Yorick » Poezia de luni

Criticilor mei, de I.L. Caragiale

Yorick — Sun, 13 May 2012 22:42:14 +0000

Sonet olimpian simbolist

Indignatio facitaxiiii…

De critică mi-e scârbă! Cunosc simbolul vorbii.

Posteritatea dreaptă mă judece s-acuze!

Surâsul să se stingă pe veştedele buze:

N-aud acorduri surzii, nu văd scânteia orbii!

Eu singur!… ş-apoi chorul întreg de nouă muze!

Cu glasul invidiei să croncănească corbii,

Eu am să strig, felibru trufaş, urbi et orbiaxivi

A voastră larmă poate d-abia să mă amuze!

Mă duc în mantia-mi largă înfăşurat ca Dante:

Când tactu-l bate-Apollo, maestrul meu divin,

Viaţa-i sinfonie, amorul – sfânt andante…

Eu cânt! Ce-mi pasă mie! Nu ştiu de unde vin,

Nici unde merg: traduc doar-un cântec din senin

În rime simboliste şi abracadabrante!

Shakespeare, de Marin Sorescu

Yorick — Sun, 06 May 2012 22:21:32 +0000

Shakespeare a creat lumea în şapte zile.
În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpastile
sufleteşti.
În ziua a doua a făcut râurile, mările, oceanele
Şi celelalte sentimente -
Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar, lui Antoniu,
Cleopatrei şi Ofeliei,
Lui Othello şi altora,
Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,
În vecii vecilor.
În ziua a treia a strâns oamenii
Şi i-a învăţat gusturile:

Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,
Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,
Până s-au terminat toate gusturile.
Atunci au sosit şi nişte indivizi care întârziaseră.
Creatorul i-a mângiiat pe cap cu compătimire,
Şi le-a spus că nu le rămâne decât să se facă
Critici literari
Şi să-i conteste opera.
Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului.
A dat drumul clovnilor
Să facă tumbe,
Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţi
Şi pe alţi nefericiţi să se distreze.
În ziua a şasea a rezolvat unele probleme
administrative:
A pus la cale o furtună,
Şi l-a învăţat pe regele Lear
Cum trebuie să poarte coroana de paie.
Mai rămăsesera câteva deşeuri de la facerea lumii
Şi l-a creat pe Richard al III-lea.
În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut.
Directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe,
Şi Shakespare s-a gândit că după atâta trudă
Ar merita să vadă şi el un spectacol.
Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit,
S-a dus să moară puţin.

Sonet LXIV (64), de William Shakespeare

Yorick — Mon, 30 Apr 2012 00:20:16 +0000

Văd mâna timpului cum, crudă, sfarmă
bogatul preţ al vârstelor tocite,
văd turnuri cum din temelii se darmă
şi bronzul-sclav rugina cum l-înghite;

Văd ocèanul cum îşi mână turma
regatul ţărmurilor să-l devore,
ţărâna scade, apa îi va urma,
paguba-i spor, ori spor păgubitor e.

Când am văzut schimbările aceste,
splendori ce sunt lăsate să decadă,
ruina m-a-nvăţat a ei poveste:
Timpul cu el ne ia iubirea toată.

Doar moartea, gândurile-mi tot dezmiardă
şi plânge numai ce va fi să piardă.

Trad. Gheorghe Tomozei

Minunata plutire, de Ion Mureşan

Yorick — Sun, 22 Apr 2012 23:16:02 +0000

Începe ca o foarte bruscă surzenie,
Începe ca o foarte bruscă trezire,
Peste gramatică trece o vedenie
Şi încâlceşte părţile de vorbire.
Stai pe o terasă. Singurul esti
Care vede o înaltă şi pustie clădire
Coborând din ceruri. Abia mai vorbeşti,
Abia mai descrii minunata-i plutire.

Barbaţi şi femei urcş în poduri
De unde te privesc prin lucarne:
Cuvintele tale sînt vinete noduri,
Gura, un negru clopot de carne.

Claăirea pustie coboară în piaţă.
Cerul se face alb ca de spumă.
Deasupra porţii ei atârnă o paiaţă
Făcută din cârpe şi guma.

Te îndrepţi înspre ea.
Tai ştreangul.
Iei paiaţa în spate.
Din ceruri se lasă o ninsoare târzie.
Ani întregi, zile nenumărate,
Pe străzi tot mai înguste, mai întortocheate,
Treci mut; iar paiaţa pe umăr începe a vorbi
şi învie.

Duhovnicească, de Tudor Arghezi

Yorick — Sun, 08 Apr 2012 22:20:00 +0000

Ce noapte groasă, ce noapte grea!
A bătut în fundul lumii cineva.
E cineva sau, poate, mi se pare.
Cine umblă fără lumină,
Fără lună, fără lumânare
Şi s-a lovit de plopii din grădină?
Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas,
Ca un suflet de pripas?
Cine-i acolo? Răspunde!
De unde vii şi ai intrat pe unde?
Tu eşti, mamă? Mi-e frică,
Mamă bună, mamă mică!
Ţi s-a urât în pământ.
Toţi nu mai sunt,
Toţi au plecat de când ai plecat.
Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat,
Toţi au murit de tot.
Şi Grivei s-a învârtit în bot
Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii,
S-au uscat busuiocul şi duzii,
Au zburat din streaşina lunii
Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii.
Ştiubeiele-s pustii,
Plopii-s cărămizii,
S-au povârnit păreţii. A putrezit odaia…
Ei! cine străbătu livada
Şi cine s-a oprit?
Ce vrei? Cine eşti
De vii mut şi nevăzut ca-n poveşti?
Aici nu mai stă nimeni
De douăzeci de ani…
Eu sânt risipit prin spini şi bolovani…
Au murit şi numărul din poartă
Şi clopotul şi lacătul şi cheia.
S-ar putea să fie Cine-ştie-Cine…
Care n-a mai fost şi care vine
Şi se uită prin întuneric la mine
Şi-mi vede cugetele toate.
Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate?
Cine scobeşte zidul cu carnea lui,
Cu degetul lui ca un cui,
De răspunde-n rănile mele?
Cine-i pribeag şi ostenit la uşă?
Mi-e limba aspră ca de cenuşă.
Nu mă mai pot duce.
Mi-e sete. Deschide, vecine,
Uite sânge, uite slavă.
Uite mană, uite otravă.
Am fugit de pe Cruce.
Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine.

Ultima plimbare în ninsoare a lui Strindberg, de Gabriela Melinescu

Yorick — Sun, 01 Apr 2012 21:59:07 +0000

După zile de somn şi nopţi cu soare
el a ieşit din închisoare îmbrăcat
în haine de nuntă şi joben.

Avea un surâs frumos de parcă
ar fi vrut să schimbe câteva cuvinte cu cineva,
căci numai cuvântul poate umple
vidul timpului ca apa din interiorul unui vas.

Cerul în aprilie era cenuşiu ca piatra
cu multe crăpături albe.
Un cer de ploaie din care uneori
fulgerul izbucneşte şi se face
vizibil pentru toţi.

Lui i se părea că oamenii se salutau
fără să-l bage în seamă
ca şi cum ar fi devenit deodată invizibil
pentru ochii lor, transformat
într-o pânză de ceaţă.

O nălucă în colţul străzii Reginei,
pentru cei care vor trăi mai departe
O fotografie ni-l arată pe el înzăpezit
cu haine de sărbătoare şi pălăria căutătorilor de aur,
în ultima ninsoare a anului 1912.

Nu s-a mai întors niciodată acasă. Adio, închisoare!
Străin în faţa acelei reci dimineţi de aprilie
stătea el şi vedea cum crăpăturile cerului se deschid repede
şi ninsoarea cădea din cerul găurit.
Din înalt începu să ningă peste el cu pene şi brânduşe.

Cea mai frumoasă floare, de Radu Stanca

Yorick — Sun, 25 Mar 2012 23:04:33 +0000

„Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare?”

O întrebă în şoapte într-o zi.

„Din insule pierdute-n depărtare

Cea mai frumoasă floare care-o fi.”

Abia se mai zăreşte-acum catargul.

Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân

O fată albă, alb măsoară largul,

Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.

Un an întreg prin insule cu soare

Corabia opri şi strânse-n ea

Morman de flori, căci fiecare floare

Cea mai frumoasă-n felul ei era.

Dar florile, prea multe într-o seară,

Cu peşti de aur prinşi la subţiori,

Corabia de foc o scufundară,

Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.

Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare :

„Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an?”

„Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare –

Cea mai frumoasă scoică din ocean”…

Am rămas cu tine, de Aurel Dumitraşcu

Yorick — Sun, 18 Mar 2012 22:45:11 +0000

Unicul privilegiu: am rămas cu tine
şi am fost fericit precum pietrele de pe maluri.
N-am ştiut cine eşti. Apă, om sau cuvânt.
Am stat numai cu tine mulţumit că pot privi de pe mal
că pot auzi.
Veghea mea peste smârcuri. Am vrut
să fii o femeie şi erai pasăre
am vrut să fii apă şi erai pasăre
cuvânt am vrut să fii şi erai zare istovită
de păsări.
Abator cu flamingi tineri. Erai altceva
moartea cere pustiu vinişoare aurii
prin busole. Scâncete sonuri.
În alt anotimp ca un popor nemulţumit
mâna mea pe coapsele tale. Nu erai femeie
nici apă
niciodată cuvânt. Erai altceva altceva.
Unicul privilegiu: am rămas cu tine
şi am fost fericit
precum pietrele de pe maluri.

Primăvara, de Nichita Stănescu

Yorick — Sun, 11 Mar 2012 22:18:00 +0000

Primejdii dulci alcătuind sub gene,

mi te iveşti istovitor de dulce

cu sânii bulbucaţi zvâcnind să culce

pe ei sărutul lutului, alene.

Te stingi încet din mine, iară

sub piept loveşte-n căldărim o minge

şi ziua pe trotuare se prelinge,

lăsând în urmă-i iz de primăvară.

Alături de mocirlele uscate

ies pomii toţi cu trunchiurile-n floare

Hei… zi cu soare-n zare, spune-mi oare

cam câte fete-s astăzi deflorate?

Un orizont pierdut, cu buze roşii

sărută-n creştet noaptea pe hotare

Cocoarele revin din depărtare

şi mor în primăvară ofticoşii…

Nervi de primăvară, de George Bacovia

Yorick — Sun, 04 Mar 2012 23:08:26 +0000

Primăvara…
O pictură parfumată cu vibrări de violet.
În vitrine, versuri de un nou poet,
În oraş, suspină un vals de fanfară.

O lungă primavară de visuri şi păreri …

O lungă deşertare zvoneşte împrejur,
E clar şi numai soare.
La geamul unei fabrici o pală lucrătoare
Aruncă o privire în zarea de azur.

O nouă primavară pe vechile dureri …

Apar din nou ţăranii pe hăul de câmpie,
În infinit pământul se simte tresăltând:
Vor fi acum de toate cum este orişicând,
Dar iar rămâne totul o lungă teorie.

O, când va fi un cântec de alte primaveri?! …