Lucraţi la “Livada de vişini”… De ce aţi ales să montaţi “Livada…” acum la TNB? De ce “Livada…” şi nu alt text al lui Cehov?

E pentru prima dată când lucrez un text de Cehov. La repetiţii îmi dau seama că e o mare diferenţă între a cunoaşte chiar foarte bine piesele lui Cehov şi a intra efectiv, la lucrul cu actorii, în universul lor fascinant. Abia descifrând cu actorii textele sale, realizezi de ce pentru un regizor, la un moment dat e important să monteze Cehov. Am ales “Livada de vişini” dintr-o intuiţie şi o nevoie subiectivă, personală. Ciudat, acum mă simt mai aproape de “Livada de vişini ” decât de o piesă ca “Pescăruşul”. Agonia livezii şi a lumii ei mă fascinează. Să nu uităm că Cehov a scris foarte greu “Livada de vişini “întrerupt de crize repetate de hemoptizie, acest text testamentar intitulat “comedie” şi scris sub spectrul morţii iminente. Acest fior se simte în fiecare act şi e o provocare în a-l descoperi în spatele cuvintelor. Montez spectacolul la TNB pentru că aici am o distribuţie potrivită şi actori nu numai importanţi, ci şi pasionaţi, chiar fanatici cu profesia lor. Sunt calităţi rare în ziua de azi şi mă bucur că am reuşit să-i adun laolaltă pentru această  “Livada” pe Maia Morgenstern în Ranevskaia, Şerban Ionescu în Gaev, Marius Manole în Lopahin, Mircea Albulescu în Firs, Irina Movilă în Varia, Ana Ciontea în Charlotta Ivanovna…

Cât şi cum rămâne Cehov contemporan cu noi?

Cehov e mai actual şi mai bine înţeles în zilele noastre decât atunci când a scris piesele. Cehov a fost primul mare autor rus cu adevărat european. El a schimbat fundamental teatrul nu numai ca dramaturgie, ci şi ca artă. Teatrul cehovian a deschis orizonturile regiei moderne.  Din perspectiva istoriei teatrului am fi şocaţi să constatăm câte inovaţii îi datorăm lui Cehov. Piesele lui nu trebuie “actualizate” ca să devină contemporane, ci trebuie doar “developate” din perspectiva sensibilităţii de azi. Pentru mine, Cehov nu este un autor rus care a scris despre realitatea cotidiană a sfârşitului de secol XIX, ci un vizionar care face şi azi vivisecţia angoaselor contemporane.

Cum se montează Cehov pe scenele din România? Si cum se montează în străinătate?

Şi prost, şi bine. Atât în România, cât şi în străinătate. Uneori s-au făcut spectacole ce au revoluţionat gândirea cehoviană, nu în Rusia unde s-ar presupune că Cehov este cel mai bine înţeles (asta poate fi uneori o mare capcană), ci atât în Est (şi mă gândesc la montările lui Otomar Krejca), cât şi în Vest (celebra “Livadă” a lui Giorgio Strehler, de exemplu).

Povestiţi-mi despre o montare (montări) pe care aţi simţit-o ca pe o mare Întâlnire sau care v-a influenţat felul de a gândi despre Cehov?

Ultimul spectacol Cehov văzut şi care m-a emoţionat a fost “Unchiul Vanea” al lui Andrei Şerban de la Cluj. Cred că e greu să existe un spectacol cehovian foarte bun şi în care actorii să nu fie strălucitori. Regia unui spectacol cehovian trece obligatoriu prin experienţa intensă, intimă şi stranie pe care o ai cu actorii, lucrând pe aceste texte geniale. Marile montări Cehov au însemnat şi revelaţii actoriceşti. Lopahinii lui Niels Arestrup la Peter Brook, Visostki la Efros, Astrov-ul lui Bogdan Zsolt la Andrei Şerban. Marile personaje cehoviene te pot distruge sau te pot ridica, ca actor, în zone nebănuite. Uneori, când regizorul are şi un talent special de povestitor, ca Pintilie, poţi avea o întâlnire cu “Livada” lui bântuită de fantome şi de spiritul grâului, fie chiar şi din paginile unei cărţi.

Dacă l-aţi întâlni pe Cehov ce l-aţi întreba?

Mai multe amănunte despre proiectul lui de piesă, niciodată scrisă, ce ar fi urmat după “Livada”. O piesă ce s-ar fi petrecut undeva la Pol, în frigul etern. Proiect fascinant ce ar fi dus teatrul cehovian, probabil, şi mai aproape de absurdul lui Beckett.

Căruia dintre personajele din “Livada…” i-aţi schimba destinul, dacă aţi putea?

Nu i-aş schimba destinul, dar aş fi foarte curios ce se întâmplă cu Lopahin după ce livada este tăiată şi stăpânii alungaţi. Oare fantomele vişinilor tăiaţi şi ale spiritelor pe care Liubov le vede în livadă, îl bântuie? E fericit până la capăt când vilele de vacanţă vor răsări triumfătoare, pe rădăcinile copacilor decapitaţi ?

Ce latură sau ce laturi ale textului lui Cehov vă propuneţi să puneţi în lumină în spectacol?

Sunt în pline repetiţii,  nu voi răspunde încă, clar şi concret, la această întrebare.Vă spun doar că nu vor fi nici copaci înfloriţi de butaforie, nici samovare, nici celebra lentoare cehoviană. Şi mă obsedează cinismul, dar şi justeţea cuvântului “comedie” scris de Cehov sub titlul piesei…

După ani de lucru pe textele lui Cehov, cât de traductibilă vă pare lumea lui, la început de secol XXI?

“Ani de lucru…” e cam mult spus. După “Pescăruşul” tradus de mine pentru montarea lui Andrei Şerban la Teatrul Naţional din Sibiu nu m-am întors la Cehov decât la sfîrşitul anului trecut, când am tradus pentru Naţionalul bucureştean “Livada de vişini” (la a cărei punere în scenă lucrează acum Felix Alexa) şi am ajutat trei foarte tineri regizori (Elena Morar, Andrei Grosu şi Alexandru Măzgăreanu) să-şi definitiveze textele – dramatizări după nuvele sau scurte povestiri cehoviene – pentru a le monta la Teatrul Metropolis. Trebuie să spun că formula găsită de cei de la Metropolis pentru a marca anul Cehov – încredinţându-le unor regizori începători ridicarea unor spectacole pe texte mai puţin cunoscute – mi s-a părut şi generoasă, şi simpatică.

Una peste alta, având doar aceste texte la activ, nu m-aş erija în savantul care îşi dedică ani de zile unui autor, cu atât mai mult, cu cât asemenea oameni chiar există, dacă n-ar fi s-o pomenesc decât pe doamna Sorina Bălănescu de la Universitatea din Iaşi.

Eu am făcut o muncă diferită. Textele mele au slujit, de fiecare dată, un spectacol anume şi, prin urmare, lectura dată de regizor. Această formulă te scuteşte de luarea unor decizii (textul suportă, adesea, mai multe descifrări iar soluţia o dă, într-o asemenea situaţie, regizorul), dar cere destul de mult curaj, iar cel care m-a învăţat să-mi iau “porţia de libertate” necesară acestui demers a fost Andrei Şerban. A fost o mare lecţie şi mi-a făcut plăcere să muncesc cu el la obţinerea unui text simplu, limpede, de o modernitate firească.

Ce se pierde şi ce se transformă, prin traducere, din specificul literaturii lui dramatice?

Ceea ce se pierde de cele mai multe ori este concizia cehoviană. Cauza aceste “distorsiuni” stă probabil în faptul că traducerile mai vechi (intrate, mă tem, mult prea temeinic în “auzul” oamenilor de teatru) au fost făcute, în general, pe următoarea reţetă: pe traducerea “brută”, făcută de un cunoscător de limba rusă, intervenea un bun stilist român, care nu ştia însă deloc ruseşte. Şi fiindcă traducerea iniţială nu suna bine, cel care stiliza textul simţea nevoia să-l facă mai literar, mai artistic, îmbrăcând frazele lui Cehov – care a fost destul de zgârcit la vorbă – în tot soiul de briz-brizuri străine domnului doctor. Acelaşi efect s-ar putea să-l fi avut şi “supra-redactarea” traducerilor, fiindcă în România, unde la ora actuală nu se mai face nici măcar o corectură cumsecade a textelor, darămite o redactare profesionistă, înainte de ‘90 textele traducerilor erau pigulite într-un mod exagerat. Se pierde de asemenea ceva din ambiguitatea textului, chiar şi atunci când traducerea nu este făcută pe “descifrarea” oferită de un regizor. Orice traducător este expus tentaţiei “explicitării”, iar în cazul lui Cehov este şi greu de spus până unde textul este neclar din cauza lipsei unor repere exterioare (ţinând de realitatea şi cultura rusă) şi unde este neclar fiindcă aşa l-a dorit autorul. Se mai pierd, de asemenea, anumite formulări abrupte sau aparent stângace, dar sigur voite, fiindcă e clar că Cehov este colegul lui Caragiale într-ale calofiliei. Şi este de înţeles, într-un fel, că aceste momente ciudate sunt nivelate de traducători: cititorul va accepta cu seninătate ciudăţeniile unui text original, dar în traducere el le-ar putea percepe ca fiind scăderi ale tălmăcirii. Multor traducători le e pur şi simplu frică să-şi asume câte o întorsătură de frază mai excentrică.

Acestea fiind spuse aş răspunde, abia acum, la prima întrebare. Eu cred că lumea lui Cehov este traductibilă, poate fi surprinsă în esenţa ei, deoarece e centrată pe om şi este incredibil cât de “oameni suntem cu toţii”. Ceea ce e mai greu de redat este ţesătura scriiturii cehoviene fiindcă, la problemele enumerate mai sus se mai adaugă şi pecetea epocii. Ce te faci cu ea? Îl traduci pe Cehov în limba lui Duiliu Zamfirescu? Îl traduci în limbajul rapp-ului modern? Traducătorii din anii ‘50 l-au tradus cu mare grijă, dar iată că acum citeşti textul şi îţi spui: aha, e o traducere din anii ‘50. Soartă pe care o vor avea şi traducerile noastre peste decenii, când anii de la noua cumpănă a secolelor vor părea ceva desuet şi prăfuit.

Un autor va pierde întotdeauna ceva prin traducere, poate doar cu excepţia cazului mult prea rar întâlnit când este tradus de un contemporan congenial.

Aţi lucrat şi la adaptarea pentru scenă a piesei “Pescăruşul”, montată cu ani în urmă de Catalina Buzoianu la Teatrul Mic?

Nu am semnat eu acea adaptare, dacă a existat o adaptare. Din câte ştiu, Cătălina a pornit de la o traducere mai veche pe care a lucrat singură. Dar o puteţi întreba pe ea cum s-au petrecut lucrurile. Eu pe vremea aceea nu lucram încă la Teatrul Mic, ci la “Secolul 20″. Scene din acel spectacol mi-au rămas însă în memorie şi poate că ar fi interesant, ziaristic vorbind, un fel de studiu comparativ între diferitele montări ale “Pescăruşului”.

Cum vă pare lumea lui Cehov pe scenele de azi?

E cam greu să judeci toate scenele de azi “la grămadă”. Pot spune doar că Cehovul care mi-a rămas mie în amintire din spectacole s-a dovedit a fi, de fiecare dată, mult mai sărac decât Cehov-ul pe care l-am găsit în text. Este poate şi o proprietate a memoriei de a stoca informaţia prin simplificare, dar ar putea fi vorba şi de tendinţa subconştientă a unor regizori şi actori de a urma un soi de lectură “medie”, general acceptată a unui text. În sensul ăsta mi s-a părut interesant să văd cu ce curiozitate de nou-născut – pe de o parte – şi cu ce acribie – pe de altă parte – s-a apropiat Felix Alexa de “Livada de vişini”. Dacă şi actorii vor trata textul ca pe o junglă în care fiecare liană trebuie descâlcită şi nu vor urma cărările bine curăţate ale “tipurilor” cehoviene, vom avea bucuria de a vedea un spectacol proaspăt şi incitant.

Cum arată pentru dumneavoastră lumea lui Cehov?

Lumea lui Cehov mi se pare mult mai normală decât lumea în care trăim noi azi. Eu intram în normalitate, dacă pot spune aşa, atâta timp cât repetam şi jucam în piesele lui Cehov. Oamenii lui au timp pentru dragoste, suferinţă, poezie, nefericire…

Povestiţi-mi despre întâlnirea cu Maşa din “Pescăruşul” în regia lui Liviu Ciulei.

Cred că Maşa din „Pescăruşul” lui Liviu Ciulei a fost începutul unor roluri de compoziţie spectaculoase din cariera mea.

Cât de lung a fost drumul de la Maşa la Dădaca din „Unchiul Vanea” şi în care dintre montări v-aţi simţit mai aproape de spiritul lui Cehov?

Drumul până la Dădacă a durat vreo 35 de ani şi cred că în rolul Dădaca sunt mai aproape de Anton Pavlovici.

Ce l-aţi întreba pe Cehov dacă l-aţi întâlni?

L-aş întreba cu un real interes la ce mai lucrează.

Dacă i-aţi putea schimba destinul unuia dintre personajele lui Cehov, care ar fi acela?

Aş schimba, numai în anumite montări, destinul celor trei surori…

Povestea lui Cehov pe repede înainte…

„Uneori urăsc teatrul din tot sufletul, iar alteori îl iubesc la nebunie. El mi-a dat viaţă, multă tristeţe şi multă bucurie, mi te-a dat pe tine şi a făcut din mine o personalitate. Crezi poate că este o viaţă falsă, ceva închipuit. Poate. Dar este totuşi viaţă. Înainte de teatru, vegetam, viaţa mi-era străină, nu-i înţelegeam pe oameni şi sentimentele lor.” Sunt cuvintele pe care i le scria Cehov actriţei Olga Knipper, ce-i devenise între timp soţie. Se întâmpla în 1902. Peste doi ani, la 44 de ani, avea să moară de tuberculoză, gustând dintr-un pahar de şampanie pe care medicul i l-a oferit după o ultimă injecţie cu camfor, care nu a avut efect. „De mult n-am mai băut şampanie.”, ar fi spus Anton Pavlovici… Lua cu el toate poveştile pe care nu a mai apucat să le scrie, dar lăsa în urmă o lume întreagă… ce a început odată, demult, in micuţul Taganrog, orăşelul de pe malul mării Azov unde s-au petrecut primii ani ai vieţii lui.

Despre traseul lui Anton Pavlovici prin viaţă o să-l las pe el însuşi să vă vorbească. Scrisorile i-au păstrat frământările şi tulburările întregi. După o copilărie ca din romanele lui Dickens, cu un tată bigot şi neînţelegător, cu seri trăite între frigul prăvăliei pe care trebuia să o supravegheze şi cântări religioase la ore fixe, urmate de pedepse aspre, Cehov avea să plece spre Moscova şi spre propriul destin. Devenind – înainte de a fi un mare scriitor – medic. Şi apoi jurnalist. „Fac progrese în medicină. Mă pricep să acord îngrijiri şi nu-mi vine să cred. Nu e boală în faţa căreia să fiu total neputincios.” vs „Sunt ziarist pentru că scriu mult, dar n-am să mor ziarist. Dacă am să continuu să scriu, o voi face departe, ascuns într-un ungher.”…

Şi, mai mult, „Mi-am dăruit numele de familie medicinei, pe care n-o voi abandona până la mormânt. Cât despre literatură, mai devreme sau mai târziu mă voi despărţi de ea…”

Dar destinul şi-a urmat cursul. Povestiri, nuvele şi marile piese de teatru. Dezamăgirile primelor refuzuri. Dezamăgirile de la premierele spectacolelor, toate respinse violent de critică şi de public, începând cu „Platonov” şi continuând cu „Ivanov”, apoi cu „Pescăruşul”. Dezamăgirile de la repetiţii, când simţea că actorii nu-i înţeleg textul, tristeţile şi bucuriile aventurilor amoroase, călătoriile, marile întâlniri, cea cu Teatrul de Artă din Moscova, Nemirovici-Dancenko şi Stanislavski. Emoţiile primelor succese, admiratorii, tuberculoza din ce în ce mai chinuitoare, teatrul, repetiţiile, „Unchiul Vania”, iubirea pentru Olga, „Trei surori”, tratamentele, tot mai multe, suferinţele unei căsnicii consumate mai mult în scrisori şi, apoi, „Livada de vişini”…

Spicuiesc din scrisorile lui Cehov. Fragmente dintr-o existenţă… în cuvinte. Călătoria spre insula Sahalin, unde a mers să descopere şi să scrie despre viaţa ocnaşilor deportaţi. Impresii de pe drum… „Dacă intri noaptea într-o casă în care dorm oameni, nu miroase a animale. E adevărat că o bătrână care mi-a dat o lingură a şters-o mai întâi de fund, însă ceaiul nu se serveşte fără faţă de masă…”

Sahalin, ocnaşi, suferinţe: „Călăul stă într-o parte şi loveşte în aşa fel încât biciul să cadă de-a lungul corpului. La fiecare cinci lovituri se mută de pe-o parte pe alta şi îi acordă condamnatului o jumătate de minut răgaz. (…) După aceea, am visat trei sau patru nopţi la rând călăul şi stâlpul îngrozitor.”

Disperări… „Sunt atât de obosit să mai alerg în toate direcţiile, iar sănătatea mea a devenit în mod atât de evident cea a unui bătrân, încât vei dobândi un bunic în persoana mea, nu un soţ… Am abandonat cu desăvârşire literatura şi, când ne vom căsători – îi scria Olgăi – îţi voi ordona să renunţi la teatru…”

Şi spaime în timp ce scria la „Livada de vişini”… Cu puţin înainte de moarte. „Sunt încă slăbit şi tuşesc. Scriu în fiecare zi, nu mult, dar scriu. (…) Tot amân, tot amân şi tocmai pentru că amân piesa mi se pare acum nemăsurată, colosală, mi-e frică de ea şi mi-a pierit orice chef.”

Gânduri… „Pe lumea asta e necesar să fii indiferent. Numai fiinţele indiferente sunt în stare să vadă lucrurile clar. să fie drepte şi să muncească. În mine flacăra arde uniform şi cu indolenţă, fără explozii neaşteptate şi fără trosnituri. De aceea nu mi se întâmplă să scriu într-o noapte trei sau patru pagini, nici să renunţ să mă bag în pat, prea prins în vârtejul lucrului, pentru a dormi. Iată de ce nu comit nici prostii colosale, nici acte remarcabil de inteligente. Îmi lipseşte pasiunea.”…

A murit într-o noapte de început de iulie, după ce a terminat „Livada de vişini” şi a cunoscut cu ea un mare succes în montarea lui Stanislavski şi o mare dezamăgire… „Nu pot să spun decât un singur lucru. Stanislavski mi-a masacrat piesa. Nu-i port pică!”

A murit rostind două vorbe în limba germană „Ich Sterbe”, „Mor!”…

]]> http://yorick.ro/150-de-ani-cu-anton-pavlovici/feed/ 3 http://yorick.ro/andrei-serban-%e2%80%9ecehov-m-a-ajutat-sa-ma-inteleg-pe-mine-insumi%e2%80%9d/ http://yorick.ro/andrei-serban-%e2%80%9ecehov-m-a-ajutat-sa-ma-inteleg-pe-mine-insumi%e2%80%9d/#comments Tue, 09 Feb 2010 09:04:41 +0000 Monica Andronescu http://yorick.ro/?p=1345 În 1977, monta la Lincoln Center din New York „Livada de vişini”, cu o distribuţie remarcabilă, din care făcea parte şi Meryl Streep. Andrei Şerban îl redescoperea atunci pe Cehov, în toată frumuseţea „comediei” lui. „Citind notele lui Meyerhold, am fost încurajat să dezvolt împreună cu actorii o atmosferă de vodevil, de circ, punându-ne întrebarea: în ce fel este piesa o comedie umană în care ne recunoaştem”, mărturisea el, în albumul „Călătoriile mele în teatru”.

A urmat, în 1980, „Pescăruşul”, la The Public Theatre din New York, după unul montat la Tokyo. La New York „o podea din lemn de cireş fin şlefuit, care semăna cu puntea din teatrul japonez No.”… „Trei surori” la ART Boston, în 1982, „pe o scenă goală, printre grămezi de frunze moarte, presărate pe o suprafaţă ce oglindeşte incandescent destinele personajelor…”. Iar în 1983, la La Mama, în New York, „Unchiul Vania”, „într-un labirint de coridoare lungi din lemn”… Iar spectatorii „aşezaţi în balcoanele sălii, cu un nivel deasupra spaţiului de joc, erau martorii acţiunii care, din perspectiva lor, părea că are loc într-o prăpastie.”

În 2004, Andrei Şerban a revenit în România şi a montat două piese ale lui Cehov. „Pescăruşul” de la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu şi „Unchiul Vania”, în 2007, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. „Unchiul Vania de acum este purificat de intelectualitate, de febra de a da răspunsuri”… Noi l-am provocat pe Andrei Şerban să ne povestească despre întâlnirile lui cu textele lui Anton Pavlovici.

Cât de importantă a fost întâlnirea cu textele lui Cehov în traseul dvs de regizor?

Cea mai importantă. M-a ajutat să mă înţeleg pe mine însumi.

Ce s-a schimbat de la “Livada de vişini” din 1977 la “Unchiul Vanea” montat la Cluj?

Am intrat mai adânc, am înţeles mai bine că tot ce spunem prin cuvinte sunt doar nişte minciuni frumoase şi că în tăcere, sau in subtext, în intervalul dintre cuvinte, trebuie căutat adevărul.

Cât şi cum rămâne Cehov contemporan cu noi?

Cineva, văzând „Unchiul Vania” al meu a spus că Cehov este dramaturgul secolului 21. E un mare compliment şi aşa trebuie să-l privim, să ne eliberăm de toate clişeele noastre de interpretare cunoscute.

Dacă l-aţi întâlni pe Cehov v-ar plăcea să-l întrebaţi ceva?

Nu, căci nici lui Stanislavski nu-i răspundea nimic. De câte ori era întrebat spunea ori că habar nu are, ori că nu a vrut să transmită nici un mesaj: „Nu am vrut să spun nimic”. În acest nimic se află sursa înţelegerii.

Căruia dintre personajele din „Trei surori” i-aţi schimba destinul, dacă aţi putea?

Nu sunt profet, nici nu am vreo forţă magică, dimpotrivă, mă simt la fel de neajutorat ca toate personajele lui, pentru care am o compasiune plină de modestie.

Şi eu aş vrea să merg la Moscova, deşi nu am ce găsi acolo, doar ca să evit să trăiesc acum, în momentul prezent.

Alice Georgescu este preşedinta secţiei române a AICT şi unul dintre cei mai importanţi critici din România, dar, înainte de toate, un om care iubeşte teatrul cu patimă. Pe Cehov l-a “întâlnit” la un examen, dar l-a “descoperit” ceva mai târziu, într-o sală de teatru din Craiova…

Cât de importantă a fost întâlnirea cu Cehov (cu scriitura lui, cu montările după textele lui) în viaţa dumneavoastră şi în viaţa dumneavoastră de critic de teatru?

Sigur, frumos ar fi să răspund „a fost o întâlnire crucială, definitivă, devastatoare, hotărâtoare” etc., dar adevărul este cu totul altul. Întâlnirea iniţială a fost una banală – obişnuită, aş zice, pentru un prim contact direct între studentul obligat să citească zeci de piese (în ultima clipă, evident…) pentru examenul de Istoria Teatrului Universal şi dramaturgul obligatoriu (unul dintre ei): am parcurs textele „pe diagonală”, grăbită să ajung la sfârşit cu o idee, în linii mari, despre „poveste”. Întâlnirea ulterioară cu o piesă de Cehov, în spectacol, nu a fost nici ea mai semnificativă: am văzut o montare destul de modestă (cu Unchiul Vanea), într-un teatru din ţară. Erau, totuşi, câţiva actori buni acolo, care, împreună cu acea derutantă menţiune a autorului potrivit căreia piesele lui sunt comedii şi ar trebui jucate ca atare, m-au făcut să mă gândesc, periodic şi, ca să zic aşa, involuntar, la acest domn doctor cu figură obosită, blândă şi atrăgătoare (îi contemplam îndelung fotografiile, nu ştiu de ce) şi la personajele lui – pe care, multă vreme, le-am confundat între ele (mai ales pe doctori), plasându-le aleatoriu sub un titlu sau altul. Adevărata „descoperire” a lui Cehov ca dramaturg (până atunci, îl preferam ca prozator) i se datorează, pentru mine, unui superb spectacol Unchiul Vanea, făcut de Mircea Cornişteanu, în 1987 sau 1988, la Teatrul Naţional din Craiova, în scenografia extraordinară a Ştefaniei Cenean şi cu nişte minunaţi actori, pe nume Valer Dellakeza (Vanea), Diana Gheorghian (Sonia), Tudor Gheorghe (Astrov), Nataşa Raab (Elena Andreevna), Emil Sassu (Serebreakov), Iosefina Stoia… De atunci am început să nu mai încurc personajele şi să înţeleg cum e povestea cu „comedia”.

Cât şi cum rămâne Cehov contemporan cu noi?

Răspunsul la această întrebare este, probabil, diferit, în funcţie de „răspunzător”. Pentru mine, Cehov este contemporan, pur şi simplu.

Cum se montează Cehov pe scenele din România şi cum se montează în străinătate?

În general, cu un agasant recurs la clişee (samovare, mesteceni, şaluri înflorate, vodcă şi spleen „rusesc”). Este vorba, desigur, despre montările „curente”. Din fericire, există şi spectacole excepţionale. Adică, excepţii…

Povestiţi-mi despre o montare (montări) pe care aţi resimţit-o(le-aţi resimţit) ca pe o mare întâlnire.

Despre cea dintâi am povestit deja. Au mai fost câteva – puţine, dar din plin răsplătitoare. Într-o aproximativ cronologică ordine: Trei surori, în regia lui Alexandru Darie, la „Bulandra”, Unchiul Vanea, în regia lui Yury Kordonsky, tot la „Bulandra”, Unchiul Vanea (titlu predestinat?), în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Livada de vişini, în regia lui Eimuntas Nekrosius, formidabilul regizor lituanian, la un teatru rusesc (al cărui nume, din păcate, îmi scapă acum), văzut la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu; în fine, Trei surori, în regia lui Gábor Tompa, cu impecabila lui trupă de la Teatrul Maghiar din Cluj. Sper că n-am uitat niciunul.

Dacă l-aţi întâlni pe Cehov, ce l-aţi întreba?

Ce este sunetul acela îndepărtat, ameninţător şi tainic, care se aude în actul II din Livada de vişini.

V-aţi dorit vreodată să beţi un ceai şi să staţi la poveşti cu unul dintre personajele lui Cehov?

Da, cu doctorul Astrov.

Dacă aţi putea schimba destinul unuia dintre personajele lui Cehov, care ar fi acela?

Sonia. L-aş face pe acelaşi doctor Astrov să se îndrăgostească de ea, până la urmă, măcar pentru o iarnă – o iarnă rusească! -, deşi ştiu că doctorului Cehov nu i-ar plăcea deloc lucrul ăsta.

Cât de importantă a fost întâlnirea cu Cehov (cu scriitura lui, cu montările după textele lui) în viaţa dumneavoastră şi în cea de critic de teatru?

Mic fiind, la Buzău, am descoperit la librăria din colţ un volum tare frumos cu piesele lui Cehov. Nu aveam bani să-l cumpăr şi librarul mi l-a împrumutat. Fiind foarte mândru de caligrafia lizibilă a bunicului meu l-am rugat să-mi copieze Pescăruşul… după câteva zile a capitulat şi mi-a cumpărat cartea pe care am citit-o împreună. Cu voce tare. Ani de zile am păstrat paginile manuscrise ale Pescăruşului transcrise de bunic. Nu le mai am, dar amintirea e intactă.

Mult mai târziu, la sfârşitul anilor ‘60, a intervenit Livada lui Pintilie – o întâlnire cu melancolia atunci, când încă tânăr fiind, presimţeam deja întunericul funestelor «teze ceauşiste din iunie» care, într-un fel, sunt la originea plecării din ţară a atâtor artişti şi intelectuali. Cu Livada lui Pintilie, speranţele noastre se destrămau ca un fum lejer şi subtil. Şi, apoi, cum să uit «lanul de grâu» în care Clody Bertola / Liubov îşi revizita viaţa cu un presentiment beckettian a cărui intuiţie Pintilie, primul a avut-o. Şi momentul acela de graţie de la sfârşitul actului I când Varia/Cătălina Pintilie îi scotea lent şi tandru ciorapii Aniei… picioarele goale, freamat subtil erotic în universul de cristal al Livezii! Mai târziu, la Paris, Pescăruşul, tot al lui Pintilie, împlânta pe platou, crud şi oniric, mica scenă a lui Kostia, amintire ambiguă de fericire şi traumă. Atunci am înţeles cât de adânc «teatrul» e înscris şi în mine ca o rană deschisă a cărei seducţie şi repulsie o resimt de ani de zile. De Kostia şi «teatrul» lui nu m-am despărţit chiar dacă am încercat. Un destin! Şi cum să nu-mi amintesc fulgii de zăpadă care cădeau lent,  imagine angelică, paradisiacă, în clipa abandonului lui Trigorin. O înfrângere elegiacă! Pintilie vorbea despre el însuşi, despre puterea femeilor asupra bărbaţilor, despre capitulare?  Acest «pescăruş»  mi-a pecetluit memoria pusă sub semnul aceluiaşi drum ce duce de la alb la negru, drumul doliului inevitabil, drumul pe care-l scriem trăindu-ne clipele pe fond de  referinţă la o speranţa perpetuu prezervata: «teatrul». Pentru mine şi prietenii mei, acum el începe să se întunece.

Livada lui Strehler în anii ‘70  a marcat descoperirea unui Cehov în alb, vis al copilăriei ce persistă până în clipa în care totul se scufundă: pierderea Livezii devenea acolo sinonimă cu pierderea copilăriei. Din viteza Livezii lui Brook mi-a rămas convingerea ce-şi revela pertinenţa chiar în zilele acestea: eşecul unei presimţite înfrângeri liberează. Ştim că vom pierde, întârziem sentinţa, dar când intervine, cum spune Gaev, «ne simţim mai uşori». De la această concluzie Brook a plecat. Şi azi îi descopăr justeţea. Din „Livada” lui Harag, pe care n-am văzut-o, păstrez în amintire celebra imagine a «tunelului», tunelul timpului, al morţii. În Livada, dincolo de proprietatea pierdută, Cehov vorbeşte despre sfârşit. E ceea ce, pe patul de moarte, a pus în scena Harag. Dublu testament reunit pe scena de la Târgu Mures.

Am scris o carte despre Livezile mele, ale lui Langhoff, Stein, Zadek, o aştept acuma pe cea a lui Felix Alexa! De Livada nu te poţi despărţi.

Un enorm şoc l-a reprezentat Partitura neterminată pentru pianina mecanică, filmul lui Mihalkov, care descoperea ferocele «grotesc» cehovian… Acelaşi spirit îl regăseam într-un spectacol cu Vania al lui Ivan Helmer. Cum să nu-mi amintesc imaginea lui Vania/Strengaru, gras şi ridicol cu un buchet de trandafiri galbeni, tomnatici, în mână pentru a-l oferi Elenei pe care o descoperă în braţele lui Astrov ? Tristeţea deriziunii. Au urmat celebrele Trei surori ale lui Otomar Krejca, spectacol a cărei teribilă disperare integra accentele dramatice ale marilor texte americane din anii ‘6O şi anunţa înfrângerea speranţelor din Praga ‘68. Care mai putea fi «Moscova» noastră?

Pescăruşi, Livezi, dar Vania era mereu absent până când a venit Andrei Şerban. În spectacolul său se regăseau reunite simbolismul şi realismul lui Cehov. Dar dincolo de această alianţă rar împlinită, drama personajelor se înscria în spaţiul teatrului, ele se îngemănau şi, de acolo, din întuneric, mulţi dintre noi, se simţeau chinuitor implicaţi. Nu era vorba doar de o subtilă soluţie scenografică, ci, mult mai mult, de o invitaţie la recunoaşterea lucidă a convingerii lui Cehov: «trăim rău!». Drama lui Vania şi Astrov se juca nu în faţa noastră, căci noi ne găseam chiar în inima ei: cum să te disociezi? Şi cum să uiţi «shakespeariana» noapte de beţie unde Vania, în noroi, şi Astrov pe scenă, alături de noi, ne invită să constatăm împreună eşecul vieţii lor. A lor, a noastră?

Apoi au urmat Ivanov, Platonov, puşi în scena de Zadek, Chéreau, Thomas Ascher, Gotscheff… memoria mi-e plină de Cehov !

Cât şi cum rămâne Cehov contemporan cu noi?

E greu de «măsurat» proporţional. Rămâne, permanent, invitaţia de a vorbi simplu despre lucruri esenţiale, de a alia durerea cu umorul, de a fi pudic, dar şi sincer în viaţă. Cehov formulează şi încarnează o conduită de viaţă. Şi în ea mă recunosc, cu ea mă identific. Şi în prietenii mei o împărtăşesc. De aceea şi sunt prieten cu ei. Atitudinea «Cehov» e, pentru noi, un simptom de recunoaştere.

Cum se montează Cehov pe scenele din România? Şi cum se montează în străinătate?

Bine şi rău. Pasionant şi mediocru. Nici o diferenţă prealabilă nu mai există. Azi nici unde – doar în referinţele unor critici «întârziaţi» – referinţa obligatorie la Stanislavski ca model inatacabil nu mai funcţionează. Te poţi inspira deliberat, ca Stein mai demult sau Françon mai recent – dar Cehov nu mai e prizonierul nimănui, nici al Rusiei, nici al teatrului de Artă din Moscova  şi, pentru că astfel «liberat» el a devenit un bun comun al Europei, al lumii. Admirabilele Trei surori al lui Tompa ar fi putut fi montat la fel de bine la Cluj sau Stuttgart, la Copenhaga sau la Praga. «Îngerii» circulă fără frontiere şi azi Cehov aparţine tuturor! Totul depinde de adevărul întâlnirii cu el.

Dacă l-aţi întâlni pe Cehov, ce l-aţi întreba?

« Trăiesc bine?»

V-aţi dorit vreodată să beţi un ceai şi să staţi la poveşti cu unul dintre personajele lui Cehov? Sau să-i schimaţi vreunuia dintre ele destinul?

Nu, dar aş vrea să scriu o carte despre profesorul Serebreakov din Unchiul Vania în care acum, aproape de sfârşitul parcursului, mi-e tare teamă că mă recunosc. Îmi revine în minte o scenă la Bucureşti, cu o prietenă de atunci, Monica Săvulescu, ce cita opinia lui Vania despre pensionarul care i-a invadat casa: «a scris despre lucruri pe care cei de la universitate le ştiu cu toţii, iar pe ceilalţi oameni nu-i interesează ». Acest citat aproximativ s-a depus în mine şi acum revine cu insistenţă neliniştitoare. Am fost un Serebreakov? Mi-e teamă.

-

Cât de importantă a fost întâlnirea cu Cehov în viaţa dvs. şi în traseul dvs. artistic?

Recunosc ca sunt îndrăgostită de Cehov. Întâlnirea cu el este întotdeauna emoţionantă pentru mine. Ne am întâlnit de multe ori in lectură, în vis şi o singura dată în real, în „Trei surori” în regia lui Alexandru Darie.

Este dramaturgul în care regăsesc şi umor, şi dramă, şi tragic, şi autoironie… Un regal pentru orice spirit.

Întotdeauna mi-am imaginat că bisturiul doctorului Cehov face vivisecţie pe sufletele noastre.

Cât şi cum rămâne Cehov contemporan cu noi?

Valorile despre care vorbeşte Cehov sunt valorile spiritului uman. Cât sunt şi cât rămân ele contemporane? Cum sunt valori universale… vor fi în „trend” întotdeauna. Cam cât de „contemporan” este sentimentul de dragoste sau de ratare sau de ura sau credinţă?

Ca orice autor genial… Cehov va fi întotdeauna „contemporan”. Ba chiar va fi cu un pas înaintea noastră în înţelegerea şi analiza sufletului omenesc.

Dacă l-aţi putea întâlni, ce l-aţi întreba?

Ce l-aş întreba? Nimic. Eventual i-aş mulţumi. Şi … da… probabil că l-aş întreba dacă mă îngăduie pe lângă domnia sa… Aş sta într-un colţ să mă uit la el. Ca la un animal superb şi ciudat. Pentru ca asta mi se pare a fi Cehov. Un animal ciudat. De o sensibilitate fabuloasă şi de un cinism al emoţiei excepţional. Inteligenţa emoţională la superlativ. Cum însă mi ar fi teamă că l-aş deranja… nu l-aş întreba nimic. Îl iubesc prea mult ca să-i pun întrebări.

V-aţi dorit vreodată să beţi un ceai şi să staţi la poveşti cu unul dintre personajele lui…

Frumoasă întrebare! Orice răspuns aş da… va fi sub frumuseţea întrebării. Aşa că nu răspund. Întrebările ce nu primesc răspuns sunt întrebările cele mai interesante…

În montarea cu „Trei surori” a lui Alexandru Darie, aţi interpretat-o pe Maşa. Aţi fost tentată vreo clipă să-i schimbaţi destinul?

Cum să-i schimb destinul Maşei…? Cehov i-a  trasat un destin. Iar ea îl ştie. Maşa e artizanul destinului ei. Ca, de altfel, fiecare dintre noi.

Mi-am închipuit pentru o clipa că ar putea să-şi plimbe privirea apărată de ochelarii rotunzi peste rândurile mele… să vadă ce am scris mai sus… ce ruşine mi-ar fi! Câte prostii!

Iartă-mă, maestre! Singura scuză este că te iubesc!

Când v-aţi întâlnit prima dată cu Cehov?

Întâlnirea a avut loc devreme, în perioada mea de interes pentru literatura rusă. Dar adevărata întâlnire a fost atunci când îndrăzneala a depăşit curiozitatea şi am acceptat să joc Unchiul Vanea. Au urmat „Poiana boilor”, o adaptare după „Cerere în căsătorie”,  şi „Ursul”, iar mai apoi „Măscariciul”,  o adaptare după „Cântecul lebedei” . Cred ca de Cehov trebuie să te apropii deştept şi  temător să nu dai buzna.

Cum arată lumea lui Cehov pentru dvs.?

Lumea lui este o livadă de vişini înfloriţi în care stau tolăniţi doi mujici ce-şi ascut liniştiţi fierăstraiele.

O cunoaşteţi şi ca actor, şi ca regizor. Ce e mai greu? Să joci un personaj de Cehov sau să regizezi Cehov?

Ca actor, eşti preocupat mai ales de personaj şi de relaţia lui cu ceilalţi. Ca regizor, e mai dificil pentru că, aşa cum spunea domnul Liviu Ciulei, la Cehov mai greu e să  regizezi spaţiul dintre personaje.

Dacă l-aţi întâlni pe Cehov într-o sală de teatru sau pe stradă, ce l-aţi întreba?

Dacă aş avea curaj, l-aş întreba dacă, liber fiind, n-ar dori să vadă „Măscăriciul”.

Dacă aţi putea schimba destinul unei personaj cehovian, care ar fi acela?

Aş pune-o pe Elena Andreevna să-l părăsească pe Serebreakov şi să fugă
cu Vanea într-un loc binecuvântat şi de nimeni ştiut.

Cât de importantă a fost întâlnirea cu Cehov în viaţa dumneavoastră şi în traseul dumneavoastră artistic?

Zâmbesc. Foarte importantă. Esenţială. Ca sarea-n bucate.

Cât şi cum rămâne Cehov contemporan cu noi?

Cât rămâne? Cât timp o să iubim, o să muncim, o să-l căutăm pe Dumnezeu, o să ne îndoim de noi înşine, o să punem întrebări despre… o să murim; toate la un loc sau măcar una dintre ele.

Cum rămâne? Cum o să putem şi o să vrem noi, artiştii de după el. Generozitatea creaţiei lui e nesfârşită prin potenţialul de “recitire” ce stă la dispoziţia regizorilor şi actorilor. Spectacolele ce se vor naşte din piesele lui depind de întâlnirea fiecărui creator în parte cu universul operei lui Cehov.

Cum arată pentru dvs lumea lui Cehov?

Pentru mine lumea lui Cehov arată cam aşa: oameni: femei, bărbaţi, copii; furtună; zâmbet; drumuri; muzica de peste lac; ceai; vioara; icoana; boala; a trecut un înger; amintire; teatru; pian; cuvânt; nelinişte; dorinţă; s-a mai născut un imbecil; votca; personaj episodic; livada; munca; incendiu; iubire; pădure; peste o mie de ani; credinţa; tăiţei; păcătos; suflet universal; revolver; cer; şampanie; moarte; iubire; doctori… comedie.

Care a fost replica sau momentul cel mai greu în tot ce a însemnat repetiţie sau spectacol după un text al lui Cehov?

Au fost două momente: poate cele mai dificile din tot ce a însemnat până acum pentru mine “să fiu actriţă”. S-au întâmplat în timpul repetiţiilor la cele două spectacole după piese de Cehov în care am jucat: “Pescăruşul” – regia Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic (premiera în 1994) şi “Unchiul Vanea” – regia Yuriy Kordonskiy la Teatrul Bulandra (premiera în 2001).

Să povestesc?

Repetam scena Kostea-Nina – actul al IV-lea din “Pescăruşul”. Încă eram studentă. Aveam 19-20 de ani. N-aveam cum cu experienţa mea de viaţă de până atunci (profesională – nici nu mai vorbesc!) să înţeleg până la capăt (?!) şi să asum situaţia unei femei tinere, e adevărat, dar care a fugit de acasă visând să fie actriţă, a rămas pe drumuri cu un copil care apoi a murit, a continuat, în ciuda sorţii potrivnice, să creadă în teatru, în ea însăşi şi a înţeles ce înseamnă “să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa”. În acea repetiţie am fost biciuită (la figurat, bineînţeles!), umilită, răvăşită, certată, desfiinţată ca actriţă – până într-un punct în care am vrut să fug, să abandonez. Plângeam de mila mea, de revoltă, de ruşine, de mândrie călcată în picioare… Ceva m-a făcut să rămân, să descleştez maxilarele şi să vorbesc articulând cuvintele lui Cehov: „…importantă nu e gloria, nu e strălucirea, ci puterea noastră de a îndura…”.  Şi cu aceeaşi forţă cu care îmi calcasem pe suflet ca să continui – abia după ce am rostit replica -  am înţeles-o! Nu doar cu mintea, cu toată fiinţa mea: era o victorie în lupta cu mine însămi; m-am descoperit mai puternică decât mă ştiam, mai demnă în umilinţă ca niciodată! Fusesem mereu aşa fără să-mi dau seama? Sau Cehov m-a învăţat asta îmbogăţindu-mă?  “Ai văzut că poţi?” – a zis Cătălina Buzoianu – “Ştiam ca poţi…”  Mulţumesc!

La începutul repetiţiilor cu “Unchiul Vanea” îmi era foarte frică de Horaţiu Mălăele. Îl admiram enorm ca actor, dar nu-l cunoşteam deloc ca om. Îmi era frică de privirea lui de bisturiu şi de limba ascuţită care scotea scântei acide. Feminitatea mea se blocase sub carapacea fricii. Mintea – cam tot aşa. Păream o greşeala de distribuţie. Până într-o zi când, la finalul actului I, Yuriy ne-a adus CD-ul cu romanţa rusească. Muzica m-a ajutat. Improvizam şi simţeam cum încep să mă dezmorţesc, cum scap uşor-uşor de crusta care mă ţinuse prizonieră. Exact atunci, Horaţiu Mălăele a oprit improvizaţia nemulţumit de felul leneş, absent în care doar “lăsam să se stingă” avansurile lui Vanea, purtată fiind de muzica romanţei şi a propriilor gânduri de Rusalcă… “Păi nu se poate! Eu o pipăi, pun mâna, şi ea…”  Şi atunci a ţâşnit ceva din mine: “Despre asta e vorba? Asta vrea Vanea? Vrei asta? Ia asta!” – şi mi-am purtat trupul spre el… M-a privit cu ochiul/brici câteva secunde şi apoi a zis: “S-ar putea să poţi să fii Andreevna…”

N-a fost o “revelaţie” ca la “Pescăruşul” – dar a fost un început ca atunci când se crăpa crisalida. La premieră încă aveam aripile ude. Uşor-uşor am încercat să zbor. Kordonskiy ne-a dat nişte “ultime indicaţii” puse la avizierul teatrului când a plecat din România după premieră. La Elena Andreevna scria: “E o femeie care nu se teme de bărbaţi! Nu uita!”  Nu uit. Nici eu nu mă mai tem. Sper…

Dacă l-aţi întâlni pe Cehov ce l-aţi întreba?

Anton Pavlovici, vrei să stai cu mine la un ceai (sau votca, sau şampanie) şi să-mi spui ce vrei tu?

V-aţi dorit vreodată să beţi un ceai şi să staţi la poveşti cu unul dintre personajele lui Cehov…

Personajele prind viaţă în spectacole. Actorii le dau viaţă. Mi-am dorit văzând spectacole bune după Cehov să vreau să fiu parte din lumea acelui spectacol. Da. Mi-am dorit să beau ceai şi sa vorbesc – de exemplu – cu personajele din “Trei surori” în regia lui Al. Darie sau cu cele din “Unchiul Vanea” în regia lui Andrei Şerban.

Cât de lung a fost drumul de la „Pescăruşul” Cătălinei Buzoianu la „Unchiul Vanea” al lui Yuriy Kordonskiy?

Lung… Deşi în anul în care nu s-a mai jucat “Pescăruşul” am început repetiţiile la “Unchiul Vanea”.  Dar ca să ajung din nou la Cehov am trecut între timp prin Shakespeare, Buchner, Ionescu, Bulgakov, Goldoni ş.a.

 Aţi fost tentată să-i schimbaţi destinul Ninei Zarecinaia sau Elenei Andreevna? Sau unui alt personaj al lui Cehov?

N-am fost tentată. Destinul lor e, de fapt, spectacolul în sine. Mai degrabă ele, personajele jucate, spectacolele mi-au schimbat mie destinul. Mi l-au modelat. E cam mult spus, cam prea serios, prea grav, dar – ce să-i faci?! – e adevărat:  nu mai caut strălucirea, ci “să-mi păstrez credinţa”; nu mă mai tem de bărbaţi, “nu mă mai tem de viaţă”;  nu caut “forme noi” neapărat, dar cred în “sufletul universal”;  mă gândesc la bătrâneţe şi la moarte chiar dacă “nu poţi ocoli ceea ce trebuie să se întâmple”; “când joc, simt că sunt frumoasă”; şi de câte ori zic “Ce vreme frumoasa e azi!” aud ecoul: “Numai bună să te spânzuri!”. Şi rad.

Şi acum, în afara întrebărilor, am vrut să mai scriu ceva – important pentru mine – poate amuzant pentru alţii: până să joc în spectacolele montate în teatru s-a întâmplat ca în facultate să joc la clasă Nina Zarecinaia (actul I) şi la regie (Attila Vizauer) Elena Andreevna (actul III). Acum aştept (dacă pot spune că aştept un rol) Olga din “Trei surori”. E singurul personaj cehovian jucat la facultate (regia Cezarina Udrescu) pe care încă nu l-am jucat în teatru. Sunt curioasă dacă se va întâmpla.  Deşi cel mai mult dintre piesele lui Cehov iubesc “Livada de vişini”!