Regia românească cuprinde maximum zece regizori în ochii cărora să te poţi uita şi să zici, „dom’le, eu după ochii ăştia mă duc până în pânzele albe”. Pentru că regizorii sunt şovăielnici, aparţin unor momente, nu au o continuitate a demersului lor…

Credeam că teatrul e ceva foarte uşor, un mizilic. Că spui o poezie bine simţită, dai drumul la o lacrimă şi gata, te cheamă să joci în filme şi la televiziune. Şi aşa devii… Ştefan Iordache! Nici prin cap nu-mi trecea că este vorba despre o muncă atât de îngrozitoare.

Un decor fără motiv e ca o boală pe care o pot lua şi actorii, şi cine mai trece pe-acolo. La fel cum, fiind viu, ai mari şanse de a trezi şi prin jurul tău dorinţa de a fi viu…

Eu fac spectacole populare sau cel puţin aşa îmi place să cred, într-o lume în care în teatru a şoca face parte uneori din marketing. E un mijloc de a menţine viu interesul sau de a atrage atenţia. Asta e epoca modernă…

Când lumea nu va mai avea nevoie de mine în teatru, o să văd ce o să fac. Dar acum nu mă gândesc la altceva, deşi nu trăim într-o ţară în care artiştii sunt protajaţi, ci, dimpotrivă, într-una în care sunt privaţi de dreptul lor la muncă…

Opera de artă este ca o explozie care durează o clipă. Este ca atunci când Marea Roşie s-a despărţit în două pentru cât timp au trecut evreii prin ea. Aşa este arta. Ea opreşte mersul vremurilor.

Nu poţi să ne tratezi ca pe nişte „vite de povară”, dar să ne vinzi imaginea ca a unor vedete. Artiştii ar trebui să fie altfel văzuţi, altfel remuneraţi, să aibă adevăratele cârme în mâini în ceea ce priveşte propria carieră.

Acum teatrul este pe moarte. Dar va reveni în forţă, dacă oamenii îşi vor aduce aminte că s-a născut din religie, începând în lăcaşe de cult, pentru a ajuta omul să ajungă la Dumnezeu…

Eu am o relaţie specială cu piesele, ca şi cu nişte persoane. Am o conversaţie cu textul şi, dacă el e de acord cu ce spun eu, ne înţelegem. Consider că textul are în el spectacolul şi datoria mea e să dau la o parte zgura şi să-l las să se nască.

„Întâmplarea”, happening-ul se apropie mai mult de zona sacrului, pentru că sacrul implică ideea de deschidere. Iar deschiderea înseamnă viaţă. Când lucrurile se închid, atunci mor. Când încerci să-ţi salveţi viaţa, o pierzi şi când o pierzi, de fapt o câştigi…