Eu cred că regizorul e un povestitor. Un povestaş. Iar sarcina lui e una singură: să spună povestea! E o prostie să se raporteze la cum au spus-o alţii sau s-o comenteze. O strică.

A rămas încă mult „balast” în instituţiile de spectacol. E vorba despre actori care au contracte pe viaţă şi nu pot fi daţi afară. Şi mai e un aspect: e extrem de greu şi de complicat să pui pe liber un actor care are peste 50 de ani, care ori n-a fost bun niciodată, ori şi-a pierdut abilităţile…

La noi, problema financiară e foarte dureroasă. Cred că e jenant să vezi că un actor merge cu transportul în comun. Am avea nevoie de un alt sistem de salarizare. Un actor care joacă în 15-20 de reprezentaţii pe lună ar trebui să câştige mai mult decât unul de aceeaşi categorie, care joacă 8 spectacole…

Este o problemă de identitate şi critica nu şi-a rezolvat problemele ei cu sine. Mergem cumva în inerţie şi au rămas aceste reflexe nefericite cu puterea, cu impunerea. Am impresia că visul foarte multor oameni în România este să bată cu pumnul într-o masă…

Ghinionul poporului român e că se descurcă. Prostia şi inteligenţa descurcăreaţă – mână în mână. Dacă nu ne-am descurca ar trebui fie să construim ceva temeinic, fie să plecăm din istorie, să dispărem. Dar nu vom dispărea. În fond, prostia e nemuritoare…

Nu sunt de acord deloc cu faptul că România este judecată acum pentru că s-a îmbolnăvit şi este tratată ca un pacient. Poate ne simţim bolnavi, debusolaţi, în agonie chiar – dar, ca şi în cazul unui persoane bolnave, starea critică nu reprezintă adevărata personalitate a omului respectiv. Nu poţi să spui „Asta e România…”

Ne-am obişnuit să tot aşteptăm să ni se dea – tot mereu să ni se dea, să primim ceva, să ni se ofere, să ne vină din cer sau de la reţelele de relaţii/pile pe care ni le-am construit sau în care ne-am lăsat antrenaţi…

Ideea ar fi ca publicul să evolueze în aşa fel încât să-şi construiască nişte anticorpi faţă de kitsch, faţă de subcultură, faţă de aceste forme de spălare pe creier care sunt telenovelele sau alte forme de imbecilizare în masă…

Mi se pare că în România, acum, e mai mult o gălăgie a vocilor, de genul „Noi suntem mai tari! Ba nu, ce facem noi e mai bine, noi ştim cel mai bine…” Un soi de război al adevărurilor absolute în care eu nu cred…

Cred că dacă artiştii n-ar fi nevoiţi să se zbată, să alerge haotic pentru supravieţuire, să accepte compromisuri, vorba lui Rostanev: „Ce nu face omul pentru copiii lui, umblă şi în mâini…”, teatrul românesc ar avea mai puţin de suferit…