Nu poţi să ne tratezi ca pe nişte „vite de povară”, dar să ne vinzi imaginea ca a unor vedete. Artiştii ar trebui să fie altfel văzuţi, altfel remuneraţi, să aibă adevăratele cârme în mâini în ceea ce priveşte propria carieră.

Acum teatrul este pe moarte. Dar va reveni în forţă, dacă oamenii îşi vor aduce aminte că s-a născut din religie, începând în lăcaşe de cult, pentru a ajuta omul să ajungă la Dumnezeu…

Eu am o relaţie specială cu piesele, ca şi cu nişte persoane. Am o conversaţie cu textul şi, dacă el e de acord cu ce spun eu, ne înţelegem. Consider că textul are în el spectacolul şi datoria mea e să dau la o parte zgura şi să-l las să se nască.

„Întâmplarea”, happening-ul se apropie mai mult de zona sacrului, pentru că sacrul implică ideea de deschidere. Iar deschiderea înseamnă viaţă. Când lucrurile se închid, atunci mor. Când încerci să-ţi salveţi viaţa, o pierzi şi când o pierzi, de fapt o câştigi…

Teatrul de calitate este teatrul care surprinde glasul epocii tale. „Epoca ta” poate reprezenta un secol, o generaţie, un deceniu sau chiar şi numai un an. În aceste intervale de timp se petrec mici eroziuni în sufletul colectiv…

Mă-ntristează că începe să se atrofieze organul emoţiei şi lupt pentru asta, dar probabil că e un fenomen care ţine de supravieţuirea speciei, în contextul social, planetar, pe care-l trăim. Chiar e un sindrom, pe care-l observ şi la tinerii artişti.

Teatrul nu este ce fac eu, nu este ce faci tu, ci ce se-ntâmplă între noi doi. Noi doi facem ceva ca să-l marcăm pe el, publicul, ceea ce presupune o anumită fascinaţie, o capacitate de comunicare dincolo de text. Seamănă foarte mult cu îndrăgostirea…

Când am primit premiul Yorick, a fost o confirmare şi m-am simţit bine cu mine. Nu m-am aşteptat să mai primesc ceva. Iar la sfârşit, când a venit şi marele premiu „Ştefan Iordache”, a fost surpriza…

Ca actor debutant? Într-un teatru de stat ai şase milioane pe lună. Nu poţi trăi cu banii ăştia. Nu poţi să-ţi plăteşti chiria. Asta e foarte frustrant. Să ajungi să-ţi calculezi banii în chirii…

Eu cred că regizorul e un povestitor. Un povestaş. Iar sarcina lui e una singură: să spună povestea! E o prostie să se raporteze la cum au spus-o alţii sau s-o comenteze. O strică.