Teatrul de calitate este teatrul care surprinde glasul epocii tale. „Epoca ta” poate reprezenta un secol, o generaţie, un deceniu sau chiar şi numai un an. În aceste intervale de timp se petrec mici eroziuni în sufletul colectiv…

Mă-ntristează că începe să se atrofieze organul emoţiei şi lupt pentru asta, dar probabil că e un fenomen care ţine de supravieţuirea speciei, în contextul social, planetar, pe care-l trăim. Chiar e un sindrom, pe care-l observ şi la tinerii artişti.

Teatrul nu este ce fac eu, nu este ce faci tu, ci ce se-ntâmplă între noi doi. Noi doi facem ceva ca să-l marcăm pe el, publicul, ceea ce presupune o anumită fascinaţie, o capacitate de comunicare dincolo de text. Seamănă foarte mult cu îndrăgostirea…

Când am primit premiul Yorick, a fost o confirmare şi m-am simţit bine cu mine. Nu m-am aşteptat să mai primesc ceva. Iar la sfârşit, când a venit şi marele premiu „Ştefan Iordache”, a fost surpriza…

Ca actor debutant? Într-un teatru de stat ai şase milioane pe lună. Nu poţi trăi cu banii ăştia. Nu poţi să-ţi plăteşti chiria. Asta e foarte frustrant. Să ajungi să-ţi calculezi banii în chirii…

Eu cred că regizorul e un povestitor. Un povestaş. Iar sarcina lui e una singură: să spună povestea! E o prostie să se raporteze la cum au spus-o alţii sau s-o comenteze. O strică.

A rămas încă mult „balast” în instituţiile de spectacol. E vorba despre actori care au contracte pe viaţă şi nu pot fi daţi afară. Şi mai e un aspect: e extrem de greu şi de complicat să pui pe liber un actor care are peste 50 de ani, care ori n-a fost bun niciodată, ori şi-a pierdut abilităţile…

La noi, problema financiară e foarte dureroasă. Cred că e jenant să vezi că un actor merge cu transportul în comun. Am avea nevoie de un alt sistem de salarizare. Un actor care joacă în 15-20 de reprezentaţii pe lună ar trebui să câştige mai mult decât unul de aceeaşi categorie, care joacă 8 spectacole…

Este o problemă de identitate şi critica nu şi-a rezolvat problemele ei cu sine. Mergem cumva în inerţie şi au rămas aceste reflexe nefericite cu puterea, cu impunerea. Am impresia că visul foarte multor oameni în România este să bată cu pumnul într-o masă…

Ghinionul poporului român e că se descurcă. Prostia şi inteligenţa descurcăreaţă – mână în mână. Dacă nu ne-am descurca ar trebui fie să construim ceva temeinic, fie să plecăm din istorie, să dispărem. Dar nu vom dispărea. În fond, prostia e nemuritoare…