Pleoape, pleoape de scrum peste fotoliile de stejar,
Şi tu, noapte, care ne amesteci obrajii în paharele somnului,
Că dimineaţa nu ne mai recunosc oglinzile
Paloarea se urcă în sânge cu porumbeii aducătorii de veşti,

Tresare timpurie de drumuri în zăpadă.
Ne-au vizitat salcâmii prin amintirea aceasta
Cum parfumurile sunt fantomele florilor,
Cum o muzică apare numai la un miez de noapte al auzului.

Anotimp aruncat cu hoiturile peste zidurile oraşului,
Unelte putrezind între frunze o dată cu vorbele noastre.

Lângă oglinda cenuşie din hol, în umbra pălăriilor
rămân adesea şi nu mă gândesc la nimic
noaptea în baie privesc pe geamul mat
frunzişul bătut de vânt sau de lună.
Sunt un om care nu-şi poate explica multe
din paharul cu apă beau doar jumătate
ascult din găleata cu rumeguş de lângă sobă
un greier cum ţârâie stins.
Întorc ceasul
pentru dimineaţă-n care nu voi mai fi
pentru tăcerea dinlăuntrul unei cămăşi
pe care-a purtat-o şi tatăl meu.

Deasupra mărilor
Ard depărtarilor
Până ce pier.

După un semn
Clătind catargele
Tremură largele
Vase de lemn;

Nişte cetăţi
Plutind pe marile
Şi mişcătoarele
Pustietăţi.

Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Şi necuprinsele
Drumuri de nori.

Zboară ce pot
Şi-a lor întrecere
Vecinica trecere:
Asta e tot…

Floare de crâng:
Astfel vieţile
Şi tinereţile
Trec şi se sting.

Orice noroc
Şi-ntinde-aripile,
Gonit de clipele
Stării de loc.

Până nu mor
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.

Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

Tot mai departe simţi şi taci
Adăugat la rest mereu
Şi nu mai pot înainta
Decât pierzându-mă şi eu.

Cum ninge, alb e orice drum
Şi alb respiră-ntregul timp.
Nici nu te-aş recunoaşte-acum
Desperecheat şi fără nimb.

Mi-e milă şi să-mi amintesc
Dar nici să uit nu mă îndur
Câtă părere-i în destin
Câtă greşeală-i împrejur.

Cu degete de frig adun
Ca sub un şal înzăpezind
Sufletul nostru încă bun
Mişcarea lui către argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri
Şi fi-vor brazii îngrădiţi
Acolo unde cred că eşti
Printre barbari meteoriţi.

În fiecare an aştept
Să ningă, să te pot vedea
Dacă priveşti, dacă asculţi
Dacă mai înţelegi ceva.

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri -
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii

Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!

Nu trebuie să vezi cum cad frumos de sus.
M-acopăr. Nu-i nimeni alături.
O voce de ac, umblătoare prin pături,
Îmi coase harnic zgomotu-n auz.

E gata capul meu de mâine dimineaţă
(Cel pentru clătinat şi purtat sub umbrele)?
O pereche de mâini cu mănuşa pe ele
Aşteaptă, în sertar, să-i umble peste faţă.

Nu vezi că trupul meu nu mai iese de-aici?
Sosiile-n ştafetă vor bate bulevarde,
Aceiaşi ochi, aceleaşi gene sparte
Cu spori prăfoşi ca-n tufe de ferigi.

Cel pentru care am murit va râde.
Prea multe fete somnoroase-n joc.
Aceea-i! Ba aceasta-i!
Îmi trebuie un loc
Foarte ascuns, cât sufletul urât e.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.

Cauţi în Tarot semnele unui viitor ce îşi ţine
trecutul în braţe,
ca un snucigaş ajuns la marginea podului, cu piatra de gât,
dar ezitând să se arunce…

Şi întrezăreşti,
în clipa când laşitatea imploră o amânare
lumina indiferentă a zilei, miracolul ei monoton
care te salvează!