În spatele casei melancolice putem observa un buldozer care trage cu frânghii de sentimente casa în trecut. Pereţii ei de nostalgii, plafonul din regrete şi podeaua din remuşcări sunt smulse într-un trecut imemorial cu o forţă demnă de o cauză mai bună. Dar ea rămâne casa melancolică, făcută din stinghii ca un apus de soare [...]

Elita luase loc la parter şi proştii sus, aproape de cer. În lojă stătea o întâmplare cam abătută şi un năpraznic destin în mare ţinută. Un dezastru tare cât zece tot spera că totul va trece. Un naufragiu dormita în fotoliu înfăşurat în linţoliu. O răceală vagabonda prin sală. O inocenţă strălucea printr-o totală absenţă. [...]

Nu există iubire. Slavă ţie: nu mai există. Există numai gura asta spurcată a mea care spune cuvinte: bucurie tandreţe dragoste dimineaţa sens lumină iarbă plăcere Dar pe lume există numai cruzime şi ploaia asta de sânge hemoragia asta întunecată a ta Oho! degeaba plouă cu sânge: nouă nu ne mai pasă în zadar ne [...]

sunt, de fapt, chiar atât de multe fiinţe la fel? nu era unică faţa ei schimbându-se după lunecarea luminii şi vocea ei căpătând alte înţelesuri, şi ochii decoloraţi – (şi se cunoştea că nu crede nimic din ce-mi spunea câteodată, şi eu, agăţat, de faţa ei, trecând de la o clipă la alta, cum treci [...]

O să urcăm într-o seară pe acoperişul De ciocolată Să vedem dacă lumea e lungă sau Lumea e lată. Şi vom vedea cum lumea există Pentru ciocolata cea neagră Pentru copii şi pentru vecie (Cum a rămas ea întreagă)

Cei mai dezinvolţi – actorii! Cu mânecile suflecate Cum ştiu ei să ne trăiască! N-am văzut niciodată un sărut mai perfect Ca al actorilor în actul trei, Când încep sentimentele să se clarifice Moartea lor pe scenă e atât de naturală, Încât, pe lângă perfecţiunea ei, Cei de prin cimitire, Morţii adevăraţi, Morţi tragic, odată [...]

Prietenii mei culcaţi pe paie în moară cred că visau că vor fi împăiaţi fluturi de lampă le incendiau răsuflarea -monede ale neliniştii bani blestemaţi. Caii lor erau aşa de frumoşi de-ar fi avut strune îi vindeam ca viori, comete de aur striveau între dinţi când inele de sânge se zvoneau înspre zori. Zbaturile morii [...]

până şi aceşti dinţi de porţelan pe care-i vezi rostogolindu-se pe trepte au mai multă viaţă decât mine o singură măsură pentru toate: lentoarea cu care ne mişcăm în acest aer maritim, printre zeci de păpuşi uriaşe cu oase care le străpung pielea putredă

dacă n-aş fi fost silit să vorbesc, n-aş fi vorbit niciodată. până la şase ani nu mi-au cerut-o şi a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire ca sub un clopot de fontă perfect ermetic. ascundeam acolo o ştiinţă pe care, la şase ani, m-au silit să o pierd. îl vedeam pe înger nu în [...]

cum foarte mulţi ani a scris o nuvelă în care e vorba de o fată cu mişcări liniştite – el o însoţea noaptea spre casă pe bulevardul foarte larg, atâta de larg încât, în plin oraş, se vedeau stelele deasupra – (se răsturnau stelele – el îi spunea – iată, aldebaran. şi dacă ea-l întreba [...]