acum impactul e uşor diminuat. Mi-aduc aminteceva. Când făceam „Hamlet” la Metropolis, Loţi (regizorul Laszlo Bocsardi, n.r.) mi-a zis: „Poţi să faci un experiment. Du-te în Piaţa Universităţii, pe stradă şi spune tot monologul «Să fii sau să nu fii…». Bag mâna în foc că nu se opreşte nimeni.” Nu stă nimeni să asculte acum… Şi tot atunci am mai descoperit ceva care ţine de veşnica noastră problemă: suficienţa lucrurilor pe care le ştim, pe care le-am învăţat la şcoală sau care ne-au fost dictate. Vine cineva şi vede un spectacol şi spune: „Hai, mă, ăsta nu-i Caragiale”. Şi eu mă întreb: „Dar el a făcut grădiniţa cu Caragiale, ştie el cum e Caragiale?” Important e să te duci cu mintea limpede acolo şi să fii cu sufletul deschis şi să primeşti faptul ăla viu.

Bine, dar în cazul ăsta libertatea regizorului, a actorului în raport cu textul este infinită? Când se întoarce împotriva textului? Când îi trădează spiritul?

Important e SĂ CITEŞTI textul. Ştii cine l-a scris şi ştii în ce zonă emoţională se află. Iar aici vorbim de fond, nu de formă. Poţi să strici un spectacol shakespearian, de exemplu, dacă în scena balconului pe Romeo şi Julieta îi pui unul lângă altul. Că e în piscină, că e în cadă, oriunde… Dacă i-ai pus acolo împreună, a murit spiritul lui Shakespeare. Înseamnă că n-ai citit piesa. Pentru că prietenii lui îi spun la început: „Nu te mai vezi cu Rosalinda?” Deci băiatul a avut experienţa femeii. Julieta e cea care n-a avut-o. Iar Shakespeare e inteligent. O aşază pe ea la balcon şi pe el jos, ca să nu poată ajunge la ea… De ce? Pentru că, dacă ajunge acolo sus, o atinge, rezolvă problema şi trece la alta, că aşa e omul… Dar el nu ajunge. Şi de-asta, ca s-o ţină acolo, îi spune vorbele alea minunate: „Te-nalţă soare dalb, răpune luna…”. Dacă ar ajunge, acolo s-ar termina piesa. Dar în lumea de azi, din pricina postmodernismului – în privinţa căruia eu tind să-l cred pe Claude Lévi-Strauss, care a zis „postmodern înseamnă netalentat”, iar exemplul pentru mine e Andy Warhol, fiindcă nu mă intersează absolut deloc s-o văd pe Marilyn Monroe pe cutii de fasole… – din cauza acestui fapt, deci, s-a ajuns la o situaţie în care cei care se ocupă de teatru şi care nu sunt neapărat creatori cred că au voie să facă orice. Iar asta îţi distruge reperele. Şi e grav.

De ce se întâmplă asta?

Pe lângă motivele de care vorbeam, ar mai fi unul: mimarea credinţei în Dumnezeu. Ipocrizia care se întâmplă în raport cu dumnezeirea. Pentru că acum, din păcate, Dumnezeu e uşor pus deoparte şi e mai importantă instituţia Bisericii. Eu stau lângă o biserică. O văd pe geam. Şi văd oamenii care trec prin faţă. Cred că unul din o sută îşi face cruce o dată sau de trei ori. În rest, bagă de câte cinci ori, de şapte ori, de zece ori. Le merge mâna de n-ai văzut… Au auzit ei că, dacă vezi biserica, trebuie să-ţi faci cruce, dar habar n-au ce fac acolo. E un automatism. Şi atunci, Dumnezeu se pierde, pierde teren în sufletul omului. Dacă omul nu e atent…

Deci s-a schimbat gustul publicului?

E foarte complicat să dau un răspuns, pentru că eu am o senzaţie care s-ar putea să fie falsă. Cred că oamenii care vin la teatru sunt aceiaşi. Iar cei tineri sunt copiii celor care veneau la teatru. Foarte greu se mai câştigă un novice.

Asta înseamnă că nu se modifică de fapt gustul?

Gustul e manipulat de alte orori ale societăţii noastre: presă, net sau alte chestii, care sunt un atentat la ceea ce înseamnă cultura română. Nu mai există repere. În sensul ăsta se modifică.

Iar asta determină modificări şi în ceea ce se întâmplă pe scenă?

Nu. Pentru că teatrul a fost întotdeauna şi încă mai este o formă de rezistenţă. Doar duşmanul se schimbă. Teatrul a fost o formă de rezistenţă împotriva comunismului, era o gură de aer curat. Acum e formă de rezistenţă la imbecilitate, la prostie, la lipsa de cultură şi civilizaţie. Unii cedează, e-adevărat… Dar, dacă cedăm, o să devenim nişte funcţionari dramatici.

Şi nu există cazuri în teatrul românesc?

Ba există. Dar eu evit persoanele şi locurile cu pricina, cât oi putea.

Societatea, aşa cum e ea acum, e o scuză pentru că există compromisuri?

Nu!

Ce înseamnă compromis?

Să faci ceva împotriva credinţei tale şi a sufletului tău. Nu există mic compromis sau mare compromis. Există COMPROMIS!

Nu ai făcut niciodată asta? Îţi reproşezi ceva din ce-ai făcut?

N-am putut să spun niciodată şi slavă Domnului că nici acum nu pot să spun: „Sunt mulţumit”! Pentru că, dacă aş fi mulţumit, m-aş retrage. Dar compromis, nu. Întotdeauna am crezut, după fiecare premieră, după fiecare spectacol, că nu ai terminat cu acel spectacol, că trebuie să fie viu. Viu în fecare seară, pentru că în fiecare seară sunt alţi oameni acolo. Dacă tu zici „Gata, l-am rezolvat la premieră, aşa rămâne”, devii un mort viu. Personajul evoluează în tine, în timp şi de-aia se poate juca un spectacol bine articulat zeci de ani. Pentru că are în interiorul lui posibilitatea de a fi viu de fiecare dată altfel.

Şi când moare un personaj?

Când nu-l mai trăieşti pe scenă.

Şi e un mic cimitir înăuntru?

Da!

Pe care-l vizitezi?

Tot timpul.

Şi la ce morminte te opreşti mai des?

Nu pot să spun asta pentru că fiecare e carne din carnea mea, sânge din sângele meu. Nu poţi să-ţi negi elementele vitale.

Ce putere are teatrul asupra propriei persoane?

Puterea de a te face să trăieşti viaţa asta tristă cu mai multă bucurie.

Ce s-a schimbat în tine de la momentul la care ai început să faci teatru?

Nimic. Am învăţat mult, dar esenţial nu s-a pierdut demersul cu care am pornit.

Care a fost…

Pot să-l citez pe Dostoievski – şi asta e valabil în orice formă de artă: „Nu trebuie să scrie cel care poate să scrie, ci cel care nu poate fără să scrie.” E de viaţă şi de moarte. Nu e aşa, o chestie… să ne prefacem că facem. Nu ne prefacem, SUNTEM! Dar are şi rol terapeutic.

De la început a fost ceva de viaţă şi de moarte? Când ai simţit că nu poţi să trăieşti fără asta?

Am dat cinci ani admitere, ca să intru. Şi aş fi dat până aş fi intrat.

Dar scânteia când a fost?

Nu ştiu. Cred că prin clasa a şasea s-a întâmplat. Pentru că până atunci, când mă întreba cineva ce vreau să mă fac, am trecut prin mai multe meserii: bucătar, după aia miliţian, pe urmă am întrebat-o pe mama la ce facultate trebuie să dau ca să ies ministru. Prin clasa a şasea m-am oprit la actorie. Dar una e să vrei şi alta e să şi poţi. Că vrem multe, putem puţine…

Te-ar face ceva să renunţi?

Nu. Numai dacă renunţă teatrul la mine…

Există vreo răscruce în viaţa ta la care, dacă te-ai întoarce, ai vrea s-o iei pe altă parte?

Am încercat tot timpul să nu regret lucrurile pe care le-am făcut.

Şi ai reuşit?

În mare parte, da. Nimeni nu e perfect (râde)…

Ce e greu în teatru? Pentru ce merită să faci teatru şi pentru ce nu?

Doare – dar nu foarte tare – că noi suntem un fel de apendice al societăţii, că trăim de pe-o zi pe alta, nu se pune preţ pe noi. Astea mai dor, dar, cum începe un spectacol, uiţi. Acum toată lumea crede că poate face teatru… Se folosesc sintagme de genul „actorii de pe scena politică”. Şi aşa se bagă în mintea oamenilor că actoria e ceva fals. Omul se gândeşte: „Păi ăia ne mint. Înseamnă că şi actorul ne minte.” Şi atunci vin altfel aici. Dar, într-un fel, asta înseamnă că relaţia e vie între cei de pe scenă şi cei din sală. Şi aşa trebuie să rămână. Mă enervează că se aplaudă tot timpul în picioare şi ei nu ştiu de ce se ridică şi mă enervează că se strigă „Bravo!” de câte ori face unul cu ochiul. Am pierdut ceva din esenţă. Şi că se râde pe ideea „Hai să ne râdem!”. Dar asta nu trebuie să te deruteze pe tine să deraiezi de pe şina drumului pe care te duci, pentru că ţi-ar părea rău…

Premiile sau cronicile contează? Te pot face să deraiezi?

Depinde cine le scrie şi cum le scrie. Şi vorbesc eu, care am luat Premiul Criticii… Există cronicari de teatru care, atunci când văd un spectacol, scriu, de fapt, despre spectacolul din mintea lor… Dar există şi cronicari care văd spectacolul şi scriu despre ce-au văzut. Nu despre cum le-ar fi plăcut lor să fie… De ăştia mai ţinem cont. Evident, numai noi citim, că nu-i citeşte nimeni. Publicul nu. Nu există în România o voce critică atât de puternică, încât să conteze cu adevărat, cum se întâmplă, spre exemplu în Anglia.

Tu pentru cine faci teatru?

Pentru sufletul meu, pentru mine, pentru Dumnezeu. Dacă se mai bucură şi altcineva, cu atât mai bine.

Rolurile te-au ajutat să te descoperi pe tine sau, dimpotrivă, au multiplicat vălurile şi măştile?

Deloc. M-au ajutat să mă cunosc mai bine… în raport cu viaţa, cu moartea, cu Dumnezeu, cu oamenii.

Care e lucrul cel mai important pe care l-ai aflat despre tine prin teatru?

Că sigur voi muri la un moment dat.

Şi era nevoie de teatru ca să afli asta?

Aşa s-a întâmplat… Deşi, cumva, am conştientizat de la doi ani, când a murit bunicul meu, prin teatru conştiinţa acestui fapt s-a desăvârşit… Veneam de la doi ani cu imaginea aia, pentru că m-a dus mama să-l văd pe bunicul mort. M-a ridicat şi m-am uitat la el pe geam. Ţin minte. Am crezut că bat câmpii, că e un vis, dar am întrebat-o pe mama şi a zis: „Da. Aşa e.” Or, faptul că am conştientizat asta m-a ajutat să-mi asum pe deplin responsabilitatea în tot ceea ce am făcut.

Ţi-e frică de moarte?

Dacă ştiu că vine, de ce să-mi fie frică?! Sper să mor lucid şi cu zâmbetul pe buze.

După o conferinţă de presă în care a povestit cu umor şi cu un firesc ce nu se întâlneşte des la regizorii de teatru despre cum a montat „Hamlet”, despre obiectele fizice care-l inspiră, despre originea iraţională a operei teatrale şi despre intuiţie, capacite inexplicabilă, vitală în lumea artei, dar şi despre critici care ştiu întotdeauna mai bine decât creatorii, Nikolai Kolyada şi-a găsit câteva minute pentru un scurt dialog.

Mi-aţi putea povesti, în câteva cuvinte, când aţi montat prima dată o piesă de Shakespeare şi cum a fost?

S-a întâmplat în anul 2000, când am pus în scenă „Romeo şi Julieta“. Apoi au urmat „Hamlet“, care a participat la festival, şi „Regele Lear“.

A fost o întâlnire târzie?

Nu. Am început să fac regie abia în 1993. Nu aveam un teatru al meu. Lucram la Ekaterinburg, în Teatrul Academic de Dramă, scriam piese şi eram regizor angajat. În zece ani am montat acolo zece spectacole, după piesele mele şi după un text al unui student de-al meu. În anul 2000, înainte de a părăsi această instituţie de stat pentru a-mi crea propriul teatru, am hotărât să montez „Romeo şi Julieta“ şi asta numai de dragul a doi actori, titularii rolurilor principale, care mi-au părut extraordinar de talentaţi. Am simţit că ei trebuie să fie Romeo şi Julieta, fiind foarte diferiţie ca statură (el scund, ea înaltă) şi ca prezenţă fizică.

Povestea nu se întâmpla la Verona, ci la marginea oraşului Ekaterinburg, într-o provincie în care un băiat şi o fată se îndrăgostesc. Am vrut să spun o noutate despre iubire şi ţin minte că am repetat cu o enormă bucurie pentru spectacol. Am inventat o groază de lucruri împreună cu actorii… Mâncam bomboane tot timpul şi din ambalajul de hârtie făceam un fel de floricele. Aşa au ajuns în spectacol, legate cu o sârmuliţă, şi sfărşeau între scândurile din care este făcută podeaua scenei. Actorii umpleau toată scena cu ele, creând o imagine neaşteptată, splendidă, ca o poiană. Copilărie, dulce… Apoi scânduri, cuţite, personaje călcând în picioare aceste flori. Iată o imagine despre iubire, pe care poţi s-o distrugi în două secunde… Era un spectacol foarte emoţionant, despre care ştiţi deja că a câştigat Masca de Aur, cel mai important premiu din teatrul rusesc. Apoi au venit „Hamlet“ şi „Regele Lear“. Oricând este o bucurie să lucrezi textele shakespeariene.

De ce?

Shakespeare e ca o casă imensă, în care e loc pentru toată lumea, în care încap toţi oamenii de pe pământ – japonezi, români, toţi. În ea poţi face tragedie, comedie, dramă, dans, absolut tot ce vrei. Sper să mai montez şi alte piese de-ale lui.

Aţi venit la Bucureşti cu „Hamlet“, un spectacol… excentric, colorat, dinamic. De fapt, cine este prinţul Danemarcei, pentru dvs.?

În primul rând, Hamlet este un om viu, nu un prinţ. Avem în faţă un om viu al zilelor noastre, un om care merge pe stradă şi se întreabă de ce trăieşte.

Am înţeles că nu aveţi apetit pentru teorie, dar îndrăznesc să vă pun o întrebare apropiată de teorie: Ce înseamnă un spectacol bun?

Un spectacol viu, care mă emoţionează şi mă tulbură. Un spectacol care să nu mă adoarmă în sală şi să mă facă să privesc cu uimire. Din păcate, oameni cu adevărat talentaţi sunt puţini pe lumea asta. Iar cei lipsiţi de talent sunt nenumăraţi. Avem o vorbă în Rusia: Talentele trebuie ajutate, căci cei fără talent vor ajunge sus oricum. Aştept cu nerăbdare să văd „Romeo şi Julieta“, spectacolul lui Korsunovas, care se joacă deseară aici, la Bucureşti.

Pe scurt, în ce etapă a destinului dvs. artistic vă aflaţi acum? Cum vă vedeţi propriul viitor?

Nu ştiu. Deocamdată sunt sănătos, doresc să scriu multe piese şi să fac multe spectacole, să învăţ mulţi studenţi să facă ceva pentru teatru. Nu mă simt un înţelept bătrăn, ci doar un om în putere, care vrea să facă o groază de lucruri.

Aţi vorbit la conferinţă despre dramaturgii din Rusia de azi, pe care îi cunoaşteţi îndeaproape. Cum arată creaţia lor, în câteva cuvinte?

Există o mulţime de piese scrise cu talent. De zece ani coordonez un concurs de dramaturgie, Eurasia, şi în fiecare an primim cam 500-600 de piese din toată lumea, creaţii ale unor oameni care scriu în limba rusă. Concursul face parte din festivalul organizat la teatrul meu şi intitulat Kolyada Plays. Câştigătorul primeşte un premiu financiar substanţial, piesele învingătoare pot fi citite pe website-ul teatrului. Simţi că-ţi explodează creierul când citeşti 500-600 de piese din care trebuie să alegi trei-patru…

Există talente în dramaturgia de azi, dar puţine. Multora li se pare un drum foarte uşor spre câştigul financiar. Dacă scrii poezie, proză, critică, n-ai acces la bani uşor. Dacă scrii o piesă în teatru, imediat primeşti un onorariu şi 8% sau 10% dintr-un anumit contract. Iar unora li se pare floare la ureche să scrie o piesă. Şi toată lumea scrie! Dar dramaturgia autentică este, de fapt, o profesie foarte rară.

Pentru că astăzi e Izvorul Tămăduirii, suntem în Săptămâna Luminată, am să vă întreb de Învierile din copilăria dumneavoastră. Cum vi le amintiţi?

Mergeam cu toată familia la Înviere, am amintiri de când eram foarte mică. Era, ca în orice familie creştină, o sărbătoare cu multă lumină. Am avut o copilărie superbă. Am tot zis-o şi o repet. Şi cu fiecare an cu care întineresc îmi dau seama că baza aia pe care ţi-o dau părinţii e foarte importantă. Poate să fie un bagaj senzaţional sau o piedică extraordinară. Învierea era pe-atunci cu lumină, cu bucurie, cu frică… Acum, însă, nu pot scăpa de un sentiment pe care nu-l aveam când eram mică. Atunci era de la sine înţeles că Iisus va învia de fiecare dată. Acum, mă întreb de fiecare dată: „Dar dacă nu va mai învia? Dacă nu se mai aprinde lumina?” Şi asta la modul cel mai serios. Am cu adevărat această teamă, că de data asta n-o să mai asistăm la miracol sau că de data asta nu-l mai merităm… Iar în acest an a mai fost un moment foarte special, pentru că, înainte cu câteva secunde de a apărea lumina din biserică, am simţit aşa, un dor nemăsurat. Dor de Iisus! Ca şi cum nu L-am simţit de mult, ca şi cum L-am pierdut de mult, a fost ca o prăpastie de dor… Doar o fracţiune de secundă înainte de aveni lumina.

V-a tentat vreodată viaţa la mănăstire?

Eu sunt un om la locul meu… A-ţi asuma o astfel de Cale e o mare răspundere. Am o foarte mare, enormă admiraţie pentru Zoe Dumitrescu Buşulenga. Mi se pare un om care a ştiut foarte bine şi să trăiască viaţa şi ce să vrea de la ea şi să aleagă o încheiere absolut extraordinară. Poate că undeva, la finalul drumului meu…. Dar numai El ştie…

Vorbeaţi de teama că n-am mai merita miracolul Învierii. De ce să nu-l (mai) marităm? Ce s-a schimbat în lumea noastră şi ce vă doare din ce s-a schimbat?

Nu ştiu dacă s-a schimbat vreodată ceva… Cred că specia umană are sclipirile ei de geniu de umanitate şi sclipirile ei de geniu criminal. Cred că există prăpăstii şi Everesturi ca trăire şi ca înfăptuire. Şi cred că asta se întâmplă de la începutul lumii. Iar noi cunoaştem şi susul şi josul pe felii de realitate. La un moment dat în viaţa ta te întâlneşti cu o felie de realitate, iar la cinci minute ea se poate transforma. Se poate întâmpla să vedem ceea ce suntem de fapt… Ce mă deranjează pe mine este mârlănia, este agresivitatea din jur, dar înseamnă că probabil o şi merit într-un fel. Nu e bine nici sa te izolezi….Dacă îţi ridici ziduri de jur împrejur eşti ferit de rău, dar nu mai vine nici frumosul la tine. Aşa că asta e uşor periculos. Însă, în timp, aş spune că a intervenit un proces de înţelegere a acestei agresivităţi şi în felul ăsta sunt mai ferită. Ce nu-mi place acum sau ce mă doare e că specia umană, în loc să se întoarcă spre sine şi să pună accentul pe sine şi pe miracolul propriu, se împrăştie în nimic. În acumulări în plan material, în imediat…Aşa că are toate şansele să treacă liniştita pe lângă miracolul de sine şi să-l rateze. Da, cred că putem rata genial miracolul de sine.

Asta e perioada în care v-ar fi plăcut cel mai mult să trăiţi?

Dacă mă întrebai acum zece ani ţi-aş fi răspuns că nu.

De ce nu?

Pentru că mi-ar fi plăcut să trăiesc înainte de război, acolo m-aş fi regăsit foarte tare. Era o efervescenţă care anunţa ceva, poate chiar războiul, dar aveau o ardere cu totul specială. Mi-ar fi plăcut să cunosc oameni care au trăit în perioada aia.

Şi acum?

Acum poate că ţi-aş răspunde „Da, e timpul în care vreau să trăiesc”. Deşi îl tot citez pe Paler care spune că sunt timpuri interesante, poate puţin prea interesante pentru gustul meu… Totuşi, pentru că sunt într-un proces de autocunoaştere şi de autoiertare, o să-ţi spun că sunt mulţumită cu timpul de azi. Dacă aici m-am ivit, atunci înseamnă că din asta trebuie să-mi trag bucuria…

Să autoiertaţi ce?

Sunt multe… De exemplu, nu cred deloc în competiţie, mai ales pe plan artistic, şi atunci singurele lucruri pe care eu pot să le iert sunt limitele mele şi să mă lupt cu ele. Păcate cu ştiinţă nu-mi cunosc, nici greşeli voite asupra celorlalţi… Greşeli asupra mea am mai făcut, m-am şi pus la colţ nemeritat, ceea ce e o greşeală, n-am fost atentă un timp la ce se întâmpla cu adevărat cu mine, şi asta e tot o greşeală.

Aşadar, nu credeţi în competiţie pe plan artistic?

Deloc. Mi se pare cea mai mare prostie să trăieşti în competiţie în artă. Unicitatea este proprie unui artist. Noi două putem fi distribuite acum pe acelaşi rol. Întotdeauna tu îl vei face altfel decât mine şi eu altfel decât tine. Nu înseamnă că e greşit. Vor fi oameni care se vor recunoaşte în tine şi alţii care se vor recunoaşte în mine.

Şi totuşi asta nu înseamnă că atunci când mergeţi la teatru nu vedeţi diferenţa dintre valoare şi nonvaloare, nu?

Eu sunt un spectator mai degrabă intuitiv. Pe mine mă atingi sau nu mă atingi.

Şi asta nu e o formă subtilă de competiţie?

Nu e o competiţie, e o alegere. A mea ca spectator. Alegerea spectatorului nu e treaba artistului…

În teatrul de astăzi vă regăsiţi?

Da…

Nu vă deranjează nimic la peisajul teatral actual?

Totul e o chestiune de opţiune. Fiecare îşi parcurge drumul lui. Se poate ca din tot peisajul ăsta teatral, eu să fi trecut deja prin n bucăţi de realitate pe care alţii le experimentează acum şi am tras deja anumite concluzii în ceea ce mă priveşte. Am optat pentru o anumită felie şi am înţeles dacă îmi aduce sau nu valoare mie. Fiecare căutăm. Dar importantă este cinstea în această căutare. E important dacă scormonim cu adevărat în profunzimea unui act artistic sau este doar o demonstraţie că vrem să luăm premii şi să fim cei mai tari. Şi toate astea există din plin, ştiu. Dar eu chiar cred că totul e ca un doboş tort. Nu pot să vorbesc de blatul de jos, de nivelul inferior … pentru că îmi pierd timpul. Şi nu vreau să-i acord atenţie… Sunt unii oameni care pun în scenă ce se vinde mai bine. Şi atunci montează fără nici un fel de gând sau de credo artistic. E opţiunea lor, nu mă interesează fenomenul şi eu merg mai departe în căutările mele.

Atunci, dumneavoastră pentru cine faceţi teatru?

Au fost mai multe etape în viaţa mea. Dacă eşti cinstit, nu dai acelaşi răspuns la întrebarea asta la 20 de ani şi la 50 de ani. La început a fost pentru mine, am avut şi eu perioada mea, în care am vrut să demonstrez că nu sunt doar fata lui Amza Pellea. Foarte puţin, însă, doar în facultate şi, paradoxal, până să moară tata. După moartea lui s-au schimbat lucrurile fundamental şi în mine, şi în jur. La un moment dat am făcut teatru ca să-mi demonstrez eu ceva. Acum, de vreo zece ani, după acea pauză de doi ani în care eu am stat lângă mama, revenirea a fost cu totul altceva. Altă abordare. După moartea mamei un timp a fost bucuria de a fi pe scenă. Acum e o bucurie extraordinară de căutare a drumului. Personal şi în teatru. Procesul de a înţelege… De fapt, e o prostie să încerci să înţelegi procesul de creaţie. Eu nu pot să explic cum până la ora 7 sunt cineva şi după ora 7 sunt altcineva. Pur şi simplu nu pot. Dar mi se pare din ce în ce mai frumos. Poate la 20 de ani nu-i vedeam adevărata frumuseţe. Acum însă mi se pare fabulos procesul ăsta de a dezghioca un univers uman şi a-l recompune. Pentru mine e ca şi cum m-am născut din nou în alt univers, ca şi cum am fost paraşutată pe altă planetă, care are alte reguli de existenţă.

Care e cea mai frumoasă descoperire pe care aţi făcut-o despre dumneavoastră în acest fel?

Cel mai frumos a fost când m-am gândit să refac Institutul. M-am dus la Sanda Manu şi i-am zis că vreau din nou. Şi întâi am descoperit că îmi plăcea foarte tare că ştiam să rezolv toate situaţiile. În acelaşi timp, în clipa în care am conştientizat că eu cam ştiu să le rezolv pe toate m-am supărat foarte tare pe mine. Pentru că era o formă de suficienţă şi nu ştiu cum a fost posibil să apară. Ştii cum? Aşa cum e caria în dinte… Un punct. Şi bine că m-am dus din nou la Institut exact în clipa în care a apărut caria. Cred că ăsta e momentul de care sunt mândră. Mândră pentru că am fost atentă în clipa aia la mine. Când ai senzaţia că le ştii pe toate e semnul clar că trebuie să o iei de la zero.

E un drum nou?

Nu ştiu dacă e un drum nou. A fost o fericire să lucrez cu Sanda, au fost tensiuni mari pe care le recunoaştem amândouă, dar a fost ca un nou botez. E vorba despre acelaşi lucru, dar fundamental altfel.

Rolurile, cuvintele, întâlnirile cu personajele sunt măşti?

Niciodată. Eu ţin nişte cursuri pentru oameni de afaceri şi foarte mulţi vin şi cer masca. Şi tuturor le răspund: Masca a fost inventată să ascundă ceva. Orice om inteligent va dori să ştie ce e dincolo de mască, nu? Deci îmi inciţi curiozitatea, ca şi cum îmi fluturi un steag roşu, ca la tauri. Dacă vii cu mască, eu o să vreau să ştiu ce ascunzi. La mine masca n-a funcţionat niciodată.

Nici măcar pe post de steag roşu?

Nu. Nu cred în mască, nu-mi place masca.

V-a inhibat vreodată un personaj?

Eu am o calitate pe care o consider mare: am încredere în personaj. Nu vreau să conduc eu tot timpul, îl las și pe el. Câteodată încep „Vocea umană” și nu știu cum se încheie. Asta-i frumusețea: uneori conduce personajul. Dacă te lași să ți se întâmple lucruri, și în viață și pe scenă, poate fi mult mai bine decât dacă vrei tu să fii bossul tău. Așa se pot întâmpla lucruri care te surprind și pe tine.

Dar să fugiţi de propria persoană într-un rol vi s-a întâmplat?

Numai un loser poate să fugă de el. N-ai cum să fugi de tine sau ai pierdut cursa chiar de la început. Marea întâlnire și marele cadou pe care poți să ți-l faci e chiar să te iei de mână pe tine… În loc să fugi, poți să faci altceva cu timpul propriu, poți să te cauți. Asta faci cu fiecare personaj. Fiecare personaj cu care am avut plăcerea să mă întâlnesc mi-a spus ceva real despre mine.

Îmi amintesc o imagine: Oana Pellea singură, retrasă, ascunsă undeva în Cimitirul Bellu, în ziua în care are loc înmormântarea lui Adrian Pintea. Suntem mai săraci și mai bogaţi în același timp când dispar oameni dragi din viaţa noastră?

Mai bogați nu putem fi, poate doar în sensul că ei rămân în noi.Când iubești pe cineva, iubirea rămâne toată viață, chiar dacă te desparți de omul respectiv sau chiar dacă el moare. E în ADN-ul tău.

Dar cum se schimbă viaţa?

Viața e viață, moartea-i moarte și stratul de argint, ca la oglindă, desparte cele două lumi. Și mergi mai departe cu dorurile și iubirile tale, cu amintirile tare, care uneori trebuie lăsate deoparte și alteori hrănite cu lacrimi, cu dor, cu frumos…

A fost greu să staţi departe de teatru în acei doi ani?

Teatrul dispăruse din realitatea mea. Atunci nu era vorba despre el. M-am rupt total. Accentul cădea numai pe mama, pe viața ei și pe viața mea cu ea. N-a implicat niciun sacrificiu și nici vorbe mari. Nu mi-a fost frică absolut deloc de ruptura de teatru. Lumea spune că trebuie să fii acolo, pentru că, dacă nu, ești uitat. Nu despre asta e vorba în teatru, dacă te uită sau nu lumea…

Dar despre ce e vorba în teatru?

Despre secunda în care ești pe scenă. Ea trebuie să fie vie până la capăt și tu să nu minți în ea. E o secundă care trebuie să aibă claritatea unui bisturiu care taie perfect. Judecățile celorlalți față de această trăire sau de acest moment sunt altă poveste. Ele nu fac parte din programul meu de creator. Sunt judecățile stadionului față de un om care aleargă sau față de un fenomen.

Și stadionul nu contează?

Depinde cine formează stadionul… Eu vorbesc despre cârcotaşi, despre comentatorii de pe margine, nu de public in sine. Publicul contează. Fără public nu existăm. În schimb, dacă vorbim despre comentatori atunci… Dacă zic „nu”, toată lumea artistică din România va răspunde: „Ce să-ți spun!” Dacă zic „da” înseamnă să mă mint pe mine însămi, fiindcă pentru mine nu contează. Ma întristează doar atunci  când un act artistic este analizat superficial, la prima mână, fără niciun fel de aplecare reală pentru studiu sau nevoie de cunoaștere. Așa că simt nevoia să spun „Eu am muncit trei luni pentru asta. Data viitoare poate alocați analizei 10 minute, în loc de 5…” În rest, fiecare cu părerea lui. Nu poți să placi tuturor.

Revenind la pauza dvs. de doi ani, spuneţi că după ea s-a schimbat ceva important în felul dvs. de a face teatru. Ce anume?

Am alt fel de voluptate de a fi pe scenă. Înainte conta mai mult părerea stadionului. Acum am o bucurie enormă şi pe scenă, și în viață.

Ce înseamnă sinceritate și adevăr pe scenă?

Exisă o actriță tânără, Cristina Cassian, care mie îmi place. Cred în steaua ei. Vorbeam cu ea ieri despre un rol și-mi spunea că el o duce într-o parte și trupul în alta, drept pentru care în ea se dă o luptă. „Nu pot să mint”, îmi zicea. Această lacrimă, când zici „Nu pot să mint pe scenă”, e importantă. În procesul de creație, la nivelul la care am ajuns eu, este vorba despre această sinceritate cu sine, cu viața, cu clipa ta, cu timpul tău, cu corpul tău, cu textul tău.

Într-o vreme în care lumea e ahtiată după intimitatea expusă vulgar, aţi ales să jucaţi în „Vocea umană”, în care este vorba o formă foarte fină de intimitate. V-aţi gândit că „stadionul” de care am vorbit o va auzi cu adevărat?

Textul a venit la propunerea Sandei Manu, după alte câteva propuneri, la care am renunțat. Și era cât pe ce să renunțăm și la Cocteau. Vocea umană este singurul text din viața mea de actriță pe care l-am aruncat la gunoi. Am lucrat cu Sanda Manu, a venit vara peste noi, am avut un fel de vizionare, a urmat vacanța şi trebuia să hotărâm dacă mergem mai departe. Vara am vorbit doar la telefon. După premieră, am recunoscut una în fața celeilalte: eu că am aruncat textul la gunoi și doamna Manu că stătea cu el pe masă și că o teroriza. Și pe mine mă teroriza. Simpla lui existență pe birou îmi strica ziua. Mi-am luat „la revedere” de la el în vară, dar în toamnă s-a așezat cumva în mine. Ne-am întâlnit iar și lucrurile s-au legat altfel, aerul s-a așezat altfel, lucrurile au vrut să se întâmple. O altă chestiune: amândouă ne-am întrebat dacă acest text mai rezistă azi. Dacă nu cumva e datat. Dacă nu cumva e patetic? Azi femeile vor să fie independente, iar textul lui Cocteau, de la care am învățat enorm, a stârnit multe reacții. Știind toate aceste pericole – datarea, pateticul, imaginea femeii – ne-am întrebat dacă să renunțăm la el de frică sau dacă să ne luptăm cu toate astea. Și ni l-am asumat. Eu chiar cred că în iubire nu există frică de ridicol. De asta sunt așa pe scenă. Și cadoul cel mai mare pe care-l poți face sufletului pe care-l iubești este libertatea. Eu cunosc iubirea ideală (mama așa l-a iubit pe tata). Într-o iubire, e mai important să-ți fie ŢIE bine, căci TUești obiectul iubirii mele. Automat, până la urmă o să-mi fie și mie bine, chiar dacă suntem despărțiți. Ultimul „te iubesc”, cel din final, este luminos. Ea chiar rămâne cu dragostea ei până la capăt, până moare. Am râs când am citit cronica unui puști pe un blog, care spune că Oana Pellea e un om mult prea bun și generos ca să joace rolul ăsta! Sanda a zis că, dacă după spectacol femeile vor spune „Da, e o femeie singură, dar una care știe să iubească” înseamnă că ne-a ieșit pariul. Și au fost femei care au spus asta. Dar au fost altele care s-au întrebat de ce în secolul XXI, când ne-am câștigat și noi puțină independență, această mare actriță vine cu acest text. Cum se poate ca o femeie să fie cârpa de șters pe jos a unui bărbat? Nu este vorba despre nicio cârpă! Acolo este vorba despre o iubire, nu despre vinovați și a învinovăți. Nu toți iubim la fel… Şi ca să răspund până la capăt la întrebare… cu cât epoca va fi mai vulgar, cu atât voi sustine mai apasat rafinamentul, subtilitatea…

Dar dvs. cum iubiţi?

Nu chiar ca ea, mai am de urcat pe scară… Eu iubesc ca mine…

Pornind de la ce aţi constatat despre acest text, v-aș întreba de ce fel de povești are omul nevoie acum?

De cele de care a avut nevoie întotdeauna. Omul are mereu nevoie de happy-end, are nevoie să i se spună că o să fie bine, că are dreptate că creadă în bine. Întotdeauna ai nevoie de speranță, de o crăpătură prin care intră lumina.

Și cum rămâne cu tragediile?

Cu ele e altceva. De-aia n-am jucat niciodată tragedii.

Dar „Hamlet”, „Richard al II-lea”?

Nici una, nici alta nu sunt cu cortina trasă la sfârșit. La „Hamlet”, povestea se duce mai departe.

Ştiu că voiaţi să vă faceţi astronom, dacă n-aţi fi ales actoria. Dacă v-aţi muta pe o stea, aţi înfiinţa un teatru acolo?

Teatrul înseamnă cel puțin doi oameni. Da, așa face un teatru, ca să mai fie cineva acolo. Altfel, eu chiar cred că se poate trăi fără teatru. Nu fac parte din categoria oamenilor care spun că ar muri, dacă n-ar mai putea să joace.

Atunci cum se face că v-aţi apucat de teatru?

Dintr-o întâmplare. Întâmplarea din liceu, care a declanșat un resort de plăcere, pe care am tot avut nevoie să-l hrănesc. Dar n-ar fi o dramă să nu mai joc teatru. De fapt, eu am nevoie să dăruiesc. Jur că ce mă ține în viață și pe scenă este această dorință fabuloasă de a dărui și de a fi împreună în ceva viu, de a împărtăși. Și aș găsi o altă modalitate de a împărtăși…

Spuneţi că puteţi trăi fără teatru. Dar ce este teatrul pentru dvs.?

O formă de împărtășanie, de a fi împreună.

Dacă tatăl dvs. v-ar vedea acum în „Vocea umană”, ce credeţi că v-ar spune?

Sunt absolut convinsă că mi-ar spune ce mi-a spus după primul spectacol în care m-a văzut, „Turnul de fildeș”, un spectacol al lui Ion Cojar de la Teatrul de Comedie. Adică nimic… Eram studentă în anul I și aveam un rolișor, o scenă la început și una la final. Tata era în repetiţii la „Procesul”, care avea să fie şi ultimul lui rol. Harag, cu care lucra, s-a dus la el și l-a invitat la spectacolul nostru. A venit, m-a văzut şi a plecat. Spre deosebire de Harag, care mi-a spus cuvinte foarte frumoase după reprezentație, el nu mi-a zis nimic. Am mers la petrecere, apoi ne-am dus acasă. Foarte solemn, tata a anunțat-o pe mama că o să doarmă în altă parte în seara aia. M-a întrebat dacă-l primesc la mine, am stat, am vorbit, am crezut că o să-mi spună secretul sau că o să avem discuția vieții. Dar el stătea și se uita la mine… Doar tăcerea era spectaculoasă. Am așteptat o vreme, stând în pat amândoi, într-o tăcere pe care puteai s-o tai cu cuțitul. „Tu ce simți acum, după spectacol?” m-a întrebat pe la două noaptea. „Nu simți așa, un gol?”„Ba da”, am răspuns. „Eee, Asta e!”, a zis el.

E un Gol pe care-l simți… Pe acolo trece orice actor. Atunci știe că s ar putea ca drumul să fie bun…

În general, Emil Boroghină vorbeşte cu patimă despre spectacole după piesele dramaturgului englez şi despre festivalul pe care l-a creat. Arareori se avântă pe tărâmul confesiunilor despre propria lui viaţă artistică. Îi laudă pe alţii cu asupra de măsură, dar despre sine nici măcar nu pomeneşte decât câteodată, şi atunci pentru a aminti de măreţele fapte artistice consumate în vremea când conducea Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova. De data aceasta, Emil Boroghină s-a lăsat convins să vorbească, oricât de puţin, despre aventura personală cu Shakespeare. Dacă ea va avea un episod zilele acestea la Craiova, cu atât mai bine.

Aş vrea să vorbim puţin despre un demers personal al actorului Emil Boroghină, care se apropie iar de lumea marelui Will. Aţi pregătit un recital pentru această ediţie a evenimentului. Despre ce este vorba?

Înainte de toate, aş vrea să spun că nu ştiu dacă această întâlnire a actorului Emil Boroghină cu o mică parte din publicul Festivalului Shakespeare de la Craiova va avea sau nu loc. Totul depinde de starea fizică şi psihică în care mă voi afla în ziua de 29 aprilie 2012.

Nu conceperea programului, ci numai problemele legate de finanţarea festivalului au făcut, şi de această dată, acum însă mai mult decât oricând, ca, cel puţin până la gongul inaugural din 23 aprilie, limitatele puteri ale unui om de peste 70 de ani să fie şi ele epuizate. Nu este vorba despre orgoliul unui actor care doreşte neapărat să se pună în valoare. Este cu totul altceva.

După ultimele ediţii ale festivalului, am intenţionat de fiecare dată să mă retrag din rândul celor care organizează efectiv această manifestare culturală, atât de dragă mie. Am revenit asupra acestei hotărâri intime, din teama că Festivalul Shakespeare ar putea fi lăsat să moară. Aş vrea ca despărţirea mea de cei câţiva prieteni din ţară şi din străinătate, vorbesc despre cei adevăraţi, să fie una caldă, intimă şi cât se poate de discretă. Aş vrea, în acelaşi timp, ca măcar o parte din ei să plece cu convingerea că pasiunea lui Emil Boroghină pentru Shakespeare a fost una reală şi de lungă durată.

„Recitalul”, dumneavoastră l-aţi numit aşa, a fost prezentat într-o altă formă, cu mult mai multe ambiţii actoriceşti în anul 1974. În 1964 se aniversau 400 de ani de la naşterea lui William Shakespeare. În 1963, imediat după absolvirea Institutului de Teatru, ca orice actor tânăr şi marcat de speranţe, am încercat să-mi pregătesc o înşiruire de câteva monologuri din ciclul bufonilor shakespearieni. Citisem în timpul studenţiei piesele lui Shakespeare, dar lecturile mele fuseseră, cu excepţia piesei Othello, în general superficiale, grăbite, fără a mă putea adânci în Oceanul atât de adânc al mistuitoarei sale creaţii. Am început, firesc, să le recitesc, cu gândul la selecţia pe care trebuia să o operez. Re-lectura a însemnat, însă, o redescoperire. Mă întâlneam cu un alt Shakespeare, cu Shakespeare cel profund, care mă surprindea cu fiecare piesă, cu fiecare vers. Selecţia, care ar fi trebuit să se încheie în câteva luni, a durat aproape 11 ani, iar ceea ce s-a conturat, din punctul de vedere al scenariului, care evidenţia condiţia umană din teatrul shakesperian, l-a marcat pe omul Emil Boroghină, i-a trasat drumul şi într-un fel i-a fixat şi destinul. „Am ars atâta timp”, am muncit 11 ani, pentru o singură reprezentaţie, cea din 22 aprilie 1974, de pe scena Teatrului de Păpuşi din Craiova. E drept, ea a fost prefaţată de profesorul Ion Zamfirescu, autorul monumentalei Istorii Universale a Teatrului, iar în sală se afla nimeni altul decât Radu Beligan, mentorul şi idolul meu şi al unei întregi generaţii.

Întâlnirea de acum ar vrea să reprezinte cu totul altceva. Ar vrea să însemne un îndemn la necesitatea de a-l reciti în permanenţă pe Shakespeare, aşa cum credincioşii citesc şi recitesc Biblia. Nu este deci un recital „de actor”. Dar, aşa cum spuneam la început, azi nu ştiu dacă această întâlnire va avea loc acum sau altă dată. Ea însă va exista şi se va consuma în mine.

Rămânând în sfera personală, v-aş întreba când aţi jucat prima dată într-un spectacol după Shakespeare şi când credeţi că l-aţi descoperit cu adevărat.

În 1962, la examenul de la sfârşitul anului III de studenţie, am jucat un întreg act din Othello, eu fiind Iago, iar Maurul fiind interpretat de Sandu Simionică, unul din marii actori ai României, care, din nefericire, a trecut în urmă cu mai mulţi ani, după un tragic accident, în lumea umbrelor. Examenul nostru a fost considerat foarte reuşit, aşa că s-a luat decizia să continuăm munca la „Othello”, care a devenit unul din spectacolele noastre de absovire. Iago din anii studenţiei a fost deci prima mea apropiere de Shakespeare. Cea reală a început să se producă, aşa cum vă spuneam, la puţin timp după aceea.

Ce spectacole după Shakespeare, din România şi din străinătate, au rămas întipărite, de-a lungul anilor, în memoria dvs. afectivă şi de ce?

„Cum vă place” al lui Liviu Ciulei, de la Teatrul Municipal, „Troilus şi Cresida”, în regia lui David Esrig, de laTeatrul de Comedie, „Regele Lear” şi „Visul unei nopţi de vară”, în viziunea lui Peter Brook, „Hamlet”-ul lui Tocilescu de la Bulandra, „Titus Andronicus” şi acum „O furtună” ale lui Silviu Purcărete, „Hamlet” în regia lui Tompa Gabor, „Cum vă place”, spectacolul lui Declan Donellan, „Hamlet” şi „Othello”, ambele în regia lui Eimuntas Nekrosius, „Miranda”, spectacolul lui Oskaras Korsunovas şi multe, multe altele, câteva dintre ele fiind invitate şi la Festivalul Shakespeare din România.

Am lăsat intenţionat la sfârşit marele spectacol „Sonetele lui Shakespeare” al lui Robert Wilson, de la Berliner Ensemble, cu care se deschide astăzi cea de-a VIII-a ediţie a Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova. Pentru a vă spune şi de ce s-au fixat, unele dintre ele ca obsesii, în memoria mea, ne-ar trebui foarte mult timp (pe care eu în acest moment nu-l am). Sper să putem continua discuţia noastră cu un alt prilej, când gândurile mele nu vor mai fi direcţionate spre cu totul altceva, problemele organizatorice ale festivalului.

Foto Cinemagia

Am făcut o suită de spectacole teatrale şi a venit firesc, la rând, iar meritul este al lui Costin Manoliu în primul rând, pentru că el le-a iniţiat. M-am bucurat când m-a provocat. Cu atât mai mult cu cât eu intenţionam vag să fac un film despre părintele Arsenie Boca, pentru că mi se pare fascinantă personalitatea lui. Chiar m-am gândit că, după Mihai Eminescu este, poate, figura cea mai luminoasă a românilor. Îmi doream foarte mult să mă documentez, să mă apropii puţin de personalitatea lui şi atunci am acceptat cu mare bucurie pentru că era, iată, un prilej de documentare. Şi un prilej de a sta cu Costin. Noi ne-am cunoscut prin intremediul lui Dragoş Pâslaru, astăzi părintele Valerian, la care mergeam amândoi. E prima dată în viaţa mea când am făcut teatru radiofonic, dar a fost o mare plăcere. Teatrul radiofonic este o lume tainică. Îţi permite sugestii foarte interesante. Neavând imagine, ca în film, trebuie să redai totul prin sunet.

Şi vi se pare mai ofertant pentru acest gen de subiect?

Ofertante sunt ambele, dar pe căi diferite, fiecare are un anumit fel de expresivitate pe care trebuie să-l găseşti… De altfel, îmi amintesc că Orson Wells a debutat cu o piesă radiofonică cu care a speriat toată America, în care marţienii coborau pe pământ. Şi a făcut-o atât de realist, încât mulţi au început să fugă de-acasă. Atunci a fost vânat de producătorii de film.

Dar un spectacol de teatru pe scenă v-aţi încumeta să faceţi pe acest subiect? Părintele Arsenie Boca?

N-am îndrăznit niciodată să fac un spectacol de teatru. Nu cred…

De ce nu?

Pentru că senzaţia mea ar fi fost că trădez filmul.

Că-l trădaţi?!

Da. Pentru că în sinea mea i-am jurat credinţă. Mi-am spus că ce am eu mai bun şi tot ce încerc să fac să încerc în film. Nu cred că sunt bune ezitările astea de specialitate.

Şi prin teatrul radiofonic n-aţi simţit că-l trădaţi?

Nu. Nu ştiu de ce, dar nu. Mai ales că era vorba de părintele Arsenie Boca şi că, în fond, era o formă de documentare în vederea realizării unui film documentar pe care ulterior l-am şi făcut.

L-aţi cunoscut pe părintele Arsenie Boca?

Din păcate nu. Şi mi-a părut enorm de rău.  Dar când lucra la biserica din satul Drăgănescu puţină lume ştia de el. Veneau la el mai ales cei din Făgăraş şi din Sibiu, cei care-l cunoscuseră înainte. Asta, pe de o parte… Iar pe de altă parte, noi eram destul de departe de credinţă în perioada aia. Eram credincios, mai spuneam câte un „Tatăl nostru”, îmi mai făceam cruce, mai ales când aveam nevoie de protecţie şi de ajutor, mai ales la filmare… Dar eram departe de a fi un credincios practicant.

Şi când aţi început să îl descoperiţi pe părintele Arsenie? Sau să deveniţi, aşa cum spuneţi, credincios practicant?

Pe noi ne-a influenţat foarte mult Dragoş Pâslaru, care voia să se călugărească. Prin ’94 am făcut cu el „Capul de zimbru” pentru televiziune, un film după povestirea lui Vasile Voiculescu. El ne-a trezit atunci. Iar de părintele Arsenie am început să ştiu pe la sfârşitul anilor ’90 când am citit ceva din mărturii. Şi am văzut la un moment o fotografie cu figura lui foarte specială.

Şi totuşi… Veniţi dintr-o familie în care tatăl dumneavoastră a făcut închisoare politică. Lucrul ăsta nu v-a influenţat alegerile, credinţa?

Din păcate, din familie nu aveam obiceiul de a fi credincioşi practicanţi. Tata credea în Dumnezeu, dar era om de ştiinţă… Ştiţi cum zicem noi: „credem în felul nostru”. Nu e prea bine. Cu siguranţă, însă, în cei 16 ani de închisoare el s-a rugat. Eu cred că nu e deţinut politic să nu fi ajuns la Dumnezeu. Chiar şi ateii. Pentru că acolo, la un moment dat, nu te mai poate ajuta nimeni. Şi singurul ajutor pe care mai poţi să-l ceri e cel de Sus. De altfel, el, după ce a ieşit din închisoare, avea o vorbă: „Să-mi dea Dumnezeu măcar cât am stat în închisoare, 16 ani şi două luni să mai trăiesc.” Sigur că ştiam vorba asta, dar de-abia după ce a murit şi am făcut calculul mi-am dat seama că atâta cât ceruse i s-a dat.

Vă aduceţi aminte prima întâlnire de după ce a ieşit din închisoare? Era dimineaţă? Seară? Toamnă? Iarnă?

Sigur că-mi aduc aminte. Era primăvară. Eu eram la Bucureşti la o şcoală tehnică de metrologie. Şi i-am spus surorii mele să mă cheme acasă dacă se întâmplă, să-mi trimită o telegramă cum că e bolnavă, ca s-o pot arăta la şcoală să mă lase să plec. Pentru că noi ştiam că ar trebui să vină… Şi am primit telegrama. M-am bucurat extraordinar, dar încă aveam îndoieli şi mă întrebam dacă soră-mea nu cumva chiar e bolnavă… Până în momentul când i-am auzit tatei glasul la telefon. Credeam că i-am uitat glasul. Dar nu se uită niciodată… E uluitor cum poate un glas să păstreze în el întreaga personalitate a unui om. Era exact glasul tatălui meu pe care nu-l mai auzisem de când aveam 10 ani. Acum aveam 26 de ani şi mi-era teamă că n-o să-l recunosc.

Aşa cum spuneam, noi aşteptam deja. De aproape un an începuseră să iasă din închisoare. Şi, dacă treceai pe la gară, în Cluj, îi recunoşteai cu foarte mare uşurinţă pe foştii deţinuţi politici. În primul rând după paloare. Erau ca nişte sfinţi. Cu o privire extraordinar de luminoasă, parcă avidă de a vedea ce e în jurul lor. Se uitau la un copac, la un copil mic, cu o plăcere incredibilă. Dar noi ne temeam. Pentru că în 16 ani au fost două scrisori şi o vizită la un proces de care un binefăcător anonim ne-a anunţat. Sigur că erau semne de îndoială, pentru că nu ştiai dacă mai trăieşte sau nu. Cei care ieşeau nu aveau voie să spună. Era foarte periculos, te putea costa ani de închisoare. Primeam scrisori nesemnate sau cu nume fals, în care scria să nu căutăm adresa sau numele că nu sunt adevărate, de genul: „eu am ieşit de curând şi vă spun că este sănătos”. Toţi spuneau asta, dar nu ştiai sigur dacă e adevărat sau nu. Iar în 1964, socialismul părea veşnic… Aşa că momentul în care a ieşit a fost o foarte mare bucurie, mai ales că era într-o stare foarte bună. Şi optimist. Sigur că l-au umilit şi i-au făcut zile grele. Pentru că, odată ieşit în libertate, preţul libertăţii era foarte mare. Şi el spunea: „N-aş mai suporta să mă închidă încă o dată”. Probabil c-ar fi rezistat. Au fost mulţi aşa. Au intrat la loc şi au început din nou jocul speranţei… Până la urmă, tata a reuşit chiar să se angajeze într-un post de bibliotecar la Biblioteca Academiei de la Cluj, post pe care-l avusese Blaga înainte, era foarte mândru de asta. Şi un loc unde avea toată liniştea să scrie.

V-a povestit ce se întâmpla în închisoare?

Imagine din filmul "Binecuvântată fii, închisoare"

Cu multă zgârcenie. Mai ales la început, când se temea. Dar pe urmă şi-a scris memoriile şi a început să mai povestească. Evitând însă momentele foarte urâte, pentru că spunea că-i e ruşine pentru poporul român că astfel de oameni şi astfel de lucruri s-au întâmplat la noi. Prefera să ne povestească lucruri agreabile din închisoare, despre figuri foarte prietenoase de acolo, despre prietenii pe care le-a legat. Ei au fost o generaţie de oameni foarte puternici şi îi admir extrem de mult. Mă întreb de multe ori, în cazul în care astăzi s-ar mai întâmpla aşa ceva, dacă oamenii ar mai fi la fel de pregătiţi.

Credeţi că a fost nevoie de perioada aia?

Asta m-am întrebat şi eu de multe ori. Se spune că suferinţa, dacă ţi-o asumi cu adevărat, este benefică şi am convingerea că aşa este, fără să înţeleg însă foarte bine acest lucru. Aici e o taină… Dar, după părerea mea, suferinţa poate să fie şi dezastruoasă. Dacă nu ţi-o asumi, poate să-ţi distrugă viaţă. Nu cred că e neapărat necesară suferinţa. Dar în momentul în care ţi-ai asumat-o şi ai reuşit să o asimilezi, să o învingi şi să treci peste ea, să descoperi calea spre Dumnezeu, mi se pare un lucru uluitor.

Suferinţa nu are culoare politică şi cred că închisorile comuniste au dat mulţi martiri. Suferinţa lor este ca o ladă cu zestre spirituală a neamului nostru. Şi sunt foarte bucuros când aud că nici măcar un singur deţinut politic n-a încercat să se răzbune. Nici unul dintre studenţii de la Piteşti, care nu numai că au fost chinuiţi îngrozitor, dar au sfârşit prin a deveni torţionari şi informatori fără voia lor – e ceva înfiorător ce s-a întâmplat acolo – n-a făcut nici cel mai mic gest de violenţă după ce a ieşit. Eram noi obişnuiţi să ni se spună când eram tineri că în fiecare bărbat doarme un gentleman. După ceea ce s-a întâmplat la Piteşti, am descoperit că în fiecare bărbat doarme un călău…

Vi se pare că acea perioadă nu este suficient „discutată” artistic? Că nu e suficient adusă în prim-plan?

Categoric nu. Şi, mai mult, se fac şi opoziţii în momentul în care propui. Este foarte grav, dar asta se încearcă. Şi nu există păcat mai mare decât uitarea şi nepăsarea. Să ştii ce s-a întâmplat, dar să vrei să ştergi cu buretele…

Asta vă propuneţi dumneavoastră prin ceea ce aţi creat în ultimii ani? Să nu lăsaţi să se uite?

Eu vreau să fac un pic de lumină şi să aduc un omagiu celor care au suferit. Filmul e mult mai convingător decât o carte. Un detaliu, o privire pot fi mai expresive decât multe pagini.

Cât de potrivit este să vorbeşti despre Dumnezeu prin teatru sau prin film?

Cred că se poate vorbi despre Dumnezeu oriunde şi oricând. Totul e să fii convingător. Şi suntem datori să facem asta. Dar să duci numele Domnului în deşert e mare păcat. Altminteri, cred că şi în teatru, şi în film, e loc pentru fiecare. E nevoie şi de divertisment. Din păcate, este loc şi pentru cele mai de jos producţii şi poate că nu acelea sunt cele mai păcătoase. Cele mai păcătoase, după părerea mea, sunt cele mincinoase. Iar dacă sunt făcute cu talent este cu atât mai periculos. Minciuna cu talent este cu atât mai periculoasă, pentru că poate deveni convingătoare.

Ce vă nemulţumeşte cel mai mult la lumea în care trăim? Vorbeaţi mai devreme de tineri şi de puterea lor de a face faţă unei încercări asemănătoare celei de care-mi povesteaţi…

Nu poţi şti cum ar fi. Mi-amintesc că în ’89, mergeam pe 22 decembrie spre Buftea, că aveam mixaj. Şi am ajuns la Casa Scânteii cu chiu, cu vai, să ne ia microbuzul. N-a mai venit niciun microbuz, normal. A început să se tragă. Şi am pornit pe jos înapoi. Erau acolo nişte mecanici auto tineri. Toată lumea discuta şi unul dintre ei, şi acum ţin minte, m-a frapat că a spus ceva de genul: „Bunică-miu a fost la război, tata a luptat, acum e rândul meu…” Formidabil curajul lui! Să nu uităm că atunci au ieşit tineri. Totuşi, nu ştiu cum ar fi acum… Atunci, între cele două războaie, tinerii bărbaţi ţineau enorm la ţară. Erau tineri pregătiţi, cu caractere puternice, care ştiau ce înseamnă patriotismul. Ei au intrat în tăvălugul ăsta îngrozitor care a fost instaurarea comunismului la noi. Azi, tinerii îmi par mai vulnerabili. În sensul că n-au modele convingătoare. Sunt dezorientaţi şi sunt foarte dispuşi să vadă numai partea materială a lucrurilor. Foarte dispuşi la un succes personal care poate să însemne şi plecarea din ţară, care, după părerea mea, e un lucru foarte grav, mai ales că e de cele mai multe ori fără întoarcere. E o situaţie confuză în ţară în momentul ăsta. Nu li se oferă nici locuri de muncă, nici încurajare şi nici modele. Vezi ce se vede la televizor şi de multe ori ţi-e ruşine de personalităţile pe care le avem şi care sunt propulsate cu îndârjire.

Care a fost marea dumneavoastră dezamăgire după Revoluţie? Ce speranţe aţi avut şi ce s-a prăbuşit?

M-a frapat foarte mult o vorbă a lui Vaclav Havel la o şedinţă. Un muncitor l-a întrebat cu lume multă de faţă: „E adevărat că acest capitalism e o junglă?” Şi Havel le-a spus: „Da, e foarte adevărat. Iar acum noi suntem în grădina zoologică şi se deschid porţile.” Foarte adevărat… Noi eram cu cheile în mână în Piaţa Universităţii şi cu vise multe…

Dacă ar fi să vă întoarceţi la o răscruce din viaţa dumneavoastră, e vreuna la care aţi lua-o pe alt drum?

Nu, nu regret nimic. Uitându-mă înapoi nu-mi spun niciodată „Dom’le, dacă aş fi făcut altfel…”

Dacă ar fi văzut tatăl dumneavoastră ultimele filme pe care le-aţi făcut, dacă ar fi ascultat spectacolul despre părintele Arsenie Boca…

Cu siguranţă i-ar fi plăcut. În ’80, când s-a prăpădit, intrasem deja în producţie cu filmul „Ştefan Luchian” şi mi-a dat sfaturi, era foarte bucuros. Deşi fusese împotrivă să-mi aleg operatoria de film ca meserie, pentru că eu aveam doi ani de chimie şi el tot spera într-o carieră universitară. Dar încet, încet i-am explicat că nu mai existau aceeaşi aristocraţie şi aceeaşi democraţie universitară ca în vremea lui, că foştii mei colegi de la chimie nu erau mulţumiţi deloc. Erau nevoiţi de multe ori să scrie articole pentru profesorii lor activişti în partid… Mie îmi plăcea foarte mult fotografia, eram tentat de film şi atunci am ales să fac operatorie de film. El n-a fost tocmai de acord şi mi-a zis: „Încerci, dar o singură dată.” Ştia că se intră foarte greu… „Dacă intri, bine, dacă nu, te întorci la chimie.” Am zis: „Bine, pariu…” Şi am intrat primul. Singura dată în viaţa mea când am fost primul…

Şi pasiunea pentru film de unde a pornit?

Imagine din filmul "Binecuvântată fii, închisoare"

Din fotografie. Fotografia e foarte aproape de film, filmul e, de fapt, fotografie în mişcare.

Şi teatrul cât de departe e de film?

Teatrul îl iubeam enorm, dar nu m-am gândit nicio clipă.

Acum se practică acest amestec…

Am văzut, şi utilizarea filmului în teatru e extrem de benefică. Depinde cât de convingător e făcută, dar poate să dea foarte multă forţă, detalii… Iar acum e prea târziu să mă gândesc la teatru.

Dar teatrul radiofonic nu e undeva la polul opus? De la imagine la sunet doar?

Lumea sunetului face mult parte din lumea filmului. Mi-era familiară lumea sunetului de la mixajul din film şi nu mă temeam de ea. Dar în primul rând – altfel n-aş fi acceptat, dacă era vorba de o altă piesă – a fost vorba de părintele Arsenie Boca. Şi în momentul în care părintele Valerian i-a spus lui Costin Manoliu să încerce colaborarea cu mine n-am putut să refuz.

Care e cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat de la părintele Arsenie Boca?

Sunt multe lucruri frumoase. Dar îmi stăruie în minte unul: „Să  nu încerci niciodată să scazi din crucea ta, că mai mult vei pătimi.” Avea darul să spună în cuvinte foarte simple, lucruri esenţiale şi foarte convingătoare.

Şi taina iubirii aţi aflat-o?

E cea a Apostolului Pavel. Care spune că iubirea e mai puternică decât speranţa şi credinţa. E minunat: iubirea rabdă tot, suferă tot, iartă tot. Cineva spunea că toată Biblia e cuprinsă în două cuvinte: „Fii bun!” Nu poţi să fii bun fără iubire…

Cum arăta Bucureştiul când aţi venit aici?

Era foarte frumos şi pentru mine reprezenta anonimatul perfect. Aici nu mă mai ştia nimeni. Pentru că situaţia mea familială în Cluj era destul de cunoscută şi mă ştia lumea. Iar mie nu-mi plăcea deloc să fiu compătimit. Unii te ocoleau, alţii se bucurau când te vedeau că erai şofer… Dar la Bucureşti n-am fost şofer. Şofer am fost la Hunedoara pe şantier şi a fost o experienţă uluitoare. Aş vrea să vă povestesc o întâmplare. Era o singură biserică în centrul Hunedoarei şi în fiecare seară curtea era plină de ţărani care se culcau acolo. Dar îmbrăcaţi frumos, aşa cum pleca ţăranul atunci de acasă. Cu cojocul, cu hainele bune şi erau cam speriaţi săracii, că Hunedoara era foarte murdară, erau furnale multe şi cred că din cinci în cinci minute dacă suflai nasul ieşea negru. Singurul loc care le era familiar în acest oraş ostil era biserica. Şi eu, şofer fiind, am văzut aşa mai multe zile la rând şi am întrebat: „Dar nu le dă nimeni un loc să stea oamenilor ăstora…” Şi atunci mi s-a spus: „În fiecare zi sunt alţii.” Păi cum aşa? „Ăştia fug de colectivă”, zice. „Şi vin, a doua zi îi angajează cu forme, nu-i problemă, îi bagă în blocuri, în barăci.” Atunci mi s-a făcut o milă cumplită de ei, pentru că ştiam în ce intrau… Li se făcea un fel de instructaj de protecţia muncii în băşcălie. Şi deseori vedeai accidente groaznice. Oameni căzuţi, cu câte un ziar murdar peste ei şi de sub care curgea sângele, circulau locomotivele pe şantier cu tinerii pe ele, cu 70 de km la oră… Nişte accidente cumplite. Era un stat în stat. Am stat şase luni de zile acolo… În Bucureşti… am venit cu motocicleta împreună cu un prieten, Ion Ladea, fiul sculptorului Romulus Ladea. El făcuse închisoare, săracul, şi nu-l mai primeau la medicină, aşa că venise la o şcoală tehnică sanitară, iar eu la metrologie. Şi a început o ploaie mocănească de la Sibiu. Ne-am pus toate cărţile pe noi, pe dedesubt, am băut rom, ca să ne încălzim, şi am ajuns spre dimineaţă rupţi de oboseală şi uzi până la piele. Am luat examenul şi am găsit o gazdă. Şi în perioada aia am gustat din plin în primul rând teatrul. Mi-am găsit o cămăruţă mică la o mansardă în centrul Bucureştiului. Vreo opt ani am stat acolo. Mi-aduc aminte că eram prieten cu Paul Neagu care era student la Arte Plastice. Nu ştiam atunci că el va deveni celebru. Camera fiind foarte mică, aveam un pat pliant. Şi i-am zis că mi-aş pune patul pe dulap, dar că l-aş ruga să-mi facă o pictură pe el, ca să arate mai bine. Şi mi-a făcut o femeie à la Picasso. Superb arăta. Când m-am mutat de acolo am aruncat patul. După aia, când a devenit celebru Paul Neagu, am zis: „Uite, dom’le, patul valora o avere…”. (râde)

Vă amintiţi cel mai emoţionant moment pe care l-aţi trăit cu tatăl dumneavoastră?

A fost un moment care ne-a emoţionat pe toţi… El îşi păstra cumpătul foarte bine. Dar la un moment dat, în prima săptămână, mama a strâns firimiturile de pe masă şi le-a aruncat la gunoi. Atunci a izbucnit într-o criză de nervi extraordinară. „Cum poţi să arunci când alţii mor de foame?”. Atunci parcă am înţeles ce se întâmpla în închisoare. Apoi, am învăţat ceva important de la el. Mereu mi-a zis: „Nu cumva vreodată să condamni pe cineva, pentru că tu n-ai trecut prin ce au trecut ei.” Şi asta o ţin minte şi acum. Acum sar cu piatra unii care habar n-au de închisoare. Despre securişti se vorbeşte la modul general… Dar ei sunt acoperiţi. Ei o duc acum mai bine ca niciodată. Ei au manevrat foarte bine postrevoluţia şi şi-au făcut averi uriaşe şi conduc economic, şi nu numai, ţara. Altminteri, sunt găsiţi ţapi ispăşitori, de obicei un informator printre foştii deţinuţi… Important e să-i ierte mai ales cei care au suferit din cauza lor. Iar aceia cred că au încheiat şi au iertat. De altfel, nici nu poţi trăi cu ură sau cu dorinţa de răzbunare. Te macină şi îţi otrăveşte viaţa. Aşa zicea tata: „În viaţă o dată urci dealul, altă dată cobori valea. Ăsta a fost destinul meu, bine că am ieşit sănătos şi nemurdărit, pentru că alţii, fără voia lor, au ieşit cu conştiinţa pătată.”

Începe Săptămâna Mare. Vă amintiţi o Noapte de Înviere altfel decât celelalte?

„Noaptea de Înviere” pe care am filmat-o la „Binecuvântată fii, închisoare!”. Era minunat când se aprindeau firele alea de paie şi cântam şi noi, echipa, cu ei odată, „Hristos a înviat!”. Altfel, Învierea rămâne lucrul cel mai actual şi mai extraordinar care s-a întâmplat pe lumea asta de 2000 de ani… Nu e întrecut de absolut nimic.

„Trăim acum cele mai potrivite vremuri pentru mântuire”, aşa spune părintele Arsenie Boca în spectacolul dumneavoastră. Mai sunt valabile acum cuvintele lui?

Da, sunt convins că da. Doar că atunci duşmanul era mai vizibil. Acum răul este mai perfid şi mai periculos. Sunt şi şanse extraordinare pentru tineri, dar sunt şi pericole foarte mari. Şi foarte ascunse.

Care e cel mai mare?

Pierderea credinţei. Apoi, pierderea propriei identităţi. Dar ne rămâne întotdeauna speranţa!

Dacă, după spectacol, ai ieşi la… o cafea cu „fata din Curcubeu” ce i-ai spune?

E tare complicat, nu numai pentru că joc fata din Curcubeu, dar eu sunt aşa sensibiloasă şi plâng din orice tâmpenie… Dacă plâng la filme indiene, ce pot să zic mai mult?! Clar, aş fi luat-o, spălat-o, dus-o acasă, hrănit-o etc. Cred că n-aş fi putut s-o abandonez. Mi-e mie milă de personajul meu. (râde) De-asta e sarcina foarte grea, iar Lia, care a scris textul şi a regizat spectacolul, îmi spune tot timpul: „Tu nu plângi, tu nu eşti tristă, tu nu suferi. Lasă-i pe ei în sală să sufere, fii tu tot timpul cu zâmbetul pe buze şi, când vrei să plângi, de-aia, mai tare zâmbeşte!” Şi este îngrozitor de greu. Dar, totodată, iacătă, rezultatul e minunat.

De ce e mai important spectacolul ăsta decât altele pe care le-ai făcut?

Doamne, Dumnezeule, este încununarea a tot ce nici n-aş fi putut să visez. Şi vorbesc foarte serios! Am fost într-o perioadă tare grea, în ultimul timp – acum pot să spun cu curaj, pentru că a trecut. Ajunsesem să mă întreb de ce mai fac eu teatru? De ce mai fac eu meseria asta? Cred că nu mă serveau cu adevărat rolurile pe care le aveam. De fapt, nu mă consumasem, toate îmi erau la îndemână. Chiar şi rolurile pe care le fac cu foarte mult drag şi sunt foarte frumoase, totuşi simţeam că nu mă solicită cum mi-aş fi dorit. Iar eu aveam în mine un vulcan care nu erupea. Şi-mi spuneam: „Eu pot atât de mult, pot să-mi pun sufletul pe tavă, de ce nimeni nu vrea sufletul meu?”. Şi atunci am zis, mama mă-sii, o să cânt… Mi-am dorit întotdeauna să cânt ruseşte, mă descarc atunci când cânt, dar numai în rusă. În română parcă nu-mi iese, cânt altfel… În rusă, cânt prin toţi porii. Şi am zis: „Dar ce fac acum? Concert? Doar n-am înnebunit. Sunt actriţă.” Şi am rugat-o pe Lia, pentru că-mi place foarte tare cum scrie, să-mi scrie şi mie ceva, nişte textuleţe să zic între cântece.

Deci aveai cântecele alese?

Nu doar treisprezece câte cânt în spectacol, ci vreo sută… Lia m-a întrebat ce cânt. Adevărul e că sunt miliarde de cântece frumoase ruseşti, aşa că am încercat să restrâng aria şi am ales cântece din filme. În următoarea secundă a zis: „Gata, eşti o curvă, amărâtă, cerşetoare şi lucrezi la cinema în ultimul rând…” Pe urmă au început să curgă textele pe mail, apoi s-a făcut o cronologie, am pus cântecele cum am simţit şi atât de bine s-au potrivit… N-am îndrăznit s-o rog să şi regizeze, că mi s-a părut că deja am rugat-o prea mult şi ideea i-a venit direcţiunii şi lui Ion Caramitru. Ei mi-au zis: „Vrei în proiectul ăsta? Te rugăm frumos! Dai vizionare, dacă eşti bună… rămâi.” El a sunat-o pe Lia şi ea a acceptat. În vreo zece repetiţii am scos asta. Am dat vizionarea, au bocit toţi şi aşa ieşit chestia asta care nici acum nu realizez ce e…

Ce te bucură cel mai mult?

Eu consider că la acest spectacol… este terapie prin plâns. Plânge lumea… cum mi-a zis un prieten de-al meu: „N-am venit la tine la cabină că parcă era la priveghi. Toţi boceau şi stăteau în şir să vină să te pupe…”. Cred că e foarte bine uneori să-ţi descarci sufletul prin plâns, dar nu pentru că ţi s-a întâmplat ţie ceva rău, ci pentru că ai vrea să schimbi viaţa cuiva, să o faci mai bună. Eu sunt convinsă că cei care pleacă de la spectacolul ăsta îşi doresc să facă un bine. Şi atunci, e tot ce-mi trebuie.

E vorba de viaţa unei târfe, săracă, chinuită, care o sfârşeşte cumplit… Nu te-ai temut că va fi considerat prea patetic?

O, ba da! Sincer, de-aici indicaţia „să nu plângi nicio secundă”. Dar, sincer, eu de câţiva ani nu mă mai încrâncenez deloc. Nu mai caut cu disperare să fac ceva în actorie, să demonstrez ceva. Sunt foarte liniştită, foarte relaxată şi, dacă nu ar fi plăcut acest spectacol sau ar fi fost considerat patetic, mare brânză, nu-l mai jucam. Nu-mi pun nicio secundă problema că „Aoleu! Dar dacă…”. M-am bucurat, l-am făcut, am dat tot din mine – pentru că mă solicită psihic foarte tare. Plus că am ocazia să cânt în faţa lumii… Cântecele, în varianta asta – că ne-a luat ceva până am ajuns aici – sunt o continuare a vorbirii. Ideea e că este atât de dureros şi atât de prea mult ce spune, că nu mai poate să spună în română şi, atunci, o zice pe limba ei, cântând. Eu la niciun spectacol nu cânt la fel, o dată cânt mai puţin din cântec, altă dată mai mult… cum simt.

Aşadar, eşti o actriţă care lucrează pe instinct…

Da! Sigur, sunt foarte riguroasă, respect tot ce am de făcut, dar nu pot să joc în fiecare seară la fel, ar însemna că sunt un roboţel. Un monolog poate să-ţi iasă, altul mai puţin, dar eu cred că se compensează şi că pleacă lumea cu un sentiment bun.

Spuneai că-ţi plac textele Liei Bugnar… Cum ţi se pară că arată celelalte piese din dramaturgia contemporană?

Îţi fac o mărturisire. Eu cumpăr cărţi, îmi doresc o bibliotecă cât mai mare, îmi doresc atât de mult să citesc, „să-mi ridic nivelul cultural”, cum zice fata din Curcubeu, dar nu am timp. Sunt foarte ocupată pentru că, în afară de teatru, televiziune, film, familie… mai am şi o pasiune de care n-o să scap toată viaţă. Nu e un hobby, e o boală: designul şi croitoria. Şi atunci când ajung să deschid o carte sunt, de obicei, tare obosită. Dar dacă o să mă las într-o zi de meseria asta, poate atunci o să am timp să fac chiar ce-mi place. Acum, ştii cum e, „familia mare, renumeraţia după buget”…

Deci marea ta pasiune e croitoria…

Da. E marea mea dorinţă şi asta am vrut să fac dintotdeauna, să dau la facultate la design, să am atelier, fabrică, să fac rochii frumoase. Şi fac, dar pentru prietene, n-apuc să-mi scot o linie, că n-am timp. Fac şi rochii de mireasă, de covor roşu… Dar o să scot prima colecţie categoric. Eu mă văd ieşind pe podium alături de manechine. Şi o spun, o s-o repet, o să-i plictisesc pe toţi, dar sunt ferm convinsă că, vorba Alchimistului, „când îţi doreşti ceva din tot sufletul, tot Universul conspiră la realizarea dorinţei tale”. La mine funcţionează lucrul ăsta. Tot ce mi-am dorit, toate s-au împlinit. Şi mai cred cu tărie în ceva. Atât timp cât eşti un om bun şi pozitiv şi faci bine, exact asta ţi se întoarce. Să nu-mi zică mie alţii poveşti: „Dar eu sunt un om bun şi am numai necazuri.” Nu e adevărat! Înseamnă că Moşul ăl de Sus are alte planuri cu tine. Totul e bine gândit.

Şi cum ai ajuns la teatru, dacă te pasiona designul?

Mi s-a părut că e cel mai simplu la examen. La design, trebuia chimie la examen şi eu nu ştiam. Şcoala era tocmai la Sankt Petersburg, foarte departe, aveam 17 ani… Am vrut să dau la filologie, dar trebuia să mă mai pregătesc la rusă. Eram foarte bună, dar învăţam exact cât trebuia… Şi atunci mi s-a părut foarte simplu să dau la teatru. Totuşi, n-a fost aşa absurd, deodată. Eu eram şeful în tot orăşelul nostru. Recitam, cântam, făceam scenete, organizam… Aşa că aveam „experienţă”. Am învăţat eu ceva acolo, nişte poezii, nu m-am pregătit deloc, şi m-am dus din orăşelul meu, Căuşeni, direct la Chişinău, în haine cusute de mine. Aveam vreo trei ţinute, cochete, frumuşele… Şi, cum spuneam, sunt foarte norocoasă. Atunci, în ’90 a fost Florin Zamfirescu la admitere şi a făcut o selecţie dintre cei care au luat examenul şi i-a adus în România.

Îţi pare bine că ai venit atunci în România?

Nu cred că aş fi reuşi în Moldova să fac cât am făcut aici, nu pentru că acolo se face mai rău şcoală, dar aici sunt mai multe posibilităţi.

De ce ţi-e cel mai dor din Basarabia?

De mâncare nu, că aici mâncăm acelaşi lucru. De vorbit nu, că vorbesc exact ca acolo… De sora şi de nepoţii mei mi-e dor. Şi mă apucă nostalgia când mă duc acolo, în oraş, pentru că mi se pare că totul e în miniatură, parcă totul s-a făcut mic, parcă mă plimb printr-o machetă… Nu mai e oraşul ăla care mi se părea mie imens. În rest, mi-am adus aici toată lumea de acolo. Eu nu mă simt în străinătate. Mă simt la mine acasă. Nu m-am dezlipit nicio secundă de originea mea şi oricât, oricine, orice mi-ar spune, eu exact aşa o să rămân. Nu m-am schimbat nici măcar un centimetru. Mulţi îmi zic că poate-s prea credulă, prea deschisă, prea agitată, că gesticulez prea mult, că prea zic că-s rusoaică, că de ce cânt ruseşte… De-aia!!! Aşa simt! Viaţa este aşa de scurtă, de ce trebuie să fac ce vor alţii? Oamenii care se preocupă de alţii habar n-au câte ar putea să facă în timpul ăsta.

Povesteşte-mi de copilăria ta în Basarabia.

Una dintre cele mai fericite perioade din viaţa mea. Blocuri „mari” de patru etaje… un orăşel mic… Căuşeni, pentru că e ca un căuş, jos e oraşul şi în rest păduri, dealuri, de jur-împrejur. Lângă Tighina… exact lângă Transnistria. Regret că copii mei nu pot să facă şcoala pe care am făcut-o eu.  Da, noi făceam concursuri de ikebana… făceam concursuri de strâns maculatura. Poate să-mi zică mie oricine că era perioada comunistă. Ok, dar erau activităţi care-l făceau pe copil să se preocupe de ceva. Vai ce rău era să strângem hârtie, ce chestie comunistă! O tâmpenie! Nu era nimic rău în asta. Sunt revoltată când văd astăzi cum a devenit un sport ce aducem profesorului, câte miliarde adunăm. Părintele care zice: „Stai, mamă, liniştit, că o să termini cu 10, plătesc eu.” M-am aprins…

Şi ce te deranjează cel mai tare la lumea în care trăim?

Sunt foarte revoltată pentru că oamenii sunt răi.

Ce înţelegi tu prin răutate?

Să-i spui cuiva lucruri urâte, chiar dacă nu merită, să nu-ţi pese de cel de lângă tine. Pe idee, „şi dacă s-a împiedicat, de ce să-l ridic eu?” De-aia… Ce te costă? Nu suport vorbele astea: „Nu-mi pasă”. Apoi, cei care fură, dar ăia care cu adevărat fură… Nu amărâtul care s-a dus în Italia şi a văzut ce n-a văzut în viaţa lui. Nu ăla e periculos, ci cei care fură o ţară întreagă. Este un sport naţional: să ajungem la putere ca să ne facem avere… S-ar putea trăi atât de frumos, pentru că oamenii habar n-au cât de scurtă este viaţa.

Dacă ai avea o baghetă magică, ce-ai schimba, ca lumea să fie aşa cum o vrei tu?

Când sunt singură, tot timpul construiesc în minte un milion de poveşti… pe lângă modele de rochii. (râde) Şi încep şi-mi spun în timp ce merg: aş asfalta drumul ăsta impecabil, aş mai pune coşuri de gunoi… Fac dreptate pe pământ…

Şi în teatru?

Nu e deloc uşor să fii în lumea asta. Te consumă exact acolo unde nu se reface: la neuroni! Dar ce-aş schimba… Cei care fac teatru să nu se încrânceneze să facă cu tot dinadinsul sau să vrea locul altcuiva. Pentru că fiecare are locul lui pe pământ. N-am luat proba aia, pentru că o să vină altceva… Cred că asta e cel mai important: să facă totul cu bucurie şi pasiune. Vrei să faci meseria asta? Bucură-te de ea! Vino şi fă-o cu pasiune şi dăruire şi atunci o să meargă totul bine. Chestia asta se transmite de pe scenă spre public. N-are cum să nu plece energia. Când eşti doar un muncitor pe scenă, e un zid.

La public ce te deranjează?

Când nu respectă munca celui de pe scenă. Uită să-şi închidă telefonul, vine după ce a început spectacolul. Nu pretind să mă placă… că talentul e o chestie subiectivă, unora le place, altora nu. Dar pretind respect.

Şi ce spui tu că e talentul?

Un har coborât de undeva de sus şi dat celui care merită…

Apropo de public, de ce fel de poveşti crezi că are nevoie acum?

Nu doar acum, ci întotdeauna. Nu vorbesc de oamneii de meserie, pentru că, uite!, şi la spectacolul ăsta, celor de meserie le-a plăcut tuturor, nu pot să zic… Dar toţi au ceva să adauge, să schimbe. Omul de rând nu mănâncă decât povestea. Trăieşte cu tine acolo şi o ia exact aşa cum i-ai dat-o. Dacă aşa e, de ce s-o schimb? Asta e povestea, nu? Şi am observat că oamenii vor poveşti adevărate, de viaţă. Nu metaforă… Şi alea sunt bune. Dar pentru critici, cronicari… Omul de rând, ăla care habar n-are, vine şi plăteşte să vadă actori pe scenă. El are nevoie să râdă cu poftă, să plângă, să se înduioşeze, să vadă ceva frumos, tandru. Să îi trezească un sentiment adevărat.

Spuneai mai devreme că faci şi lucruri pe care trebuie să le faci, pentru bani, pentru că ai o familie… Ce lucruri de care nu eşti mulţumită trebuie să faci?

Faptul că mă duc la anumite filmări, pe care nu le fac neapărat din tot sufletul. E vorba de lucruri care nu mă solicită, pe care le fac foarte simplu, dar le fac pentru că sunt necesare… pentru bugetul familiei.

Ce n-ai face niciodată pe scenă?

Pe scenă nu cred că aş putea să mă dezbrac. Sunt extrem de pudică, pot să fac orice, dar nu să mă dezgolesc, pentru că mi-e îngrozitor de jenă. Sunt foarte nemulţumită de cum arăt. În rest, n-am prejudecăţi. Dacă regizorul mă convinge că e un act artistic, atunci e OK. Nu mi-e frică de absolut nimic…

Nici pe scenă, nici în viaţă?

De absolut nimic! Pot să traversez şi o pădure la 3 noaptea. Pentru că ce mi-e dat e pus deoparte. Singurul lucru, singura dorinţă pe care o am este să-mi fie sănătoşi copiii. Cred cu tărie că este cineva acolo sus care are grijă de mine. Deci de ce să-mi fie frică?

De Dumnezeu?

Avem o relaţie bună. Nu sunt habotnică, nu mă duc la biserici. Nu m-a convins încă nimeni că este vital să mă duc la biserică. Cred că Dumnezeu îmi dă exact ce merit… Nu sunt deloc modestă. Dar ştiu că mă iubeşte. Eu sunt sinceră cu El.

Revin la fata din Curcubeu şi la ceaşca de cafea. Dacă ai vrea să-i faci o mărturisire, ca să nu spună numai ea poveşti despre ea şi viaţa ei, ce i-ai spune?

La cât de dureros e tot ce mi-ar povesti ea, cu tărie i-aş povesti cele mai minunate momente din viaţa mea. Ca să o fac să nu se simtă atât de singură şi pierdută pe lumea asta. De exemplu, cel mai frumos Crăciun din viaţa mea a fost în 1999. Pe 23 decembrie s-a născut Daria, iar pe 25, eram doar eu cu ea într-o rezervă. Nu dormisem de două nopţi, că o vegheam încontinuu, să văd dacă respiră. Eram îngrozitor de obosită, dar a fost cel mai fericit Crăciun din viaţa mea.

Ce e pentru tine teatrul?

Până să vină această gură de aer – pentru că a fost o salvare pentru mine spectacolul ăsta – aş fi spus că e serviciul la care mă duc. Acum, aş spune că teatrul este o descărcare pozitivă.

Atunci, înseamnă că faci teatru pentru tine?

Cum pentru mine?! Nu există aşa ceva. Este falsa impresie a tuturor artiştilor că facem teatru pentru noi, pentru critici etc. Nu! Noi facem teatru pentru ăla care dă banii, cumpără biletul şi vine şi se aşază în sală. Pentru public! Şi cea mai mare bucurie sunt aplauzele şi ochii spectatorilor la sfârşit.

Cum arăta Bucureştiul copilăriei dumneavoastră?

Bucureştiul, în ’24, când am păşit eu în viaţă, era un oraş al Orientului, dar cu multe trăsături occidentale. Aşa că porecla „Micul Paris” nu era lipsită de adevăr. Mari nume din Vest au venit şi au jucat aici, turneele teatrelor franţuzeşti erau aici evenimente ale oraşului. Era un amestec. La colţ de stradă stătea vânzătorul de bragă, iar pe de altă parte erau aduşi pepeni cu avionul de la Paris. Viaţa din Bucureşti era extraordinar de vie. Dovada cea mai bună, că atunci când Bucureştiul a atins cifra etalon de un milion de locuitori, funcţionau în Bucureşti 22 de teatre şi nesubvenţionate, şi pline. Acum, când trăim nişte vremuri mai intense şi cu pretenţii avem maxim 7-8 teatre, la trei milioane de locuitori, şi acolo cu probleme. Eu am prins o epocă bună, excelentă, în copilărie, dar foarte dură în adolescenţă, pentru că a venit criza cea mare din ’33.

Vă amintiţi cum a trăit familia dumneavoastră Marea Criză?

Tatăl meu, care era, la naşterea mea, contabil expert în sistemul CFR, reuşise să acumuleze până în ’29 două vile în Bucureşti, pe strada Witting. Şi un capital de 5 milioane în bancă, ceea ce în epoca aia era o avere. Asta pentru că la un moment dat a făcut o asociere cu inginerul Tipărescu, o societate particulare de poduri şi şosele, şi a participat din plin la construcţia şoselei Bucureşti-Ploieşti împreună cu un trust mare din Suedia, şosea care s-a dat exemplu şi în străinătate. A suporta tot războiul, tot drumul tancurilor, bombardamente americane, fără să se strice. Aşadar, avea o avere consistentă la naşterea mea. A venit „crahul” şi ceilalţi l-au sfătuit să intre în faliment, ca să salveze casele. Vorba lui, pe care atunci am condamnat-o, dar acum o preţuiesc a fost: „Nu. Dacă n-am putut să-i las o casă fiului meu, măcar să-i las un nume fără pată.” Şi-a plătit toate datoriile şi a vândut tot la nişte cote infime pentru că eram în plină criză. Dintr-o vilă de 16 camere ne-am mutat într-un apartament de două camere. Iar cel mai mult a suferit mama. Tata, în schimb, cu o tenacitate care îl caracteriza, a pus mâna pe servietă şi a luat-o de la început. De aici i se trage, din păcate, şi moartea, pentru că s-a angajat contabil la Uzinele Electrice din Ploieşti şi făcea zilnic naveta. Într-una din aceste navete, în anul 1944, când era epoca bombardamentelor americane, a făcut drumul pe scara unui vagon de tren, sub o ploaie continuă şi puternică. A făcut o congestie pulmonară, pe vremea aceea nu se cunoştea antibioticul, şi eu l-am lăsat viu şi vesel în Bucureşti, plecând în turneu cu Teatrul Naţional, iar când m-am întors acasă să-l îmbrăţişez l-am găsit la spital, pe masa de la morgă. Asta se petrecea în perioada post-criză. Decesul tatei a declanşat o boală de inimă a mamei, care s-a petrecut la trei ani după el. Pe atunci eu eram elev la liceu.

Cum a început povestea dumneavoastră în teatru?

În anul ’40, trei elevi de la Liceul Lazăr şi-au omorât profesorul. Atunci, ministrul Învăţământului a dat un ordin cum că elevii de liceu nu mai au voie la teatru, la cinematograf, pe terenurile sportive şi nicăieri unde sunt grupuri. În această lege se simţea şi o notă a legionarismului, care nu permitea ca tineretul să se adune în grupuri. Or, eu m-am văzut într-o situaţie disperată pentru că de un an de zile luasem de unul singur hotărârea de a face orice, ca s-o ajut pe mama din punct de vedere material, pentru că tata rămăsese cu o jumătate de normă în Cadrilater, ca să administreze uzinele româneşti de acolo, până la vinderea lor Bulgariei. Şi intrasem în figuraţie la Teatrul Naţional. Aveam un coleg, Comănescu – Dumnezeu să-l odihnească, pentru că a murit în prima zi de front  – care mi-a înlesnit acest lucru, el fiind descendent din familia Caragiale. Deci eram de câteva luni figurant al Teatrului Naţional. Şi m-am văzut pus în situaţia de a nu mai putea merge la teatru. Atunci am aflat că la Conservator, unde se studiau şi muzica, şi teatrul, se dau carnete de student în anul I celor care nu au încă bacalaureatul, cu condiţia ca până la sfârşitul studiilor să-l obţină. Spre surprinderea mea, am reuşit din prima încercare. Deci acum devenisem student şi eram în acelaşi timp elev. Cum să împac asta? Profesorul meu era marele Ion Manolescu, pe vremea aia primar la Breaza, unde şi locuia. El şi-a pus cursurile luni dimineaţă, luni după-amiază, marţi dimineaţă. Restul săptămânii pleca la Breaza. Cum să lipseşti de la şcoală două zile din şase în fiecare săptămână?! Aşa că mă duceam luni la liceu, marţi la facultate. În săptămâna următoare făceam invers. Fapt care l-a împins pe Manolescu, după un timp, să spună: „Dom’le, nu mai ai şi alte preocupări?” Şi am spus: „Ba da, mă pregătesc pentru inginerie, sunt foarte bine cotat la matematici…” „Fă-te, domnule, inginer!”, mi-a spus. Şi m-a convins. Mi-am zis: „Dacă marele Manolescu îmi spune asta…” Şi am renunţat la Conservator. Dar având carnetul de student în buzunar am putut să mă duc în continuare să-mi fac meseria, pentru că se plătea figuraţia de la Naţional. Între timp, actorii începuseră să mă iubească, să mă simpatizeze, eram poreclit, de altfel, „Puştiul”. La începutul lui ’41 s-a anunţat concurs la Teatrul Naţional pentru ocuparea a cinci posturi de actori bărbaţi. Începuse deja frontul să-şi spună cuvântul… Eu am vrut să mă înscriu, dar nu aveam dreptul. Pentru că la concurs erau acceptaţi absolvenţi din ultimii cinci ani sau studenţi din ultimul an. Or, eu nu-l aveam nici pe primul terminat. Numai că fiind acolo, în lumea aceea, un coleg m-a rugat să-i dau replica, o replică modestă, în concursul lui, într-o scenă din „Castiliana”. Atunci a trecut pe culoar George Calboreanu. M-a văzut şi m-a oprit. „Când intri în concurs, puştiule?” I-am răspuns: „Nu intru, maestre, că nu am voie.” Şi i-am explicat. „Ia fă o cerere”, mi-a zis, „poate îi conving eu pe colegii mei din comisie”. În comisie era Mihail Jora, Alice Voinescu, Marioara Voiculescu, Ion Manolescu, Pop Marţian şi Bălţăţeanu. I-a convins şi au pus hârtia mea direct deasupra, pe masa juriului. Drept pentru care m-am trezit primul concurent la acest concurs unde erau 136 de concurenţi. Luat aşa în pripă, când m-au întrebat ce-am pregătit le-am spus că nimic, pentru că n-am ştiut, dar că pot să dau replica unui coleg. „Cheamă-ţi colegul”, mi-au zis. L-am chemat, am dat scena, eu am spus vreo trei sau patru replici, după care am auzit din sală: „Mulţumesc”. De ruşine n-am mai trecut prin teatru vreo două săptămâni. După două săptămâni m-am dus să-mi iau şi eu lefşoara aia mică de figurant şi m-am întâlnit cu regizorul tehnic principal al teatrului: „Unde umbli, domnule, de două săptămâni te caut.” Zic: „De ce, domnu’ Iliescu?” „Păi cum de ce, nu ştii că ai reuşit?” Reuşisem al treilea din 136 de concurenţi. Ăsta a fost pasul care m-a aruncat în carieră. L-am întrebat pe Manolescu de ce m-a alungat. Pentru că făcuse între timp o declaraţie în ziar în care m-a numit elevul lui preferat. Şi mi-a răspuns: „Am avut impresia că eşti neserios. Eu sunt dispus să primesc în profesia asta orice talent, dar nici un om neserios.” Abia atunci i-am explicat oscilaţia mea, din cauza faptului că eram şi elev. În cei 3 ani cât am activat la Naţional am jucat 74 de roluri. Pe urmă am fost invitat să joc în teatrul lui Eugenia Zaharia, de sub Ateneul Român, era un teatru mic în genul Teatrului Act. Am jucat acolo cu Maria Tănase şi aveam, la 21 de ani, numele uriaş, scris în neon, pe Ateneul Român. A fost o ascensiune de rachetă în carieră. A urmat înfiinţarea Teatrului Municipal de către madam Bulandra. Am fost invitat acolo, ceea ce era un certificat, un premiu. „Am trădat-o” însă în ’60 când a înfiinţat Beligan Teatrul de Comedie şi unde am fost invitat printre primii. Am stat aici până în anul ’60 când m-a apucat aşa, un  fel de furie, şi am înfiinţat Teatrul „Ion Creangă”.

De ce aţi ales teatrul pentru copii?

La un moment dat m-a rugat dna Bulandra cu cerul şi pământul să joc într-o piesă de copii care s-a numit „Nataşa şi Ursul”, o comedioară muzicală. Când am văzut patima, afecţiunea, participarea asta absolut inegalabilă, a publicului infantil, care este pur, nealterat şi care trăieşte odată cu tine, mi-am dat seama că acest filon de trăire, de sentimente, de credinţă, trebuie cu grijă şi cu pricepere canalizat către frumos şi înţelegere.

Cum s-a născut celebrul „Cocoşel neascultător”?

A avut un destin absolut incredibil. Într-un an, teatrului Municipal i s-a dat permisiunea să fie renovat. Şi pentru stagiunea respectivă a obţinut de la ministrul învăţământului de atunci sala liceului „Sf. Sava”, cu condiţia ministrului ca la 1 iunie să fie invitat la un spectacol pentru copii. Dna Bulandra, luată cu munca, a uitat. Pe 4 mai a primit telefonul lui Miron Constantinescu, care i-a spus: „Dna, cred că n-aţi uitat să mă invitaţi pe 1 iunie.” Bulandra a răspuns: „Sigur, cum să uităm!” Şi m-a chemat: „Lucian, numai tu mă salvezi. Fă ceva pentru copii de 1 iunie!”. Asta se întâmpla pe 4 mai. Până în 9 mai a fost scrisă piesa, în 5 nopţi, cu gândul absolut clar că se va juca o singură dată, de ziua copilului, ca să salvăm onoarea dnei Lucia. De atunci sunt 54 de ani de când se joacă fără întrerupere, fie în alt teatru din ţară, fie în 8 ţări în străinătate. Iar acum a ajuns şi în Abecedarul spaniol un fragment. O carieră incredibilă… Unii colegi m-au criticat teatrul pentru adulţi, dar eu consider că mi-am luat un bilet de eternitate mai lung. Mi-aduc aminte, când am montat piesa la Giuleşti, i-am dat textul inginerului de sunet spunându-i că i-am notat toate intrările. Şi el mi-a răspuns: „Nu-i nevoie, dl Lucian, că acesta a fost prima piesă pe care am văzut-o când eram copil.” Iar la Bruxelles, când am fost invitat s-o montez, directoarea mi-a spus când a venit la aeroport: „Lucian, îţi dau o veste proastă, e ultimul spectacol pe care teatrul meu îl mai prezintă, pentru că după premieră imediat trebuie să intru în faliment.” Eu am avut inspiraţia să-l invit pe primar la premieră. Când a văzut, chiar acolo în sală a chemat-o pe directoare şi i-a spus să caute pe cineva din trupă care să preia conducerea şi să schimbe numele teatrului. Pentru că acolo, când dai faliment, directorul nu mai poate să fie validat. Aşa am născut un teatru în Bruxelles. Adică nu eu, Cocoşelul… Asta a fost.

Dar „aţi născut” un teatru şi în Bucureşti…

În ’90, cinci  actori de la Creangă au venit la mine nesatisfăcuţi de ce se întâmplă acolo şi m-au rugat să facem tot ce e posibil să deschidem un nou teatru pentru copii. Am parcurs cinci primari… Acum am ajuns la finisarea teatrului.

Cât de greu a fost să faceţi teatru în comunism?

Eram constrânşi la un repertoriu stupid, limitat, şi trebuia să recuperăm ideea teatrului printr-o calitate de interpretare. În perioada aia, însă, s-au făcut foarte mari succese, unele din ele au apucat să uluiască străinătatea. Mi-aduc aminte de turneul entuziast al Teatrului de Comedie la Paris, unde seara cu „Rinocerii” a fost un eveniment. 80% din sala de la „Sarah Bernardt” era formată din lumea teatrului. Am acasă o cronică în care se spune: „lumea teatrală pariziană a făcut trupei române o manifestaţie uluitoare”.

De ce vă e cel mai dor?

Eu n-am avut viaţă personală, viaţa mea a fost viaţa teatrului. Mi-e dor de tenisul pe care nu mai pot să-l practic, de călătorii, am bătut patru continente…  Dacă omul ar putea călători, ar fi mai bun. Şi poate mi-e dor de Paris… Acum am un diabet pe care-l ţin în frâu, dar care m-a măcinat pe dinăuntru, tocmai în ceea ce-mi era mai scump, mersul. Eu aştept cu groază momentul când va trebui să părăsesc profesiunea, s-o privesc de departe şi să-mi fie dor… A început să-mi fie frică de schimbări. Eu am prins epoca capitalistă dinainte de război, am prins războiul, am prins epoca precomunistă, epoca comunistă, acum am prins-o din nou pe cea capitalistă, dar constat că nu seamănă deloc cu ce-am trăit înainte de război, unde valoarea era elementul principal al activităţii umane, iar acum e răsturnată complet. În toată perioada asta – 60 de ani de teatru am eu – de nu ştiu câte ori s-a încercat o lege a teatrelor. De fiecare dată când a fost vorba să se pună în practică a căzut guvernul. La cea nouă, dacă citeşti regimul normelor în teatru, în primul rând te pufneşte râsul, dar un râs sănătos, după care începi să fierbi. Se calculează activitatea artistică cu nişte formule algebrice, de trebuie să angajezi un specialist în matematică să le descifreze. De ani de zile mă lupt să explic următoare idee: Teatrul este de fapt un institut de cercetări, pentru că nu produce serii, produce unicate, care, în sine, sunt doar o propunere pe care publicul o acceptă sau nu. Deci teatrul are tot dreptul de a avea o lege similară cu cele pentru institutele de cercetări. Acum el funcţionează în temeiul unor legi care sunt comune, asemănătoare, cu fabrica de rulmenţi, cu cea de macaroane, care cântăreşte produsul după marfa care se produce.

Ce şanse are un actor în luptă cu timpul?

Drumul adevărat al unui artist care crede în misiunea lui e greu. Teatrul este, fir-ar al naibii, o patimă, dar în acelaşi timp un coşmar. Cum să spun… Nu e ca la fotbal, unde se răneşte un jucător şi antrenorul îl scoate de pe teren şi pune pe altul de pe banca de rezervă. E o profesiune în care Tony Bulandra, în ultima fază a vieţii, scotea o mână pe fereastra decorului ca să poată să i se facă o injecţie cu morfină ca să poată termina spectacolul… Eu îi compătimesc pe tinerii actori, deşi cu ei lucrez, pe ei îi încurajez, este o generaţie pe care o iubesc, dar când văd cât de refractară este la idealurile mele nu ştiu, asta îmi taie mult din elan. S-a pierdut gustul lecturii. E o mare pierdere. Cartea spunea ceva. Devenea un prieten. Internetul, apeşi pe buton, vine ce-ţi doreşte inima, şi dacă stai prea mult dispare. Suntem o societate de roboţi, care construim roboţi şi care vom fi înghiţiţi de roboţi. Dar continui să sper în biruinţa artei.

Reprezentaţia cu „Livada de vişini” de la Naţionalul bucureştean, susţinută pe 22 martie, a făcut parte din campania umanitară UNITER „Artişti pentru artişti”, fondurile rezultate din vânzarea biletelor urmând să fie folosite pentru sprijinirea unor actori aflaţi în dificultate. Ce spuneţi despre o astfel de campanie şi, mai ales, situaţia care a generat-o?

Situaţia care a generat-o este profund anormală, pentru că suntem într-o ţară în care se trăieşte anormal. Şi nu numai artiştii trăiesc anormal. Eu sunt în favoarea acestor campanii, fiindcă oamenii care vor fi beneficiarii campaniei trebuie ajutaţi. Toţi o să ajungem în situaţia lor, o să îmbătrânim şi nu avem niciun fel de sprijin din partea autorităţilor. Când ai ieşit la pensie, gata, trăieşti din ea. Mulţi dintre artiştii noştri au ieşit la pensie când salariile erau foarte, foarte mici şi UNITER a descoperit, se pare, o mulţime de artişti în mizerie, oameni care nu mai au din ce să se întreţină, sunt foarte bătrâni şi neputincioşi. Mulţi n-au pe nimeni în jur. Nu ştiu cum Dumnezeului se întâmplă, dar artiştii nici nu-şi fac mulţi prieteni, nu prea au familii… Unii au nevoie de ajutor. Eu sunt pentru astfel de campanii, repet, şi aş face în fiecare lună câte un spectacol în urma căruia banii să meargă la astfel de persoane.

Oare un asemenea gest nu poate fi perceput greşit, ca fiind jignitor pentru beneficiari?

Dacă eu aş fi în situaţia lor, nu m-aş simţi deloc lezat. După o carieră în teatru, unii oameni merită beneficii. Aş fi lezat, dacă nu mi s-ar acorda respectivele beneficii. Sigur că n-ar fi de datoria colegilor şi a presei să mă întreţină, ci ar fi răspunderea guvernului şi a autorităţilor, precum şi a oamenilor pentru care am muncit o viaţă întreagă. Poate fi un pic jignitor să se ajungă la un fel de chetă între colegi, dar când am de ales între a te simţi jignit şi a nu avea ce să mănânc, prefer să nu fiu jignit şi să mănânc. Şi, sincer, nici nu cred că-şi mai pun problema. Mulţi dintre ei sunt actori care au trăit într-o lume mult mai rafinată decât cea de azi, în care nimeni nu se plângea de nimic, nimic nu era la vedere, nicio tristeţe nu era arătată. Ei erau domni şi doamne, care, atunci când ieşeau pe uşa blocului în care locuiau, purtau mănunşi lungi şi pulovere pe gât ca să nu li se vadă ridurile, pe ideea „Pot să am toate ridurile din lume, numai că nu e voie ca alţii să le ştie”. Acum le e greu să accepte că sunt într-o situaţie neplăcută şi nişte colegi scot din buzunar ca ei să poată trăi mai departe.

Cunoaşteţi cazuri particulare? Nu vă cer detalii, bineînţeles.

Eu cunosc colegi de vârsta mea sau mai mici care mor de foame. Unii au nevastă şi copil şi trăiesc dintr-un singur salariu. Problema e că nu este doar cazul actorilor. În afară de clasa politică, există vreo categorie care o duce mai bine? Toată ţara este vai de vai, nu numai artiştii. Am militat pentru actori şi drepturile lor ceva vreme, dar mi-a trecut, pentru că mi-am dat seama destul de repede că noi, artiştii, nu suntem cu nimic mai speciali decât alte categorii – medici, profesori etc. Nu numai actorii trebuie să aibă, ci toată lumea trebuie să aibă. Dacă spunem lucrurilor pe nume, e mai grav să ratezi o operaţie decât un spectacol… Dacă ne gândim la efectele concrete ale muncii, un medic ar trebui să fie mult mai bine plătit decât orice actor din lume, cu toată poezia despre actor, care-şi „dă sufletul”, îşi „deschide inima”, poezie perfect adevărată de cele mai multe ori, dar nu de fiecare dată. Doar şi în meseria noastră există destui funcţionari.

Şi cum rezistă?

Exact aşa poţi rezista: fiind funcţionar. Dacă te consumi întruna, la un moment dat consumul îşi pune amprenta. Undeva, în străfundul tău, el afectează creierul, ficatul, plămânii.

Dar fără consumul cu pricina, se mai cheamă teatru ce faci?

Ştiu şi eu? Acum chiar încerc să aflu răspunsul, să văd cum e mai bine. Personal, am încercat şi implicarea intensă, şi detaşarea. Am încercat să vin la teatru fără să tremur de frică, ca să n-am emoţii, să nu vomit de spaimă, să nu atârn pe lângă scenă ore bune înainte să înceapă spectacolul. Să văd cum e dacă ajung în teatru cu o oră înainte de spectacol şi intru în scenă. Ei bine, nu se poate.

N-a mers?

Am jucat atât de prost, că-mi venea să plec din scenă. A fost îngrozitor şi am plecat aproape bolnav de la spectacol. Mi-am dat seama că există oameni construiţi astfel, ca să fie detaşaţi, şi oameni care nu pot funcţiona decât prin implicare. Cât ţine, ţine. Şi acum mă uit în jur. Sunt actori care au murit şi de care nu mai ştie nimeni, actori de succes în tinereţe şi apoi uitaţi, actori care au ars şi şi-au făcut meseria minunat, dar lumea nu-i mai ţine minte. Am întrebat un puştan dacă ştie cine a fost Florian Pittiş şi mi-a răspuns că nu. Atunci, stai acasă şi te gândeşti: Dar oare chiar merită? Încă n-am ajuns la o concluzie.

Dar nu cumva actoria creeză dependenţă?

În cazul ăsta, este un lucru nociv. Prin natura lui, omul n-are voie să fie dependent de nimic – nici de ţigări, nici de cafea, nici de teatru. Omul s-a născut ca să fie liber. Dependenţa de orice fel face rău. Atunci, mă întreb şi eu dacă merită să te laşi pe mâna meseriei ăsteia. Actorul este un meseriaş. Totul e un joc, nu? Eu mă prefac că sunt cineva. Oare ar trebui luat în serios? Ne luăm prea în serios. Din marelor nostru orgoliu – actorii sunt îngrozitor de orgolioşi -, din dorinţa de a plăcea tuturor, de a fi în prima linie, te laşi măcinat pe dinăuntru. Să fii întotdeauna cel mai bun n-ai cum.

La modul absolut, e o imposibilitate.

Dar actorul tinde spre ea. Atunci, nefericirile lui se trag de aici. Pentru că o ia pe viaţă şi pe moarte.

Dvs. personal vă număraţi printre răsfăţaţii publicului şi ai criticii. Vă flatează?

Nu ştiu dacă este aşa. Dar, da, mă flatează. Indiferent n-are cum să-mi fie. Sigur că mă interesează cronicile, mai ales alea bune! Pe de altă parte, nu există cronică negativă care să nu pornească de la un sâmbure de adevăr, poate cu excepţia celor rău intenţionate. Nu mi s-a întâmplat, slavă Domnului, dar am văzut-o pe pielea colegilor mei. În unii s-a aruncat cu noroi nepermis de mult şi nepermis de urât. Aşa că, în cazul unor astfel de cronici, am şi luat atitudine. În primul rând, pentru că orice actor poate avea momente mizerabile în carieră. E imposibil să-ţi iasă toate rolurile. Nu suntem buni tot timpul. Dar asta nu-i dă unui critic, care e om înainte de toate, dreptul de împroşca cu noroi un artist cu o carieră de 50 de ani. Sau, dacă o faci, fă-o la un nivel elegant, nu ca în „Cancan”. Cred că se depăşeşte o graniţă. Aici chiar prea ne luăm în serios – să dai cu piatra într-un om doar pentru că într-o seară n-a jucat cum ai vrut tu mi se pare cam mult. Meseria de critic trebuie să aibă gradul ei de toleranţă, de înţelegere şi de eleganţă.

Revenind, mă flatează, mă bucur şi-mi dă încredere. E plăcut să vii la teatru ştiind că lumea te iubeşte. Dar nu cad în capcana „lasă, că merge, oricum mă iubeşte lumea”. Asta nu voi face niciodată pentru că nu-mi stă în caracter.  La mine nu funcţionează, mai ales că am dezvoltat o uşoară paranoia, chiar din cauza publicului. Mi se pare că publicul mă urăşte când intru în scenă. Până la final înţeleg că mă iubeşte, dar în primele minute de pe scenă am impresia că mă urăşte. Mi s-a întâmplat şi la „Inimă de câine”, şi la „Livada de vişini”, şi la „Avalanşa” etc. Marea mea greşeală este senzaţia că lumea aşteaptă ceva de la mine de fiecare dată. Şi adevărul e că oamenii chiar aşteaptă: ei vin să-i vadă pe Victor Rebengiuc, Maia Morgenstern, Oana Pellea. Tu tot timpul trăieşti sub presiune că de fiecare dată trebuie să le demonstrezi că eşti bun. Or, asta se cheamă dependenţă rea de dragoste. Şi te omoară. Sau te ţine cu picioarele pe pământ, viu, şi te face să nu vii la teatru oricum. Nu, nu trebuie să fii mereu „mai bine”, ci doar să fii cum eşti în ziua aia. Dar nu am liniştea să mă comport aşa, mai ales la spectacolele cu aşteptări. Tot din orgoliu se trage.

Sau din frică?

Din orgoliu. Dacă n-ar fi el, nu ţi-ar fi frică. Este o perioadă în care astea sunt gândurile mele de zi cu zi. Nu găsesc liniştea. Dar nici nu vreau să repet experienţa detaşării. Vreo şase luni am intrat în spectacole cu gândul „Ce-o să fie o să fie. Nu-mi pasă”. Numai că o colegă, care se machia discret la oglindă, mi-a zis încet „Vezi că de vreo şase luni nu-ţi pasă”. Parcă mi-a căzut o piatră în cap. Am înţeles că fac o mare prostie, că sunt pe un drum cu totul greşit. Stilul ăsta de autoapărare nu ţine. Ai mai mult de câştigat dacă te arunci în mare decât dacă stai pe lângă ea şi zici „E rece. Nu intru azi, intru mai târziu sau mâine. Mai stau un pic”. Ori te arunci, înoţi şi-ţi place, ori stai pe margine şi toată viaţa eşti un spectator al tău, care nu vrea să rişte nimic.

Compromisul este un risc. Şi se tot vorbeşte despre compromis în actorie. Pentru dvs. ce înseamnă?

Compromisul îl faci când intri într-un proiect în care nu crezi şi nici nu-ţi faci meseria cum trebuie.

Vi s-a întâmplat?

Da. Pe de altă parte, nu faci un compromis când intri într-un proiect în care nu crezi, dar încerci să faci cât mai bine ce trebuie. Compromis înseamnă să-ţi baţi joc de tine şi de meseria ta. Dacă accept să joc în telenovelă, măcar să mă gândesc la personaj, la ce pot să construiesc, să fac ce e mai bine. Datorită împrejurărilor, pentru mine nu mai e un comprimis să merg într-un proiect din care să câştig bani. Înainte mă gândeam că, dacă sunt plătit prea mult pentru ceva e nefiresc. Ei bine, nu. Mă duc, joc cât pot de bine şi iau câţi bani mi se dau. Şi mă duc şi pentru bani. Nu-mi permit să fiu actor la mine acasă. Deocamdată. Nu e atât de rău ca oamenii să facă lucruri pentru bani, e rău să facă lucrurile prost pentru bani.

Noi încă trăim într-o ţară în care, deşi sunt prost plătiţi, actorii au un statut privilegiat, într-un fel. În străinătate, actorii de teatru nu pot supravieţui, dacă nu merg la show-uri de televiziune. La noi, actorii încă nu trebuie să fie chelneri. Dar s-ar putea ca cei care termină acum facultatea să fie.

Cât de mare e distanţa între felul în care vedeaţi lumea teatrului când aţi urcat pe scena profesionistă şi felul cum o vedeţi acum?

Pentru mine nu s-a schimbat nimic. Teatrul exercită asupra mea aceeaşi fascinaţie. Din culise încă mă uit fascinat la colegii care joacă pe scenă. Cel mai magic moment din teatru este când tu, actor, stai la buza scenei, apoi faci un pas şi devii un personaj. Sunt la fel de fericit la repetiţii, la fel de îndrăgostit de actori ca în copilărie. Mie mi s-au întâmplat lucruri minunate. Nu credeam să ajung să joc cu Victor Rebengiuc, Rodica Mandache, Maia Morgenstern, Oana Pellea etc. Sunt şi acum ca un copil. Mi se pare că mi se întâmplă lucruri incredibile. Am avut noroc cu carul. Nici nu am cuvinte să povestesc. Toate mi s-au întâmplat nu la minut, ci la secundă, de parcă totul ar fi fost deja aranjat şi eu nu trebuia decât să vin să iau ce mi s-a dat. Sigur, au fost vremuri în care n-aveam bani, dar jucam teatru bun. Toate întâlnirile mele s-au soldat cu spectacole bune, care mi-au făcut sau îmi fac plăcere. Şi din întâlnirile ratate total am ştiut poate să iau ceva bun şi am mers mai departe.

Am fost destul de optimist, dar iată că la vârsta asta începe să se instaleze un soi de depresie, care nu ştiu de unde vine. Cred că depresia vine la oamenii care n-au probleme. N-ai probleme, începi să ţi le faci. Mă suspectez de asta. Presiunea începe să fie mai mare (căci până acum eram „copilul teatrului” şi „ăsta micu’”), ce spun parcă ar conta… Când vezi că un cuvânt pe care-l spui poate influenţa nişte oameni sau o situaţie, începi să te iei mai în serios, ceea ce e obositor şi neliniştitor. Parcă era mai bine când părerea ta nu conta.

Anonimatul are plăcerile lui, iar extrema cealaltă are alte plăceri.

Poate că nu le văd eu acum, când ştiu că actoria este o meserie de cursă lungă. E foarte uşor ca numele tău să nu mai însemne nimic peste 4-5 ani. Se poate să nici nu-ţi dai seama că, uşor-uşor, nu mai eşti. Te uiţi la domnul Rebengiuc, care umple sălile, fiindcă e un actor bun. În România sunt şi cazuri în care sălile se umplu datorită unui nume, nu unui actor bun. Există actori care fac săli pline în şuşe, lumea vine pentru ei, dar când pleacă de la spectacol zice despre X că „nu mai e ce-a fost”.  Eu încerc să rămân cât mai normal şi cât mai treaz, să-mi dau seama când am jucat prost, chiar dacă asta implică insomnii, angoase, beţii etc.  Cred că e normal să rămâi cinstit cu tine. Deşi adevărul se rezolvă în nopţi pierdute, care-şi spun cuvântul la un moment dat.

Dar adevărul te va elibera.

Până la urmă, tot patru scânduri şi un cui…

Dar, la un actor, atâtea vieţii înainte…

Da, dar mie tot mi-e frică de moarte.

Dar de bătrâneţe?

Şi de ea. Oricum am tendinţa de a hiperboliza tot. Mă panichează o durere de oase, că nu mă mai sui pe pereţi, fără să obosesc, ca la 25 de ani. Văd semne… De bătrâneţe mi-e teamă să nu mă prindă nepregătit, fără să fi avut timp şi grijă să-mi pun viaţa la punct. Parcă n-aş vrea să ajung într-o garsonieră la 70 de ani. Aş vrea să fiu într-o casă la ţară, înconjurat de oameni. Poate că salvarea o să fie să-mi fac meseria în continuare. Sau poate că Dumnezeu o să-mi dea mintea de pe urmă să înţeleg că, de fapt, sănătatea e mai importantă decât toate rolurile din teatru, în aşa fel încât să ai bătrâneţi uşoare.

Dar puterea exemplului e foarte mare. Mă uit în jur şi văd oameni neobosiţi, care lucrează de dimineaţă până noaptea – Rodica Mandache, Mariana Mihuţ, Oana Pellea, Maia Morgenstern etc.

Cum ţi se pare viaţa teatrală bucureşteană?

Apar spectacole bune şi foarte bune, actori, la fel. Mă duc cu plăcere la spectacolele lui Alexandru Dabija, Radu Afrim, Felix Alexa, în care sunt atât de mulţi actori de văzut. Zona de teatru experimental încă nu e foarte dezvoltată, n-avem cluburi de dramaturgie în care să se facă work in progress. Personal, sunt însă un pic departe de zona independenţilor, de care mă şi tem puţin. Am jucat în spectacole underground, care însă s-ar fi putut juca foarte bine într-un teatru, la o sală studio, însă directorii sunt mai închişi. Şi am învăţat că există public pentru orice spectacol.

Dar ce înseamnă „spectacol bun” pentru dvs. personal?

Un spectacol care mă emoţionează sau îmi provoacă o revelaţie. Cred că sunt un spectator bun, care nu merge la teatru ca să critice. Eu mă duc ca să mă bucur. „Îngropaţi-mă pe după plintă” şi „Fata din curcubeu” mi-au plăcut groaznic. La cel din urmă mi-am dat seama că teatrul e foarte simplu: îţi trebuie un text, un actor talentat şi public. Atât.

De ce acum şi aici „Îngeri în America”?

În primul rând, pentru că e parte dintr-o direcţie de preocupări personale şi nu numai tematice. Sigur, aici e vorba în primul rând de tema asta a intoleranţei, a acceptării diversităţii, a tabuurilor sociale. Dar, pe lângă preocuparea tematică, eu am mai dezvoltat o serie de cercetare a textelor fundamentale. Or, textul face parte din această categorie. Nu numai pentru faptul că a luat două premii Tony şi un Pulitzer sau că e considerat printre primele zece texte ale secolului 20… Dar face parte chiar din catregoria epopeilor, pentru că structura lui epică, amplitudinea simfonică a structurii dramatice te duc cu gândul la o epopee. La un poem dramatic… Sigur că este vorba despre o epopee de cu totul alt gen, a generaţiei Beat.

Şi e text fundamental, pentru că, asemenea oricărei epopei, conţine probleme esenţiale: de exemplu, problema îndumnezeirii, prezentă de la un capăt la altul. Şi e foarte ciudat că el n-a fost privit în România aşa. Piesa începe cu un tânăr evreu care-şi pune problema iertării şi a vinovăţiei în faţa lui Dumnezeu. Piesa se termină cu o rugăciune de absolvire, Kaddish-ul, cu confirmarea faptului că Dumnezeu planează asupra acestei teme pe care piesa o pune în discuţie. Apoi, piesa reprezintă una dintre rarele încercări de a reconcilia sexualitatea cu religia, un lucru mai puţin aşteptat pentru o temă literară, teatrală… Straturile, felul în care dimensiunea celor opt destine este relatată sunt fascinante. Nu vezi numai acei oameni, ci vezi întreaga epocă. Or, tocmai asta a pus probleme mari, faptul că destinele sunt construite în epoca lor, în ambalajul politic, social, protestatar al epocii, dă o dimensiune extrem de reală, care le plonjează în supranatural. Pentru că şi îngerii care apar sunt tot ai generaţiei Beat. Pornesc tot din stradă şi din cultul protestului. Unele aspecte ale piesei sunt chiar de ziar comentat. Şi tocmai policromia care îmbracă destinele personajelor este fascinantă. Toate aceste destine sunt plasate într-un context mare, care este viaţa însăşi. Cred că mai este un text fundamental pentru că vorbeşte despre intoleranţă într-un mod extrem de uman, de cald. Nu vorbeşte un protestatar, ci un om care are, pur şi simplu, dreptate. Iar un om care are dreptate e calm, aşa cum calmă este şi curgerea piesei, asemenea unui fluviu ale cărui ape sunt încărcate de aluviuni. Cred că în peisajul teatral din România este o piesă necesară. Ea ne învaţă să trăim, pe scriitori îi învaţă să scrie, pe actori îi învaţă să joace, iar pe spectatori îi învaţă că, atunci când nu au răspunsuri, trebuie să pună apăsate puncte de suspensie.

Vorbeaţi de îndumnezeire. Ce înseamnă pentru dumneavoastră „îndumnezeire”?

Nu sunt un specialist… Folosesc termenii aşa cum îi simt. Cred că poate să însemne, în contextul acesta, o comuniune atipică cu Dumnezeu. Aceşti îngeri pe care îi vedem în piesă sunt ultimii oameni pe care i-am vedea legaţi de cer, de sfinţenie. Mulţi dintre ei poartă anatema păcatului pusă de ceilalţi. Şi totuşi, e foarte interesant că, în timp ce mama mormonă refuză realitatea îngerească, Prior, păcătosul, o acceptă. Cred că la asta mă refer. E un roman foarte interesant al lui Karel Capec, „Fabrica de absolut”, care arată cum oamenii, arzând în nişte cuptoare energetice cu combustibil, la un moment dat dau un randment atât de mare, încât nu mai rămâne nimic. Ba mai rămâne ceva, zice autorul: „Rămâne Dumnezeu!”. Prin toate coşurile caselor din „Fabrica de absolut” iese Dumnezeu. Ceea ce se întâmplă şi în această piesă.

Pe mine mă interesează tocmai felul în care înţelegeţi „îndumnezeirea” în acest context. Aşadar, care este garanţia şi a personajelor implicate în acţiune, şi a spectatorului că îngerii pe care dumneavoastră, prin Tony Kushner, îi propuneţi sunt îngeri adevăraţi, ai îndumnezeirii, şi nu vin din cealaltă zonă?

În primul rând, pentru că emană din mijlocul nostru. Îngerii aceştia vin din realitatea imediată, nu mai coboară dintr-un înalt perfect. Unii dintre ei sunt îngeri bolnavi şi, mai ales, sunt cei cărora Dumnezeu le-a întors spatele. Cred că asta poate să fie o garanţie… În text există un lucru pe care eu am încercat să-l izolez şi să-l transmit – nu ştiu cât am reuşit, dar e foarte important – că, de fapt, imaginaţia reciclează în permanenţă fărâme ale realităţii, că nu poţi inventa nimic, nici măcar îngerii, pentru că până la urmă îi vezi tot cu chipul celor din jur. Până la urmă, Dumnezeul de pe icoane e un om cu barbă, cu sandale, care bănuiesc că diferă cu mult de original, pentru că este o reprezentare. Or, astfel de reprezentări de icoană am încercat şi noi, numai că icoanele noastre sunt contemporane.

Eu întreb dacă aceste reprezentări nu sunt doar o încercare a autorului/ regizorului – apropo de relaţia dintre sexualitate şi religie – de a justifica o zonă „între paranteze” în toate religiile de care se vorbeşte, plus creştinism. Dacă nu e o Sodoma-Gomora pe care el încearcă s-o justifice?

E interesant… Nu cred că a dorit asta… Eu am vrut să arăt că, aşa cum oamenii sunt egali în faţa morţii, ei sunt egali şi în faţa lui Dumnezeu, în sensul că au dreptul cu toţii la o credinţă în Dumnezeu. Nu poţi să i-o refuzi unuia care e diferit de tine, numai pentru că diferit.

Una e să i-o refuzi şi alta, să-i justifici un păcat…

Piesa nu vorbeşte şi nici eu despre anormalitate. Oamenii din piesă nu sunt anormali. Sunt oameni ca şi noi, care sunt consideraţi păcătoşi.

Şi nu sunt?

Şi nu sunt! Sunt diferiţi. Or, tocmai asta mi se pare marea descoperire. În general, problema homosexualităţii, care nu e unica temă a piesei, este tratată extrem de colorat, privită ca o latură exotică. Dar această privire exclude un grup important de oameni din concertul de valori. A-i considera păcătoşi, paria, e o greşeală. Iar piesa prin asta e importantă, pentru că ţi-i arată în dimensiunea lor umană, în dimensiunea lor reală, cu bunele şi relele lor. Până la urmă, ce vedem în piesă? Că un înger al lui Dumnezeu încredinţează misiunea de profet unui om pe care toţi ceilalţi îl consideră un paria. Mi se pare remarcabil. Şi reface anumite pilde creştine: a Sfântului Apostol Pavel, de exemplu, Ispitele Sf. Anton… Aşadar, nu cred că absolvă pe cineva, ci umanizează sau restaurează umanul în zone pe care de multe ori le privim poate străin.

Dacă aţi aduce în sală un rabin, un mormon, un preot creştin…

Mormoni am avut, un preot creştin ortodox a fost. Şi a spus că mai ales prin concluzii este o piesă cu mesaj religios evident. Mormoni am avut încă de la repetiţii, pentru că am vrut să ne documentăm. Un rabin nu am avut încă… Până la urmă, e un mix cultural religios, aşa cum şi America este. Piesa vine dintr-o cultură a unei ţări care s-a globalizat înaintea globalizării. E o întâlnire de gradul trei cu cultura română.

În ce sens e întâlnire de gradul trei? Cât de mult poate să intereseze, dincolo de dimensiunea religioasă? Dincolo de prietenie, trădare, viaţă, moarte? Totuşi, are ca fundal puternic un anumit loc şi un anumit timp. Cât de mult poate să atingă România?

Această întrebare se poate formula în legătură cu absolut orice piesă. Nu te duci la teatru spunând „Ce-o să mă intereseze pe mine?”. Mi se pare o întrebare insidioasă. E ca şi cum ai spune că plasarea într-un context socio-politic este o greşeală. Nici gând. Este vorba de felul în care reuşeşti să creezi un întreg fundal realist, în care se produce supranaturalul. Iar ce mi se pare important e că publicul simplu nu are nicio problemă în a accepta epoca. Teatrul are şi o vocaţie culturală, nu?! Nu avem un termen de garanţie ca la unt pentru un text, nu-i aşa? Cine stabileşte asta? E ca şi cum ai spune că, dacă s-ar rezolva problema cocoşaţilor şi a şchiopilor, nu mai trebuie să joci „Richard III”. E ciudat că trebuie să insist eu pe importanţa culturală a acestui text. M-aş fi aşteptat ca mediul specializat să înţeleagă. Nu numai artiştii trec probe, şi criticii trec probe. Asta e o probă. Au existat şi voci care au zis că spectacolele sunt lungi. Iar faptul că au fost astfel percepute de oameni de specialitate spune ceva. Vorbeşte de o anume oboseală de a te implica într-un spectacol.

Deci ce vă deranjează la felul cum a fost receptat?

Eu mă aşteptam ca spectacolul să constituie o sursă de dezbatere. Pentru creatori, e foarte important. Lumea în care eu m-am format ca artist era o lume care comunica. E important să se creeze o cultură a dialogului.

Dacă aţi fi montat spectacolul acum 17 ani, când a fost scris, ce-ar fi fost altfel?

Mijloacele teatrale ar fi fost extrem de diferite. Pentru că acum 20 de ani nu aveam atât de mult curaj în ceea ce priveşte austeritatea formei teatrale. Simţeam de mult că e uneori greşit ce fac, sau că nu întruneşte acurateţea pe care eu mi-o doresc de la fiecare spectacol. Or,  cred că acum m-am apropiat de ceea ce aş vrea de la teatru. Şi nu numai în cazul acestei piese. O anume austeritate a exprimării, care nu înseamnă neapărat simplitate… Atunci n-aş fi avut curajul să merg pe o linie de factura asta. Plus că s-a schimbat cultura cotidianului…

Exact! Cum ar fi fost receptat?

Am un exemplu. Am făcut „Satyricon” în 1994, care mergea tot în zona asta. Şi l-am montat la Târgu Mureş, într-un mediu destul de supus prejudecăţilor. Atunci a fost o reacţie mai mult din partea politicului. Dar spectatorii au acceptat. Ceea ce înseamnă că există premisele unei umanităţi calde, care să se uite la astfel de lucruri. Din punctul meu de vedere, montările ar fi fost diferite, pentru că eu privesc altfel lucrurile.

Mă interesează ce s-a schimbat important în felul dumneavoastră de a privi această problematică.

Am apropiat-o mai mult. Nu mai privesc lucrurile astea atât de exotic, nu le mai privesc ca pe nişte ciudăţenii. Ca pe nişte descoperiri. Priveam la celălalt, care e diferit de mine, ca la o descoperire. Nu mai fac lucrul ăsta. Trebuie să existe un spaţiu comun de exprimare a diferenţelor. Cred că asta am învăţat şi cred că asta se vede. Ar trebui să fie una dintre ideile care să reiasă din spectacol…

Ce descoperire importantă personală aţi făcut în timp ce lucraţi la „Îngeri în America”?

Am învăţat, din punct de vedere profesional, să renunţ mai uşor la anumite lucruri şi soluţii despre care ştiu că vor avea succes. Asta a fost un mare câştig pentru mine, pentru că, până la urmă, e un exerciţiu bun de umilinţă. Mi s-a părut importantă ideea de echipă. Din punct de vedere uman, am învăţat ce înseamnă să faci alegeri bune şi alegeri rele. Ce implică o alegere greşită, felul în care ea se repercutează în timp. Nu numai pe tărâm teatral. Mi-am dat seama cât de importantă este valoarea opţiunii. Dacă optezi, eşti nefericit şi, dacă nu optezi, eşti şi mai nefericit… Cred că acest balans destul de subtil al alegerilor în viaţă a marcat toată această perioadă, în care n-am lucrat numai acest spectacol.

Şi în relaţia cu Dumnezeu?

M-am născut într-o familie de creştini ortodocşi. Dar aşa, în sensul arghezian… Mama ţinea post, dar, fiind pofticioasă, de multe ori mă punea pe mine să mă uit pe fereastră să văd dacă a apus sau nu soarele. O minţeam întotdeauna, ca să fie vina mea. În perioada şcolii, ne-au dat o carte despre care mi-am dat seama pe urmă că e ticăloasă. Se numea „Biblia hazlie”. O citeam, îmi plăcea, dar când m-am făcut mare mi-am dat seama unde erau erorile. Îţi arăta aparente inadvertenţe din Biblie şi ştiu că era o vreme în care sigur că mi se părea că toată religia e o prostie… Pe la 18 ani am avut un fel de revelaţie şi ştiu că am început să cred. Mă mai duceam pe la biserică, dar nu eram practicant, numai că religia a început să ocupe un loc important. Şi pe urmă, după o anume perioadă am început să înţeleg, să cred într-un Dumnezeu a cărui imagine nu se potriveşte foarte bine cu imaginea a strictă din icoane. Mi se pare că e o imagine de basm.

Şi cum este Dumnezeul în care credeţi?

Destul de asemănător cu acela… Dar, ca să formulez altfel: mi-e cam greu să cred într-o astfel de imagine. Cred că ar trebui să găsim, poate viitorul ne va ajuta, şi un alt tip de reprezentare.

Dar, dincolo de imaginea din icoane, cum e Dumnezeu pentru dumneavoastră?

Ştii că cele mai bune argumente în favoarea existenţei lui Dumnezeu le-au dat fizicienii şi biologii. Dumnezeu din imaginaţia mea este cel care în mod sigur a scris codul genetic. E vorba de un tipar pentru creaţie… Există o particulă, chiar aşa denumită, „particula lui Dumnezeu”, care se materializează şi se dematerializează în acelaşi timp. Or, asta e o confirmare a versetului „La început a fost Cuvântul”. Într-un astfel de Dumnezeu mi-e mai uşor să cred.

Şi dacă ar fi să-l definiţi într-o sintagmă?

N-aş putea. Dar pot să-ţi spun că nu sunt de acord cu afirmaţia recentă a lui Stephen Hawking, care a zis că actualmente, pentru explicarea universului, nu mai e nevoie de Dumnezeu.

Şi dacă I-aţi arăta spectacolul dumneavoastră ce-ar spune?

Lui Însuşi? Ar însemna să fiu la fel de arghezian ca maică-mea …

La o discuţie la o cafea, ce L-aţi întreba?

De ce a întors spatele lumii.

Deci sunteţi de acord cu această concluzie a lui Kushner… Care e dovada că a întors spatele lumii?

Avalanşa de nedreptăţi din jur, faptul că valorile fundamentale se estompează în mod evident.

Şi ce răspuns credeţi că v-ar da?

Sper să nu ridice din umeri…

Dacă vă detaşaţi de spectacol, ce consideraţi că nu e bine? E perfect spectacolul?

Nu, nici gând. În primul rând, e o antrepriză teatrală. Şi, ca orice formă de artă vie, e imperfect.

Atunci, care e călcâiul lui Ahile?

Ştiu că are imperfecţiuni, nici nu mi-ar plăcea un spectacol perfect şi nici nu cred că există (în afara celor premiate de UNITER!). Poate mi-aş fi dorit ca ideea asta de continuum dramatic să poată fi exprimată mai bine… Dar cred că o operă teatrală are în interior suişurile şi coborâşurile ei. Nu poţi menţine totul la aceeaşi înălţime.

Spuneaţi că spectacolul e o pată de culoare în mişcarea teatrală românească. De ce?

Atunci când piesele contemporane merg într-o singură direcţie… când tematica şi spectacolele sunt uniformizante, în sensul că reiau aceleaşi soluţii, nu poţi să nu observi că această mişcare e uniformă. Uniformizarea vine şi de la excesul de preocupare pentru recunoaşterea oficială: premii, selecţii etc. Cred că acest text poate fi o pată de culoare şi pentru că întruneşte imperativul „talent”. Şi cred că şi felul în care s-a lucrat la spectacol face ca ceea ce se răsfrânge să fie mai mult decât o reprezentaţie teatrală. Să fie o reprezentaţie a unei bresle!

 Fotografii de Adriana Grand

Teoretic, în România e primăvară. Destinul dvs. de om şi de artist în ce anotimp se află?

Iarna aceasta, care sper să ne părăsească cât mai curând, a avut un efect de avalanşă asupra psihicului meu, adâncindu-mă într-o stare destul de atipică mie, un amestec de letargie şi depresie. Vindecarea este anevoioasă şi îmi afectează deopotrivă viaţa personală, cât şi pe cea artistică. Cred că elanul meu creator suferă sub auspiciile acestui anotimp.

Din păcate sau din fericire, nu ştiu exact, am avut de “croşetat” un rol deloc uşor, Ziţa din piesa “O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale. Încă din facultate am avut senzaţia că pe Caragiale trebuie să-l înţelegi din punct de vedere temperamental… temperamentul ploieştean, cel bătăios. N-am agreat niciodată gălăgia tipică a lui Caragiale şi nu cred în personajul de mahala în forma lui scrisă, ci cred că personajul suferă o malformaţie din cauza societăţii şi a propriilor sale frustrări şi neîmpliniri. Ziţa este o adevărată provocare pentru mine, deoarece, în ciuda faptului că mi se potriveşte prin exuberanţa proprie personajului, acum nu îi găsesc adăpost înăuntrul meu din pricina acestei  stări pe care o traversez.

Ce anotimp era când aţi călcat prima oară pe scenă? Cum a fost şi cu ce ocazie?

Dacă îmi amintesc bine, era într-o primăvară spre vară, în clasa a IX-a. Începusem să frecventez  trupa de teatru îndrumată de Ioan Peter – actor al Teatrului din Arad. Retrăiesc şi acum emoţia pe care am simţit-o prima dată când am intrat în sala de repetiţii. Eram un copil speriat, crispat de aura de neatins pe care o atribuisem mentorului nostru şi dornic să se joace. Împreună cu Pit – Ioan Peter – am început să mă joc, am început să mă relaxez şi relaxându-mă am putut străbate poveşti excepţionale. În acele momente am început să realizez că iubesc teatrul şi că altceva nu doresc să fac. Primul spectacol s-a numit “Ciocârliile” şi a fost ceva foarte special, pentru că purta amprenta biografiei mele, devenea un spectacol-terapie pentru mine şi astfel mă împingea să explorez spaţii nebănuite din interiorul meu.

Apoi au urmat alte întâmplări scenice de neuitat. Laboratorul nostru de teatru – lucram cu reacţii chimice ale sufletului – devenise indispensabil pentru mine. În timpul repetiţiilor ne autodisecam până când izbutea să izvorască sentimentul pur, nealterat de dogme teatrale. Spectacolul cu care mi-am încheiat parcursul în acea trupă de teatru a fost “Deşteptarea primăverii” de Frank Wedekind, în care eu jucam rolul Wendla, care până şi acum mă bântuie. Tot universul spectacolului era conţinut de o cameră, în care, printre decor şi recuzită, se strecurau vreo 20 de spectatori pentru a lua parte la taina noastră. Fascinant este că noi ne aflam exact la vârsta la care începeam să descoperim pe propria noastră piele ideea de bază a piesei, adică deşteptarea pornirilor sexuale adolescentine, aşa că totul era extrem de delicat şi de personal.   

Primăvara lui 2012 v-a adus şi o  nominalizare la categoria “debut” pentru Premiul UNITER. Ce reacţie aţi avut când aţi aflat?

M-am bucurat, fireşte, dar ce m-a bucurat şi mai mult au fost ecourile primite din partea familiei mele, a colegilor şi a prietenilor mei actori. Unele felicitări au venit de unde mă aşteptam cel mai puţin, adică din partea unor oameni nu foarte apropiaţi. Acest sentiment de colegialitate mă împlineşte mai mult decât bucuria aflării veştii propriu-zise. M-a emoţionat, Cristi Juncu, care m-a sunat să mă felicite şi a făcut-o în stilul lui duios, echipa Teatrului ACT şi partenerii mei de distribuţie.

Ce vă uneşte, ce vă desparte de Helen, personajul pe care-l jucaţi în “XXL”?

Ceea ce mă uneşte de Helen, în primul rând, este aspectul fizic. Luând această caracteristică fizică drept punct de pornire, Helen reuşeşte să-şi depăşească complexele şi să devină o femeie independentă şi fermecătoare prin naturaleţea cu care îşi acceptă şi îşi ironizează defectul suprem. Pentru mine a fost dificil la început să asimilez această nonşalanţă, pe care Helen o proiectează asupra felului în care arată. Teatrul este terapie. Plecând de la această sintagmă pot afirma că Helen este medicamentul frustrărilor şi ale nemulţumirilor mele. Datorită acestui personaj am devenit mult mai jovială şi mai firească. Ceea ce am câştigat prin intermediul spectacolului “XXL (FAT PIG)” este capacitatea de a mă iubi şi de a mă accepta aşa cum sunt. N-am fost niciodată excesiv de complexată sau de retrasă, dar Helen mi-a alungat spaimele şi angoasele cele mai ascunse.

Faceţi parte dintr-o generaţie interesantă. Dacă ar fi să-i faceţi un portret, cum ar arăta el?

Mă simt onorată că aparţin acestei generaţii de actori. Suntem însă foarte mulţi şi nu toţi rezistă pe acest drum, de aceea unii optează pentru alte meserii. Rămân cei capabili să se sacrifice în fiecare zi doar pentru a face ceea ce le place. Am constatat cu bucurie că sunt înconjurată de actori tineri cu foarte mult har, cu multă dăruire de sine şi cu mult elan. Suntem o generaţie care trebuie să se lupte pentru a-şi câştiga un loc în distribuţia unui spectacol, mai ales în momentul de faţă, în care colaboratorii sunt tot mai marginalizaţi. Regizorilor li se spune răspicat că sunt nevoiţi să îşi aleagă distribuţia din rândurile actorilor angajaţi ai teatrului respectiv. Acest tumult al supravieţuirii începe să faciliteze cristalizarea tot mai pronunţată a teatrului independent, a teatrului underground, a teatrului finanţat pe cont propriu – fenomen care conduce la o varietate de spectacole.  Însă, în ciuda acestui fapt, cred că suntem valoroşi, la fel de valoroşi ca generaţia de aur, doar că nu ni se acordă de la început atât de mult credit.

Dar teatrul care se practică acum în România, eclectic, având calităţi şi defecte, cum se vede prin ochii dvs.?

Spectacolele de teatru din România încă menţin ştacheta de calitate sus. Calităţile şi defectele sunt un must-have al oricărui spectacol. Nu se poate să aibă exclusiv calităţi sau exclusiv defecte. Mixtiunea acestor două ingrediente redă latura polemică a fiecărei producţii. Momentan, în România asistăm la un repertoriu extrem de variat al teatrelor, fenomen care decurge din descoperirea autorilor contemporani şi aducerea lor, prin intermediul montării, în faţa publicului. Această fracturare a graniţelor dramaturgiei contemporane reprezintă un factor extrem de benefic în spectacologia contemporană. Democraţia teatrală în care ne aflăm creează o deschidere spre montări din ce în ce mai spectaculoase din punct de vedere tehnic.

În ce culori vedeţi tinerii actori? Cum credeţi c-ar putea ieşi la lumină mai bine, în condiţiile în care sistemul teatral nu-i ajută deloc şi, de multe ori, nici mentalităţile oamenilor de teatru?

Fiecare îşi are norocul – vorba asta am auzit-o de multe ori, dar nu am înţeles-o decât de puţin timp. Nu pot prevesti viitorul, dar cred că actorii tineri sunt capabili să dinamiteze anchilozarea sistemului teatral actual, creând un sistem teatral independent de cel subvenţionat de stat. Până când nu vom fi convinşi că trebuie să fim freelanceri în meseria noastră pentru a ne păstra mobilitatea, nu se va schimba nimic. Teatrul ACT este un exemplu că prin multă dăruire, dar prin infinit mai mult sacrificiu poate exista o platformă scenică independentă, care să figureze ca un vector de calitate pe harta teatrelor din Bucureşti. Mentalităţile nu cred că mai sunt la fel de închistate ca acum câţiva ani, modificări se întâmplă pe toate planurile. Nimeni nu e etern, iar generaţia de aur va fi înlocuită de cea a actorilor tineri. Acesta este cursul firesc al vieţii înseşi, precum şi a vieţii teatrale. Memoria marilor noştri actori şi oameni de teatru şi zestrea infinită pe care ne-au lăsat-o ne va ajuta să ne şlefuim şi să aspirăm şi noi la denumirea “Generaţia de aur”.   

Pentru oameni, pentru artişti, libertatea este ca aerul. Cât de liber poţi fi, ca actor, în România de azi?

Alegerile pentru care optăm sunt cele care ne ghidează traseul. Fie alegem să rămânem liber-profesionişti şi atunci libertatea nu ne este îngrădită, fie alegem să intrăm în sistem şi atunci depindem de ceilalţi şi trebuie să învăţăm să ne strecurăm. În România, actorul este un om care aleargă foarte mult dintr-o parte într-alta, iar când ajunge acasă noaptea cade frânt în pat.  

Ce tip de constrângeri vă limitează dvs. personal existenţa, ca actriţă?

Momentan nu există constrângeri care să-mi limiteze existenţa de actriţă. Dar cred că în momentul în care aceste constrângeri s-ar face remarcate, aş încerca să protestez vehement, deoarece îmi iubesc enorm libertatea. Cele mai mari constrângeri pe care le identific momentan în existenţa mea sunt acelea pe care mi le alimentez singură, grijile pe care mi le fac în mod nefondat sau visele neliniştite, care nu mă lasă să dorm noaptea. Am ajuns la concluzia că ne putem fi propriul nostru duşman şi că suntem nevoiţi de multe ori să ne protejăm de noi înşine.

De ce aţi ales teatrul? Cum v-aţi hotărât?

Pentru că altceva nu mai eram capabilă să fac. Pentru a mă vindeca de demonii care puneau stăpânire pe mine. Încă din clasa a IX-a am ştiut că vreau să dau la Facultatea de Teatru. În ciuda dorinţei mamei mele de a studia germanistică, am reuşit să îmi impun punctul de vedere şi să îi destăinui că doresc să devin actriţă. Eu am o vorbă: “Părinţii îşi educă copiii până la un punct, după care copiii îşi educă părinţii”. Aşa a fost în cazul meu.

Să facem un exerciţiu de imaginaţie: Eu nu ştiu ce este un spectacol de teatru. Aţi putea să-mi explicaţi dvs., astfel încât să mă faceţi curioasă?

Un spectacol de teatru este, în opinia mea, un fascinant puzzle. Pe perioada repetiţiilor căutăm împreună completarea unei imagini de ansamblu, care să redea ideea de la care am pornit în această călătorie iniţiatică. Spun “iniţiatică”, pentru că fiecare spectacol nou implică o nouă descoperire, pe care o întreprinzi înăuntrul tău, un război pe care-l porţi cu tine. Încercăm să creăm un microunivers adecvat poveştii pe care dorim s-o înfăţişăm. Clădim pas cu pas o cetate veridică şi pe scenă, şi în interiorul nostru. Un spectacol de teatru este un exerciţiu fascinant de introspecţie, de forare în adâncurile fiecăruia dintre cei implicaţi. În orice caz, desăvârşirea este la fel de dificilă ca la un puzzle cu multe piese, de multe ori anumite piese se rătăcesc pe sub covor şi durează ceva până ies din nou la suprafaţă sau există posibilitatea de a nu se mai ivi niciodată. Pot spune că merită toate căutările, toate frământările, toată oboseala, toată agitaţia, toată bucuria, toată furia pe care le implică alcătuirea unei spectacol de teatru.  

Ce descoperiri de natură personală aţi făcut datorită actoriei? V-a schimbat această alegere structura de adâncime?

Pentru mine, teatrul devine un mecanism de explorare interioară. Scormonesc în mine în încercarea de a scoate la suprafaţă reacţii nebănuite şi neştiute. Teatrul are ceva comun cu psihologia, mă ajută să mă autodescopăr, să mă psihanalizez cu fiecare rol. Dificil este să-ţi păstrezi echilibrul şi normalitatea în tot zbuciumul interior pe care ţi-l provoacă teatrul. Prin normalitate înţeleg să nu mă modifice un rol atât de semnificativ, încât să nu mă mai regăsesc. Mă lupt să nu devin o persoană teatrală, adică să joc în viaţa cotidiană un rol. Este foarte riscant, simţi că te ia valul şi brusc auzi că ţi se spune că nu mai eşti tu, că te-ai pierdut pe undeva, iar acest sentiment nu este deloc unul pe care doresc să-l trăiesc. Oamenii din jurul meu trebuie să mă recunoască pe mine ca persoană, nu ca actriţă. Totul se termină când ai ieşit de pe scenă şi totul trebuie să rămână pe scenă. Această distanţare de personaj îţi oferă ocazia de a te regenera, de a te încărca energetic. Altfel, te epuizezi în viaţa cotidiană şi rişti ca pe scenă să devii un cadavru viu.

Până acum, aţi pierdut ceva pentru că aţi ales teatrul?

Pentru teatru am plecat din Arad, lăsându-mi în urmă familia şi prietenii. Cred că acest lucru a fost cel mai dificil dintre toate. Dar am reuşit să-mi fac prieteni şi în Bucureşti, aşa că măcar din punctul ăsta de vedere s-a estompat golul lăsat de plecarea mea din Arad. În schimb, pot să spun răspicat că nu cred că pot trăi în oraşe mici, Bucureştiul – cu toată agitaţia lui – îmi oferă varietatea culturală de care am nevoie. În plus, sunt conştientă că oportunităţile sunt mai numeroase în Bucureşti, decât în orice alt oraş din ţară.