Kushner avea 38 de ani atunci când a început cariera lui de scriitor, al cărui diptic „Îngeri în America” este considerat unul dintre cele mai importante texte dramatice ale secolului trecut. La 9 ani s-a gândit prima dată că a fi scriitor e o opţiune: „Aveam opt sau nouă ani atunci când mi s-a aprins în minte că ar fi posibil… Am crescut într-o casă plină de artişti. Părinţii mei au fost amândoi muzicieni. Fratele meu este tot muzician, iar sora mea este pictoriţă, aşa că niciunul dintre noi nu s-a desprins de trunchiul familiei. În acei ani ai copilăriei m-am gândit că asta mi-ar plăcea să devin, dar pe urmă, când am mers la colegiu şi am început să citesc mai mult, am fost tot mai intimidat de treaba scriitorilor adevăraţi. Aşa că, pentru moment, am renunţat la ambiţiile mele şi am devenit medievist. Pe urmă, am făcut o şcoală ca să devin regizor de teatru, deşi atunci eram sigur că vreau să scriu, să fiu dramaturg. Numai că nu aveam destulă încredere în mine, nu mă credeam destul de bun, aşa că am hotărât, în schimb să fac regie, crezând că e mai uşor… Greşit!“

Copilăria lui Kushner, evident sau nu, avea să-l marcheze în anii când a depăşit spaimele şi a început să scrie. La numai doi ani de la naşterea lui, în 1958, familia lui Tony s-a mutat din New York în Lake Charles, Louisiana, localitatea natală a tatălui său, William Kushner, clarinetist şi dirijor. Mama, Sylvia Deutscher, cânta la fagot. Muzica a făcut întotdeauna parte din viaţa lui.

„Am plecat în Lake Charles cu doar câteva zile înainte ca un groaznicul uragan Audrey să spulbere oraşul, luând cu el 425 de oameni, printre care 145 de copii. La doi ani de la uragan, ne-am mutat într-o casă mare, din lemn, care mi se părea la vârsta aia, la 4 ani, exotică şi senzaţională.“ În afară de ameninţările cu dezastrul nuclear, copilăria lui Tony a fost fericită. „Casa noastră veche era plină de cărţi şi de muzică şi se afla într-o zonă înconjurată de păduri tropicale minunate, care mi se păreau pline de taine şi îmi dădeau fiori. Pentru mine, pădurea a rămas până azi un fel de reflexie exterioară a bucuriei şi, deopotrivă, a tristeţii. Un loc unde nu eşti niciodată singur, dar în acelaşi timp, un spaţiu ciudat, puţin înspăimântător şi trist.“

Peste ani, Kushner avea să mărturisească faptul că aceşti ani ai copilăriei i-au influenţat decisiv opera. „Mi-am dorit să explorez mişcările din cadrul războiului civil, relaţiile interrasiale, afro-americanii şi evreii, totul din perspectiva deschisă de micuţul meu orăşel.“

În 1974, Tony a lăsat în urmă Lake Charles şi s-a mutat la New York, unde a urmat Columbia University, luându-şi diploma de medievist în 1978. Curând avea să-şi descopere înclinaţiile homosexuale, iar 20 de ani mai târziu, în 1998, la o petrecere, l-a cunoscut pe Mark Harris, care avea să-i devină partener de viaţă şi cu care şi-a făcut publică legătura în 2003, la o petrecere la restaurantul lor preferat din New York.

Amândoi evrei, cuplul a primit chiar binecuvântarea unui rabin. Kushner a vorbit adesea despre răstălmăcirea Bibliei, interpretată literal, şi a explicat de ce a fost „foarte, foarte furios“: pentru că felul în care a au fost citite Evangheliile l-au păgubit pe el de drepturile civile în ceea ce priveşte căsătoria între persoane de acelaşi sex.

Tony Kushner scrie în continuare piese de teatru şi eseu, traduce, este pasionat de televiziune şi, din când, în când semnează scenarii de film, privind atent la oamenii din jur şi mai ales la suferinţele lor, direct dependente de capriciile şi de cruzimea istoriei: „Câteva dintre cele mai bune scrieri ale mele sunt despre oameni adevăraţi  – nefericiţi, distruşi, îngroziţi. N-am inventat. Şi eu sunt tot aşa. Sunt o fiinţă complicată, ca fiecare dintre noi, cu o mulţime de contradicţii.”

Contradicţiile sunt substanţa poveştilor care se întretaie în „Îngeri în America”, un fel de inventar în cheie realistă a maladiilor, în sensul propriu şi figurat al cuvântului, care fac ravagii la sfârşitul unui secol obosit. SIDA, violenţa, singurătatea, alienarea, dezrădăcinarea, angoasa fac parte din destinele unor personaje care trăiesc şi sfârşesc într-o epocă a exceselor şi a neputinţelor, într-o Americă feroce, departe de umanitatea biblică, în care binele este opusul tranşant al răului. Tocmai acest „amestec” este subiectul spectacolului lui Victor Ioan Frunză. Tocmai acest „joc” cu şi de-a binele şi răul pornind de la textele biblice.

Povestea vieţii lui Tony Kushner, ea însăşi un spectacol tulbure, a dat naştere multor scandaluri, iar opiniile politice ale scriitorului, la fel ca orientările sale sexuale au făcut să curgă multă cerneală. E cunoscut faptul că importanta comunitate a evreilor din America n-a privit cu ochi buni faptul că scriitorul a criticat tratamentul israelienilor faţă de palestieni. Motiv pentru care de multe ori a fost exclus din anumite cercuri şi marginalizat. Dar dincolo de toate, rămân cuvintele lui, ca un fel de material viu şi născător de angoase, din care au ţâşnit parcă la lumină toate textele lui: „Mă chinuie incertitudinea că ar mai exista ceva dincolo de lumea materială.”

Pentru că el, în cele cinci volume din Le Cycle de l’Invisible, priveşte în armonie culturi şi religii. Schmitt dedică cel de al treilea volum (dramatizat de regizoare), Oscar et la dame rose, creştinismului. Senzaţia tulburătoare pe care ţi-o lasă acest spectacol este că, pe scenă (Teatrul Bulandra – Sala „Toma Caragiu”), se creează în mod miraculous, la fiecare reprezentaţie, un spaţiu al lui aici şi acum: jocul propus de Tanti Roz – asistenta care poartă grija trupului învins de boală al copilului, dar mai ales, grija sufletului pe care vrea să i-l câştige pentru Dumnezeu – are noima Adevărului. Marius Manole are cu adevărat şi 10 ani, şi 20, şi 30, şi 80, până devine cel mai bătrân om din spital. Am văzut spectacolul acesta la aproape un an de la premieră şi pot spune că Marius Manole nu face doar un rol excepţional. Nu este numai atât, ci dincolo de asta. Iar Oana Pellea, supereroul propriilor poveşti de îmblânzit durerea, trăieşte liturgic între două Liturghii. Performanţa echipei conduse de regizoarea Chris Simion (alături de protagonişti, tinerele actriţe Antoaneta Cojocaru şi Cristina Casian, scenografa Adina Mastalier, regizorul Ducu Darie care s-a ocupat cu succes de lighting design şi, în calitate de ilustrator muzical, din nou Chris Simion) este de a fi realizat un spectacol care emoţionează la fiecare nivel de lectură, aşa încât niciun spectator să nu plece fără să fi primit măcar o fărâmă din „neliniştea cea bună”, cum spune Cuviosul Paisie Aghioritul.

Absolventă a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” – Teatrologie în 1999 şi, în 2006, Regie Teatru –, Chris Simion îşi asumă următorul motto: „Schimbi un om şi o societate din punct de vedere cultural şi spiritual nu doar cu un singur spectacol sau un singur eveniment, ci cu o activitate susţinută permanent în mod profesionist”. Aşadar, în 1999, la vârsta de 22 de ani, împreună cu studenţi şi absolvenţi ai UNATC, înfiinţează Compania de Teatru „D’AYA”, al cărui preşedinte onorific este scriitorul, profesorul şi ziaristul Pascal Bruckner – care a fost prezent atât la premiera spectacolului de teatru-film pe care Chris Simion l-a realizat după romanul său Copilul divin (producţie „D’AYA”) la Teatrul de Comedie, cât şi la premiera franceză de la Teatrul „Lucernaire” din Paris, în 2003 . La fel ca majoritatea spectacolelor produse de Compania de Teatru „D’AYA”, şi Copilul divin s-a bucurat de succes în numeroasele  turnee şi festivaluri naţionale şi internaţionale.

Chris Simion creşte şi dăruieşte din curiozitatea ei de copil teribil. Găseşte lucruri noi şi lucruri vechi, de multe ori neştiute, pe care le modelează şi le remodelează pentru uzul cu folos al celorlalţi. Aşa a montat la Teatrul Nottara un spectacol de teatru-dans intitulat No Flash, după viaţa pictorului Jean Michel Basquiat. Sau Călător în noapte, de poetul şi dramaturgul egiptean Salah Abd Es Sabour, un spectacol de teatru-film, prezentat în Festivalul Internaţional de Teatru Experimental de la Cairo.

Copil teribil şi excelent animator cultural: regizează evenimente de modă, hair styling, lansări de produse în stil neconvenţional, este şi jurnalist cu state vechi de serviciu (în 1995 primea premiul pentru cel mai tânăr ziarist al anului – Revista Cuvântul, director Radu G. Ţeposu); îi aparţine chiar şi concepţia grafică a coperţilor pentru cărţile sale. Foarte multele şi diversele lucruri pe care Chris Simion le face nu sunt împrăştiere, ci lucrare în unitate. Ea păstrează cu grijă calea dreaptă şi, cu gândul cel bun în inimă, a învăţat să se ferească de superficial şi de facil. După opt ani de facultate, în 1999 participă la un stagiu de regie şi dans african la Academia de Teatru din Limoges (Franţa) condusă de Silviu Purcărete.

Spuneam că îndrăznesc să cred că nu este deloc întâmplătoare întâlnirea ei şi cu Eric-Emmanuel Schmitt pe tărâmul preocupărilor pentru religii şi culturi ale lumii. O  bursă de studii în filosofia hindusă la Sanskriti Kendra în New Delhi, la care Chris Simion merge în 1995, va rodi abia acum. Anul trecut, în luna decembrie, a avut loc (la Teatrul de pe Lipscani) premiera unui spectacol căruia – îmi dau seama abia acum, când există – din adolescenţă îi simt lipsa: MAITREY, după Mircea Eliade. Iată că, datorită regizoarei Chris Simion, am avut bucuria să asist la o dublă dramatizare, adăugându-se şi intervenţii din Dragostea nu moare de Maitreyi Devi. Este un spectacol-studiu, produs de Compania de Teatru „D’AYA”. În echipă, alături de nume prietene, şi numele unor colaboratori noi: Maia Morgenstern (Maitreyi la 60 de ani), Ailyn Cadir (Maitreyi la 16 ani), Vlad Zamfirescu (Mircea Eliade), Doru Ana (Narendra Sen, tatăl lui Maitreyi), Anca Sigartău (Srimati Devi, mama lui Maitreyi) şi restul distribuţiei – fetiţa Jasmine Iliescu, Carla Maria Teaha, Marius Chivu, Radu Micu, Teodora Garofil. Coregrafia: Carmen Pesantez. Scenografia: Adina Mastalier. Lui Chris Simion îi aparţine şi ilustraţia muzicală pe care o semnează alături de Carmen Pesantez. Acest spectacol este mai mult decât o reverenţă europeană în faţa Indiei pline de fascinaţie. Este cu adevărat un studiu implicat, făcut cu acribie şi respect desăvârşit pentru autenticitate. 

„– Ce este fericirea, părinte? l-am întrebat ironic şi s-a prins, de parcă nu dădeam nici doi bani pe răspunsul pe care urma să mi-l ofere./ Şi părintele mi-a spus:/ – Fericirea este cunoştere. Nu există fericire fără cunoaştere./ – Dar cunoaşterea este limitată. Nu-l poţi cunoaşte pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl poţi trăi, dar nu-l poţi cunoaşte raţional! I-am spus revoltată, aproape strigând, căci gestul său de retragere a fost evident./ – Deja îl cunoşti pe Dumnezeu. Îl cunoşti pe Dumnezeu fără să ştii că îl cunoşti, pentru că pe Dumnezeu îl cunoşti trăindu-l.” (Chris Simion, Ce ne spunem când nu ne vorbim, p. 218-219, Ed. Trei, Bucureşti, 2011)

Am văzut, într-o seară cu nămeţii cât casa, “primul spectacol de teatru acrobatic fabricat în România” şi inspirat de Cirque du Soleil, OMUL PESCĂRUŞ sau Drumul spre Frumos, după nuvela lui Richard Bach. Greu de crezut, dar sala Epika din Grand Cinema Digiplex, cu tot frigul de afară, s-a umplut de lume care a venit să vadă un “experiment 100% de la sol până la 15 metri în aer, un show-fabulă a zborului şi a desăvârşirii umane, de o sensibilitate uimitoare transmisă prin acrobaţie, dans, text, video-proiecţie, sunet, virtuozitate, forţă”. Un spectacol surprinzător şi emoţionant până la lacrimi, a cărui frumuseţe trebuie citită ca armonie. Regizoarea şi scenarista Chris Simion şi-a ales colaboratori pe măsura îndrăznelii sale: Trupa de acrobaţi Xtreme (Doru Moiş – şi coregraful spectacolului –, Casian Bădescu, Alina Gheorghe, Mădălina Croitoru, Alina Ulmeanu), actorii – voce a personajelor – Marius Manole (Pescăruşul Jonathan Livingston), Cristi Iacob (Chiang, înţeleptul stolului), Vitalie Bichir (tatăl lui Livingston), Carla Maria Teaha (mama lui Livingston), Dragoş Olaru  (Sullivan, discipolul lui Chiang), Gabriela Iacob (Fletcher Lynd), Mirela Diaconu – pentru costumele fie expresive, fie strălucitoare, perfect adecvate discursului metaforic şi spectacular, iar conceptul video-proiecţie este semnat de Grafica Online. Dacă ar fi să mai adaug o vorbă, dincolo de noutate şi dincolo de calitatea globală excepţională a acestui proiect, aş spune că, ascultând vocile actorilor cu ochii închişi, asişti la o dramatizare radiofonică de zile mari.

“Omul are nevoie să mintă atunci când are nevoie să se apere şi să îşi trăiască viaţa dincolo de celălalt, bariera care îl constrânge. Omul e liber. Doar în închipuirea noastră el este legat. În realitate, e liber. Nimeni nu poate să lege cu adevărat pe nimeni. Nu s-a inventat lanţ pentru suflet. Trăim tot ce vrem să trăim, cu voia sau fără voia celuilalt, în ciuda normelor şi a prejudecăţilor sociale. Trăim tot ceea ce considerăm că ne este necesar şi că ne ajută să înţelegem mai mult, să simţim altfel.” – am citat aici dintr-un mail (dintre nesfârşitele) pe care Floarea Soarelui (floarea_soarelui@yahoo.com) i l-a trimis Zmeului Albastru (zmeul_albastru@yahoo.com) în Ce ne spunem când nu ne vorbim, romanul  pe care Chris Simion l-a scris, aşa cum mărturiseşte, pe parcursul a opt ani. O poveste dincolo de care “rămâne doar zborul fiecărui cititor”. Un anume fel de Scară a Raiului pe care, citind, am urcat-o şi, împreună cu eroina, “însoţind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am făcut ţăndări ca să ne recompunem, am minţit ca să descoperim adevărul, am urât ca să aflăm iubirea adevărată, ne-am pierdut definitiv ca să îl regăsim pe Dumnezeu pentru totdeauna”.

La 35 de ani (pe care îi va împlini pe 20 august), Chris Simion urcă şi coboară şi iar urcă în menirea ei de scriitoare şi de om al teatrului (teoretician, regizor, animator, manager şi, mai ales, căutător perpetuu de noi mijloace de expresie). 1994, prima carte: Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani; 1996, Disperarea de a fi; în 1997, De ce nu suntem ceea ce putem fi?;  1998/2000, Spovedania unui condamnat, iar în 2002, Dumnezeu se roagă la mine. Anul trecut a apărut la Editura Trei primul volum al romanului Ce ne spunem când nu ne vorbim. Dar nu aşteptaţi să citiţi cel de-al doilea volum, căci nu-l veţi găsi în librării. Inventiva scriitoare-regizoare l-a conceput spectacol. Ce ne spunem când nu ne vorbim – “o doză de comedie despre nesfârşitul conflict dintre raţiune şi inimă.” Aceeaşi distribuţie de la un alt spectacol al ei, Dragostea durează 3 ani: Cristi Iacob, Ilinca Goia, Vitalie Bichir, Gabriela Iacob. Între replici care garantează doza de râs pe pentru întreaga săptămână – glazură dulce a medicamentului care te vindecă –, iată şi sâmburele de substanţă activă: “Căzut pe spate, la pământ, nu poţi privi decât în sus”.

Nu poţi privi decât în sus… Acolo unde Tanti Roz îl învaţă pe Oscar să privească. Ba chiar mai mult, să scrie câte o scrisoare în fiecare zi…

Producţia, pe care şi-a dorit-o „o combinaţie între secolul al XVIII-lea şi prezent”, este un vis mai vechi al taciturnului artist, care sfidează eticheta de zeci de ani, un vis care i-a stârnit imaginaţia încă din anii ’80, încă de la prima lectură a piesei, a povestit Malkovich însuşi, pentru a treia oară regizor în Franţa. În 2008, a câştigat chiar Premiul Molière pentru producţia „Good Canary”, după textul lui Zach Helm.
Cine este John Malkovich nu ştiu nici cei plini de admiraţie faţă de personajele pe care le-a jucat în filme bune, mediocre sau proaste – peste 70 la număr, aşa că puţin probabil să existe mulţi oameni care să le fi văzut pe toate. Cu siguranţă însă că şi printre cunoscători puţini sunt aceia care au idee despre unul dintre regretele lui John Malkovici, actorul în al cărui sânge curg tristeţea slavă şi scepticismul scoţian: acela de a nu se fi dedicat mai mult teatrului. Iată un exemplu, rar, de mare talent cinematografic ce socoteşte şi spune răspicat, fără farafâstâcuri teoretice, că filmul nu are profunzimea spectacolului de teatru. „N-are nimic din culoarea, nimic din textura, nimic din nuanţele care se adaugă, cu fiecare scenă, încontinuu, la teatru. Şi, bineînţeles, iată de unde aplecarea mea spre teatru. Eu a trebuit să mi-o adaptez şi să mi-o transform în altceva şi câteodată mi se pare că am reuşit, iar alteori n-am ieşit bine. Dar mi-e clar că în teatru am făcut o treabă mult mai bună”, îi explica actorul, acum câţiva ani, unui ziarist de la „The Guardian”. Şi adăuga: „Când m-am dus azi la aeroport să-mi iau bagajul, care era foarte greu, pentru că după filmare mă întorc la casa noastră din Franţa, unde o să stau şase săptămâni, mă simţeam aşa de bătrân şi de şubred. Şi m-am gândit dintr-odată «Ce ciudat e că acum sunt ca unul dintre tipii ăia pe care-i vezi la televizor din când în când şi ai impresia că ştii cum îl cheamă, cum arată, dar habar n-ai de unde-l ştii». Dar eu cred că aşa e firesc în actorie. Nu prea-mi fac griji din cauza asta”.
Un actor obosit, care a străbătut lumea-n lun şi-n lat, a sfidat făţiş tot ce a avut de sfidat – oameni, reguli, idei –, a mai şi jignit orgolii din când în când, s-a certat cu oficiali şi cu magnaţi de la Hollywood. Un om care citeşte mult, vorbeşte câteva limbi străine, urmăreşte ştirile din străinătate. Un om care nu prea se sinchiseşte de faimă şi nicidecum de convenţii, un bărbat care a avut mereu curaj să facă ce vrea, un fermecător şi un răzvrătit, o „trestie cugetătoare” care s-a născut la Illinois, într-o casă mare, dintr-o mamă care finanţa un ziar local şi un tată specialist în restaurare, care conducea o publicaţie de profil.
Micul John pare să nu fi fost niciodată mic, dacă-i citeşti biografia. Fascinat de bibliotecă şi de muzică, pasionat nespus de lumea sunetelor şi de plăsmuiri ale imaginaţiei pe care le vezi pe scenă, a încercat mai întâi musicalul. Ceva mai american nici că se putea. Apoi s-a dus la actorie, studiind la Illinois State University. În 1976, când avea 23 de ani şi abia terminase facultatea, a înfiinţat, împreună cu câţiva colegi, Steppenwolf Theatre Company, la Chicago. Azi regretă că n-a rămas acolo, c-a devenit un fel de vedetă în trupă, cu toate că şi alţii meritau asta, după cum mărturiseşte, şi că a fost prins în mrejele filmului, un carusel care l-a învârtit tare, ocrotindu-l, aducându-i senzaţii tari, dar nu fatale. În primii ani, activitatea de la „Steppenwolf” (orice asemănare cu romanul omonim al lui Herman Hesse nu este, bineînţeles, deloc întâmplătoare) i-a adus câteva roluri bune, în care şi-a făcut mâna, şi câteva premii.
Apoi a urmat Broadwayul, unde a debutat în „Moartea unui comis voiajor”, de Arthur Miller. El era Biff, iar Dustin Hoffman îl juca pe Will. Malkovich a câştigat dintr-un foc Premiul Emmy. Şi povestea a început cu adevărat. Broadway a fost trambulina spre lumea crudă a filmului, lume a şacalilor şi a diletanţilor pe care i-a ironizat sau chiar i-a ponegrit de atâtea ori. A făcut domentar, scurtmetraj şi film artistic. Nominalizările şi premiile, aproape la fel de multe ca filmele în care a jucat, nu i-au mângâiat orgoliul şi nu i-au îmblânzit asprimea faţă de ceilalţi şi faţă de sine însuşi. Să amintim, selectiv, aşa cum le păstrează memoria, măcar rolurile din „Being John Malkovich”, „Oameni şi şoareci”, „Viaţa lui Gustav Klimt”, „Legături primejdioase”, „Libertinul”, „Imperiul soarelui”, „Menajeria de sticlă”, „Inima întunericului”. Să amintim şi glasul lui, asociat acum cu un adjectiv îndrăzneţ, pus de un ziarist: „orgasmic”.
Să mai spunem, în acestă precară schiţă de portret, că John Malkovich s-a întors în America împreună cu cei doi copii ai săi şi cu Nicoletta Peyran, partenera lui de viaţă (la care se referă în public folosind numai expresia „mama copiilor mei”), după ce a locuit ani întregi în Franţa. Ar fi preferat Chicago, fireşte, dar ales Boston, împreună cu „mama copiilor lui”, pentru ca cei doi să poată învăţa la Liceul Francez. Dar de ce a părăsit Franţa? Nu, nu din cauză că a dezaprobat atitudinea ei faţă de războiul din Irak, ci dintr-un motiv mai concret. „A fost mai degrabă un fel de război pe impozite cu autorităţile franceze, care n-are legătură cu mine, ci cu copiii mei şi cu educaţia lor. Mama lor este originară din Europa şi noi nu suntem căsătoriţi, aşa că guvernul francez îi va aranja, probabil, şi asta va dura ani întregi. Ne-am făcut bagajele şi am plecat, ca să rezolvăm problema”.
Bineînţeles că îi e dor de Franţa şi de curtea în care se desfăta cu grădinăritul. Noroc că despărţirea n-a fost definitivă, aşa că vara e foarte posibil să dai de John Malkovich în vreun sătuc pitoresc, cumpărând brânză de la băcănie, singur sau împreună cu copiii. Atunci când nu e pe luminoasa Coastă Dalmată, unde are ceva proprietăţi, printre care şi niscaiva hoteluri. Şi nu uitaţi că este şi proprietarul unei case de modă, Mrs. Dudd, unde până acum a creat el însuşi două colecţii vestimentare pentru bărbaţi: „Uncle Kimono” şi „Tehnobohemian”. Deci cine e John Malkovich?

Citindu-i jurnalul publicat la Humanitas şi interviurile, aş spune că vede lumea cu ochii omului iubitor, pe jumătate implicat în ea, pe jumătate detaşat şi dispus s-o înţeleagă şi să-i vadă frumuseţea. Este privirea omului care, crezând în Dumnezeu, nu poate rămâne fără speranţă. La pagina 87 a jurnalului, citim: „Am un maldăr de cărţi de vizită primite de la diverşi, pe care nu le-am folosit niciodată. Urăsc cărţile de vizită. Unele dintre ele îţi dau speranţe. Ce prostie, să-ţi legi speranţele de o carte de vizită! Speranţele trebuie toate legate între ele, băgate într-o sticlă mare, cu dop, şi aruncate în mare. Poate mai folosesc şi altcuiva. La fel cu înjurăturile, cu singura diferenţă că nu trebuie să pui dop. E mai bine aşa. Le spală marea şi gata. De-aia peştii n-au urechi. Să nu mai audă toate injuriile pe care omenirea le-a aruncat în mare. Mai e o deosebire, speranţele trebuie semnate, înjurăturile, nu. Le dai anonime. N-are rost să ştie marea că din când în când gândim urât”.

Oana Pellea, actriţa care a jucat-o pe Ioana d’Arc, care a fost Drussila, Maşa lui Cehov, regina lui Richard al II-lea, Catarina din „Îmblânzirea scorpiei”, Veta lui Caragiale şi atâtea şi atâtea femei ale dramaturgiei şi nu numai râde adesea şi zâmbeşte imens. „Simţ enorm şi văz monstruos” i se potriveşte de minune. Nu ştiu dacă dintotdeauna, dar cu siguranţă de când a început să facă teatru, la jumătatea anilor ’80, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde au ajuns, la început de drum, o mulţime dintre artiştii cei mai buni din România. Teritoriu în care se întâlnesc emoţii de toate felurile, Oane Pellea ştie că îi face bine să iubească, să zâmbească, să joace, să gândească şi să scrie. Le face pe toate, are nevoie de toate, se exprimă prin toate.

Actriţa şi-a găsit drumul simplu şi, dacă e să dăm crezare propriilor sale mărturisiri şi mai ales tăcerilor, necuvintelor cu care sunt presărate intervenţiile ei publice, n-a fost ferită de niciuna dintre încercările prin care trec artiştii autentici. Pe scenă sau pe peliculă, individualitatea ei este izbitoare. Vine din acumulări şi eliberări. Dar şi din descoperiri fulgerătoare, şi din curaj (uneori, îţi trebuie mult curaj să urci pe scenă), şi din dorinţa de arăta câte ceva despre ea însăşi, fără să arate cu adevărat. Doar şi la astă este bun teatrul, nu?

La 50 de ani, Oana Pellea este aşa cum o arată cuvintele din jurnal: „Ce-mi place: BUNUL-SIMŢ. Să beau apă în dimineţile cu soare, la fereastră. Să potrivesc paharul în aşa fel, încât soarele să se reflecte în el — şi beau… soare. Mozart. Să râd. Să mă uit la cer. Să spăl vase. Să dorm. Orice animal şi orice floare. Când oamenii zâmbesc. Mirosul de vopsea şi de detergent. Copiii. Casele, obiectele vechi. Ţarina. Bucuria, pur şi simplu. Să stau în iarbă. Inteligenţa umorului. Să spăl geamuri. Să văd oameni fericiţi. Podurile caselor. Să stau pe marginea apei. Sinceritatea. Mâncarea chinezească. Să stau acasă. Căldura. Să mă rog. Întunericul de la începutul spectacolului. Mirosul de curat. Iarna. Aventura spirituală. Ritmul. Ploaia. Armonia. Să fiu protejată şi să protejez. Dragostea. Zborul. Să dau valoare lucrurilor uitate. Albul şi negrul. Delicateţea. A dărui. Ciorapii de lână. Curiozitatea de a afla cine sunt. Modestia. Curajul de a plânge. Privirile senine. Senzaţia clară că fac parte dintr-un tot. Răsăritul. Responsabilitatea faptului că orice gând al meu poate salva sau distruge echilibrul omenirii. Să visez. Calmul. Lemnul. Happy-endul. Să-mi pun întrebări. Să înot. Briza. Certitudinea că nu există moarte. Să fac lucruri pe care nu le-am făcut niciodată. Prospeţimea tinereţii. Camerele mari. Misterul. Să fac torturi. Liberul-arbitru. Aventura lecturii. Să nu am nimic de făcut. Să dau roată prin creierul meu. Să fiu îndrăgostită. Să mă lupt cu defectele mele. Să fiu un fel de martor al trecerii mele pe aici. Zacusca. Să mă împac cu oameni cu care la un moment dat nu m-am înţeles. Să merg pe jos. Mirosul de hârtie. Senzaţia de a fi şi de a nu fi aici şi acum, în acelaşi timp. Praful care devine aur sub reflector. Oamenii de scenă. Oamenii care montează filme. Oamenii simpli. Oamenii, Planeta asta vie, numită Pământ. Ţuica. Pacea. Comunicarea. Mama. Să-mi umplu golul din mine cu Dumnezeu. Amintirile. Înfrângerea răutăţilor din mine. Patul tare. Să fac cumpărături. Salata de andive cu ananas, mere şi portocale. Să văd lumea. Să caut în tot fărâma de bun şi frumos. Parcurile. Independenţa mea. Să-i mulţumesc Sfântului Anton. Muzicea aceea care e muzică şi bărbaţii care sunt bărbaţi. Să mă caut şi să mă uit din când în când. Etc.”

La TvRM, în fiecare sâmbătă seară, un muzician de mare anvergură culturală – am numit-o (aşa zic comentatorii sportivi) pe excepţionala pianistă Ilinca Dumitrescu – este gazda “Amfiteatrului muzelor”. La sfârşitul acestei săptămâni, pe 12 noiembrie, invitat special va fi nimeni altul decât… Valeriu Râpeanu. La aniversară. 80 de ani! La mulţi ani! Îi vom fi alături, în ordinea numerelor de pe tricoul dăruirii întru cultură: actriţa Iulia Boroş – care este partenera lui Gerard Depardieu într-un film european regizat de Bogdan Dumitrescu-Dreyer (după nuvela lui Titus Popovici “Moartea lui Ipu”), cu o distribuţie din care mai fac parte Harvey Keitel, Gheorghe Visu, Alexandru Bindea, Daniela Nane –, scriitorul, omul de teatru şi ambasadorul Ion Brad, subsemnata şi, ambii realizatori Radio România, compozitorul Ioan Dobrinescu şi scriitorul Costin Tuchilă.

Valeriu Râpeanu este, cum obişnuieşte Costin Tuchilă să spună – fiindu-i asemenea, ca lider al generaţiei care îi urmează – o personalitate enciclopedică. S-a născut în 1931, pe tărâmul Ploieştilor, într-o familie de învăţători. Şi a crescut în şcoală. A urmat cursurile Liceului “Sfinţii Petru şi Pavel”, apoi pe cele ale Facultăţii de Filologie (Secţia de Limba şi Literatura Română) a Universităţii Bucureşti. Doctoratul l-a susţinut cu teza “Nicolae Iorga – exeget al literaturii universale”. Cariera şi-a început-o o dată cu absolvirea facultăţii, în 1954, ca redactor la “Gazeta literară”. O carieră meritorie în care a devenit, nu foarte târziu (în 1970), vicepreşedinte al Radioteleviziunii Române, apoi director al Editurii Eminescu, unde şi-a îndreptat atenţia asupra tinerilor scriitori şi a iniţiat multrâvnitul premiu pentru debut.  Primul pas în învăţământul superior l-a făcut în Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” (UNA), apoi a predat la Facultatea de Limba şi Literatura Română. După 1991, conferenţiar şi şef de catedră la Facultatea de Filosofie-Jurnalism a Universităţii “Spiru Haret”, a îndrumat generaţii şi generaţii de studenţi, acum jurnalişti cu state vechi de serviciu. Tot la TvRM, Valeriu Râpeanu se întâlneşte şi acum, săptămânal, cu artişti din toate zonele culturii, făcându-le tinerilor telespectatori cunoştinţă cu valorile cele adevărate ale spaţiului cultural românesc.

Valeriu Râpeanu – un patriot, un erudit şi, în sensul cel nobil, un animator cultural. Personalitatea lui, să mă ierte că spun aşa, este şi încântătoare. Nu mi-am propus aici un demers exegetic. Un simplu search pe Google ne poate da toate informaţiile consemnate până acum despre domnia sa. Ceea ce am încercat să spun în câteva cuvinte este că se apropie întotdeauna cu iubire de fiecare “subiect”, indiferent de domeniul şi de tema abordate. Cu profesorul Valeriu Râpeanu mi-ar plăcea să vorbesc mai ales despre şcoală. Despre anii în care s-a format, despre profesorii care veneau din vocaţie la catedră, despre cum am putea să-i recuperăm pe elevii de astăzi întru adevăr. Pentru că, domnule profesor, avem mare nevoie de un imbold pentru optimism.

P.S. Ilinca Dumitrescu, în calitate de realizator tv, nu se dezminte: sâmbătă seară (12 noiembrie), ne propune o întâlnire cu laureata Galei HOP, actriţa Ştefania Dumitru, şi cu o formaţie muzicală mai puţin obişnuită: cvartetul de coarde KONIK (Vasile Mocioc, Cristian Petrişor, Andrei Theodoru şi Mihai Dina).

Primul pas adevărat în carieră l-a făcut nu la Brăila, unde se ocupa mai degrabă cu pescuitul, ci la Piatra Neamţ, unde l-au chemat Sandu Lazăr şi regretatul Ion Cojar. Actor de anvergură comică, Valentin Uritescu a avut, aici, la Teatrul Tineretului prima întâlnire cu un rol pe muchea dintre dramă şi tragedie, în spectacolul Mai înainte de a cânta cocoşul (de Ivan Bukovkan), regizat de Eduard Covali. Tânărul actor a valorificat şansa de a se afla în preajma unui om de teatru cu destin exemplar. Coincidenţa face ca acesta să fi fost şi primul spectacol (1975) semnat de Covali în calitate oficială de regizor artistic al Teatrului Tineretului, dar… e o altă poveste. Un an mai târziu a jucat în Răfuiala lui Massinger, spectacol pus în scenă de Alexandru Dabija, în rolul lui Giles Overreach, pentru care a fost şi premiat. Tot cu Dabija a lucrat O noapte furtunoasă de Caragiale (Jupân Dumitrache). La TT a rămas până în 1980, jucând în regia lui Emil Mandric, Silviu Purcărete (Peter din Romeo şi Julieta, Shakespeare) sau Zoe Anghel Stanca (Nastratin Hogea din piesa omonimă a lui Mircea Florian).

Următorii zece ani (1981- 1990) îi petrece pe scena Teatrului Bulandra din Bucureşti. Phil Hogan în Luna dezmoşteniţilor (de Eugene O`Neill, regia Sanda Manu), Lagrange în Cabala bigoţilor (de Mihail Bulgakov, regia Alexandru Tocilescu) Minică, Un vizionar, Gură Strâmbă în A treia ţeapă (de Marin Sorescu, regia Ion Caramitru), Delca în Dimineaţa pierdută (de Gabriela Adameşteanu, regia Cătălina Buzoianu), Orgon în Tartuffe (de Molière, regia Alexandru Tocilescu) sunt roluri pe care Uritescu le-a cizelat îndelung, pentru că niciodată nu şi-a considerat talentul altceva decât lut bun de modelat.

Horea Popescu (Avram Iancu, de Lucian Blaga – Popa Păcală, Tărâmul celălalt, de Duşan Kovacevic – Bărbierul), Andrei Şerban (Livada de Vişini, de Cehov – Simeonov Piscic), Dan Micu (Tehnica Raiului, de Mihai Ispirescu – Leu), Nicolae Scarlat (Strigoii, de Ibsen – Engstrand), Grigore Gonţa (Numele trandafirului, de Umberto Eco – Salvatore, Crimă pentru pământ, de Dinu Săraru – Şeful de post, Take, Ianke şi Cadîr, de Victor Ioan Popa – Ilie Iţic), Felix Alexa (Vrăjitoarele din Salem, de Arthur Miller – Korey, Nunta lui Krecinski, de Suhovo-Kobîlin – Raspluev) sunt doar câţiva dintre regizorii în spectacolele cărora a jucat pe scena Naţionalului bucureştean din 1991.

Roluri memorabile care au intrat în conştiinţa spectatorilor. Chiar şi cei care nu merg la teatru îl cunosc din filme sau de la televizor. Fiecare se regăseşte într-unul sau altul dintre rolurile sale. Roluri pe care le-a construit, pe fiecare în parte, cu disperarea de a fi perfect. Cu gestul cel mai profund ortodox, Valentin Uritescu şi-a făcut din boala care i-a venit în anii de plenitudine cel mai de nădejde aliat în urcuşul pe calea îngustă a Adevărului. Cred că omul acesta – pe care oricine i-a fost spectator îl iubeşte – este un fericit care a înţeles planul lui Dumnezeu.

Valentin Uritescu s-a născut la Vinerea, în judeţul Alba. Acum două zile (că azi îi luni), acum şapte decenii. La mulţi ani, Vali! Cine-l cunoaşte ştie că sufletul lui de creştin nu poate minţi. Uitaţi-vă la cartea asta pe care a lansat-o la Bookfest: se cheamă “Aşa sunt eu, prost!”, adică sincer şi adevărat, gol în faţa tuturor, aşa cum l-a făcut Dumnezeu – “Eu scriu aceste rânduri fără să fac pe scriitorul, fără să arăt cât sunt de cult şi de deştept… Nu! Eu vreau să vedeţi cât sunt de prost, adică aşa cum sunt de-adevăratelea. De aceea nu schimb nimic, nu ascund nimic, nu înfrumuseţez nimic”. Cu adevăr, chiar dacă de multe ori cumplit de dureros, a legat-o pe Valeria – soţia lui desăvârşită – de inimă. Valeria e frumoasă, înţeleaptă şi foarte puternică. I-a intuit marele talent, vocaţia, destinul, poate, şi şi-a asumat rolul de arac binecuvântat de taina nunţii. I-am cunoscut, pe amândoi, în primăvara anului 1993, la primul meu interviu cu Vali, scris atunci pentru “Cronica română”. M-a frapat felul în care mi-au răspuns la salut, căldura zâmbetului fiecăruia dintre ei şi delicateţea cu care m-au făcut să mă simt bine în prejma lor. A fost o întâlnire cu drag.

1993. Îl ştiam pe Sergentul Şaptefraţi… Cine nu-l ştia din serialul tv realizat de Andrei Blaier, “Lumini şi umbre” (1979-1982)? Cred că acesta a fost rolul care l-a făcut vedetă în adevăratul sens al cuvântului. Pe marele ecran l-am văzut în “Angela merge mai departe” (regia: Lucian Bratu, 1981). Tot lui Blaier îi datorează şi rolul din “Întunericul alb” (1982). Urmează “Concurs” (1982), ca unul dintre momentele esenţiale ale evoluţiei sale ca actor de cinema, în care a fost alături de Marin Moraru, Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică – şi egal cu ei. “Concurs” scrie un capitol în istoria filmului românesc, iar asta se datorează fiecăruia în parte, de la regizorul Dan Piţa şi până la debutantul Claudiu Bleonţ (Premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul Filmului pentru Tineret de la Costineşti). “Întoarcerea din iad” (1983) îi oferă şansa colaborării cu regizorul Nicolae Mărgineanu şi cu actriţele Maria Ploae şi Ana Ciontea. Cu Nicolae Mărgineanu va mai filma “Flăcări pe comori” (1987) şi “Schimb valutar” (2008). La “Al patrulea gard, lângă debarcader” (regia: Cristiana Nicolae, 1986), o comedie romantică pentru adolescenţii de toate vârstele, se întâlneşte cu fiul său, Bogdan Uritescu. Sergiu Nicolaescu – “Noi, cei din linia întâi” (1986); Şerban Marinescu – “Domnişoara Aurica”  (1985), “Cei care plătesc cu viaţa” (1991), “Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), “Turnul din Pisa” (2002), “Magnatul” (2004); Mircea Daneliuc –  “Iacob” (1988), “A 11-a poruncă” (1991), “Patul conjugal” (1993): sunt doar câţiva dintre regizorii cu care a mers la drum lung şi cu folos. Uniunea Cineaştilor din România  i-a acordat, pentru şapte roluri, Premiul pentru interpretare masculină. Şaptefraţi şi Gică Hau Hau… şi fabulosul rol din “A 11-a poruncă” depun mărturie pentru smerenia învingătorului.  

Despre cariera teatrală a lui Valentin Uritescu nu pot vorbi fără să mă întorc la Valeria. Dragostea lor a început în oraşul cu salcâmi, acolo unde el a venit să joace (în 1963) pe scena Teatrului “Maria Filotti”. Voia destinului, aşa cum spune Vali, i-a unit pe viaţă. Valeria a devenit temelie casei lor. Ea l-a încurajat şi l-a susţinut. Împreună au mers mai departe, la Piatra Neamţ, acolo, la “Teatrul Tineretului”, unde Vali şi-a consolidat cariera. Acolo unde Valeria a avut de dus greul anilor de glorie ai tinereţii lui nestăvilite. Răbdare îngerească şi iubire mai adâncă decât închipuirea. Rarissimă specie de femei – eu am mai cunoscut doar una singură: pe Michaela Tonitza Iordache.

Dar ar trebui să înceapă şi povestea Teatrului… Despre “Teatrul Tineretului”, despre Teatrul “L.S. Bulandra” şi despre experienţa Naţionalului bucureştean, săptămâna viitoare.

În 1972 publica primul său volum de versuri, Casca de foc, la Cartea Românească. Este editura la care au apărut şi următoarele două volume, Iris (1976) şi Statui în iarbă (1983). Tot Cartea Românească i-a publicat, în 2008, Balade Doamnelor, Balade. Li se adaugă Şoimul în iarnă (Ed. Eminescu, 1994) şi Efectul de seră (Ed. Muzeului Literaturii Române, 2002).

Teatru, film, televiziune şi radio. George Rafael, Dan Nasta, Sanda Manu, Sorana Coroamă-Stanca, Alexa Visarion, Dan Micu, Lucian Giurchescu, Ion Cojar şi lista regizorilor de teatru cu care a lucrat în teatru poate continua. La fel de pline sunt şi listele pentru film şi tv. Andrei Blaier, Lucian Pintilie, Mircea Mureşan, Eugen Petringenaru pentru film… Iar pentru televiziune, regizorii Radu Penciulescu, Andrei Brădeanu, Dan Necşulea, Silviu Jicman…

Am să amintesc acum doar câteva nume reunite sub titlul unui musical preluat de televiziune (pe atunci, singura din România) de la “Nottara”: Carmen Stănescu, Ştefan Iordache, Alexandru Repan, Emil Hossu, Melania Cârje… Ştefan Radof în Bună seara, domnule Wilde. Greu de uitat. Cum şi alte multe, foarte multe spectacole de teatru, tv sau radiofonice în care a jucat împreună cu mai tineri sau mai vârstnici colegi sunt greu de uitat. Există şi memoria peliculei: de la Dimineţile unui băiat cuminte (un rol episodic, în 1967) la Iuliu Maniu, rol în care l-a distribuit Sergiu Nicolaescu (Începutul adevărului/ Oglinda, 1993), prezenţa sa a însemnat întotdeauna un punct de sprijin şi de siguranţă pentru întreaga echipă.

S-ar cădea notate şi succesele internaţionale, premiile obţinute la festivalurile de teatru din Franţa, Danemarca, Mexic, Bulgaria, precum şi cele patru premii pe care i le-au acordat în anii 80 criticii români de teatru (ATM). Niciun premiu UNITER. Cu filmul Prea mic pentru un război atât de mare (regia Radu Gabrea, 1969) a fost premiat la festivalul internaţional de la Locarno. În 2004 i s-a conferit ordinul Steaua României în grad de cavaler.

Poate că, dacă n-ar fi ales să fie actor, dacă poezia nu l-ar fi ales poet, Ştefan Radof ar fi fost filosof sau preot. Când îi asculţi glasul  pe scenă sau în spectacolele radiofonice, când te laşi prins de privirea lui şi purtat de gesturile lui ferme, ştii că omul din faţa ta este şi actor, şi poet, şi filosof, şi preot.

Într-o convorbire pe care a avut-o în 2009 cu un vechi şi bun prieten, gazetarul şi scriitorul Stelian Ţurlea, Ştefan Radof vorbea despre misiunea de “îmblânzitor” a omului (www.zf.ro/ziarul-de-duminica): “Cum aş vrea să mă vadă lumea: ca poet sau ca actor?!

Vezi tu, dragă Stelică, acum, când mă apropii de Marea Decolare, descopăr că noi, oamenii în general, nu venim întâmplător pe această planetă albastră, pe cât de atrăgătoare, pe atât de devoratoare, nu! Venim cu o misiune precisă, aceea de îmblânzitori. Prima misiune a fost să împodobim cu lăuntrul nostru propriu-ne trup, fiindcă nu întâmplător ni s-a dat să locuim într-un animal, apoi restul e spus atât de adevărat de Micul Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry… Într-un jurnal de tinereţe, Poezie şi Adevăr, alt prinţ, Wolfgang von Goethe, întrebându-se de ce scrie poezii, a descoperit că de fapt toţi oamenii au această disponibilitate, numai că nu toţi simt nevoia să şi-o exprime sau să conştientizeze asta decât în clipe de maximă tensiune luminoasă sau tragică, de mare bucurie sau durere… <Aşezat pe labele mele de fildeş/ Îmblânzitorii mei ochi/ Pândesc beregata ultimei pofte capitale/ Moartea!>”