Ce urâtă culoare cu aceşti munţi albi, plutitori. Nu există făgăduială. El e prea aproape… şi voi amândoi sunteţi prea departe…
Îmi pun rochia lungă, şi, fără milă, las zilele să mă părăsească. Mie frigul, mie născocirile ample, mie vina.
Îi răsplătesc trădarea, asurzind cetatea. Amîndoi…
S-au dus. S-au dus. Mă pierd întru noapte, dar puterea nopţii nu [...]

M-am hotărât să nu mă mai citesc
Iau lumea-n cap de-acum şi plec în zare,
Iar visul care tulbură şi doare
De azi încolo-ncep să-l ocolesc.
Hârtiile le fac diseară scrum
Şi sufletul bucăţi –poate-aşa tace
Vreau să mă lase toată lume-n pace
Să-mi pot vedea în linişte de drum.

Umbrit eram, iată, de glezna cuiva
care mult mai puternic prin toate pășea;
astfel oricât de tânăr, cu oricâtă pripeală,
orice drum băteam a doua oară;
dus undeva să spun că iubesc
văd că iubita mi-a fost trezită-nainte;
caut un lup să-l fac frate frățesc
și-l găsesc însemnat de alt dinte;
vreau să-ncalec un cal temător, să-l alint,
și el este demult împăcat cu [...]

Aflu, uimit, despre mine, că sunt
apărut pe pământ din motiv de pământ;
atât de ciudat şi de crud mi se pare
că-ndată visez că sunt fund de căldare
că sunt roată de moară, sau cui, sau ostreţ,
că sunt scaun sau masă, sau sculă de preţ,
că sunt ceas, ochelar, buzunar sau cuţit,
că-s creion, ori căpăstru, cărămidă şi chit,
că-s traversă, [...]

până şi aceşti dinţi de porţelan
pe care-i vezi rostogolindu-se pe trepte
au mai multă viaţă decât mine
o singură măsură pentru toate:
lentoarea cu care ne mişcăm
în acest aer maritim,
printre zeci de păpuşi uriaşe
cu oase care le străpung pielea putredă

Ce tu ţesut-ai din ceva uşor,
eu port în cinstea pietrei.
Când ţipetele-n beznă le
trezesc, ele adie.

Răsucindu-mă în somn,
Am atins fără să vreau, cu vârful piciorului
Ecuatorul –
Trecea puţin mai la sud
De capul patului meu –
Mai fin la pipăit decât o aripioară…

E drept, am fost prin lume pelerinul
împestriţat , cu chip de măscărici
mi-am irosit prea-plinul şi puţinul,
lovit de-al suferinţii mele bici.

Putreziciunea, o, de, ce anume
nelegiuirea binecuvântând,
vrea ca păcatul lui să îl îndrume
tovărăşia-i stearpă lăudând?
De ce boind-o, faţa să-i repete
furându-i morţii, viile culori?
Ce frumuseţi în umbra ei străvede
şi dobândeşte umbre doar, de flori?
De ce trăieşte, când e firea ştearsă,
săracă azi de sângele-i curat?
Ea-şi vede visteria eu, întoarsă
la mila lui câştigu-mpuţinat.
  Ea se făleşte cu al lui [...]

Câţi necăjiţi ne ies în cale!
De ce îngăduie Dumnezeu atâta suferinţă
la sufletul lor? Există cu siguranţă o noimă
în ce ni se întâmplă. Ei fac parte din realitate.
Priveliştea îi încorporează ca pe nişte umbre
fără glas. Umbre ale noastre dintr-un viitor
mai mult sau mai puţin îndepărtat.