Producţia, pe care şi-a dorit-o „o combinaţie între secolul al XVIII-lea şi prezent”, este un vis mai vechi al taciturnului artist, care sfidează eticheta de zeci de ani, un vis care i-a stârnit imaginaţia încă din anii ’80, încă de la prima lectură a piesei, a povestit Malkovich însuşi, pentru a treia oară regizor în Franţa. În 2008, a câştigat chiar Premiul Molière pentru producţia „Good Canary”, după textul lui Zach Helm.
Cine este John Malkovich nu ştiu nici cei plini de admiraţie faţă de personajele pe care le-a jucat în filme bune, mediocre sau proaste – peste 70 la număr, aşa că puţin probabil să existe mulţi oameni care să le fi văzut pe toate. Cu siguranţă însă că şi printre cunoscători puţini sunt aceia care au idee despre unul dintre regretele lui John Malkovici, actorul în al cărui sânge curg tristeţea slavă şi scepticismul scoţian: acela de a nu se fi dedicat mai mult teatrului. Iată un exemplu, rar, de mare talent cinematografic ce socoteşte şi spune răspicat, fără farafâstâcuri teoretice, că filmul nu are profunzimea spectacolului de teatru. „N-are nimic din culoarea, nimic din textura, nimic din nuanţele care se adaugă, cu fiecare scenă, încontinuu, la teatru. Şi, bineînţeles, iată de unde aplecarea mea spre teatru. Eu a trebuit să mi-o adaptez şi să mi-o transform în altceva şi câteodată mi se pare că am reuşit, iar alteori n-am ieşit bine. Dar mi-e clar că în teatru am făcut o treabă mult mai bună”, îi explica actorul, acum câţiva ani, unui ziarist de la „The Guardian”. Şi adăuga: „Când m-am dus azi la aeroport să-mi iau bagajul, care era foarte greu, pentru că după filmare mă întorc la casa noastră din Franţa, unde o să stau şase săptămâni, mă simţeam aşa de bătrân şi de şubred. Şi m-am gândit dintr-odată «Ce ciudat e că acum sunt ca unul dintre tipii ăia pe care-i vezi la televizor din când în când şi ai impresia că ştii cum îl cheamă, cum arată, dar habar n-ai de unde-l ştii». Dar eu cred că aşa e firesc în actorie. Nu prea-mi fac griji din cauza asta”.
Un actor obosit, care a străbătut lumea-n lun şi-n lat, a sfidat făţiş tot ce a avut de sfidat – oameni, reguli, idei –, a mai şi jignit orgolii din când în când, s-a certat cu oficiali şi cu magnaţi de la Hollywood. Un om care citeşte mult, vorbeşte câteva limbi străine, urmăreşte ştirile din străinătate. Un om care nu prea se sinchiseşte de faimă şi nicidecum de convenţii, un bărbat care a avut mereu curaj să facă ce vrea, un fermecător şi un răzvrătit, o „trestie cugetătoare” care s-a născut la Illinois, într-o casă mare, dintr-o mamă care finanţa un ziar local şi un tată specialist în restaurare, care conducea o publicaţie de profil.
Micul John pare să nu fi fost niciodată mic, dacă-i citeşti biografia. Fascinat de bibliotecă şi de muzică, pasionat nespus de lumea sunetelor şi de plăsmuiri ale imaginaţiei pe care le vezi pe scenă, a încercat mai întâi musicalul. Ceva mai american nici că se putea. Apoi s-a dus la actorie, studiind la Illinois State University. În 1976, când avea 23 de ani şi abia terminase facultatea, a înfiinţat, împreună cu câţiva colegi, Steppenwolf Theatre Company, la Chicago. Azi regretă că n-a rămas acolo, c-a devenit un fel de vedetă în trupă, cu toate că şi alţii meritau asta, după cum mărturiseşte, şi că a fost prins în mrejele filmului, un carusel care l-a învârtit tare, ocrotindu-l, aducându-i senzaţii tari, dar nu fatale. În primii ani, activitatea de la „Steppenwolf” (orice asemănare cu romanul omonim al lui Herman Hesse nu este, bineînţeles, deloc întâmplătoare) i-a adus câteva roluri bune, în care şi-a făcut mâna, şi câteva premii.
Apoi a urmat Broadwayul, unde a debutat în „Moartea unui comis voiajor”, de Arthur Miller. El era Biff, iar Dustin Hoffman îl juca pe Will. Malkovich a câştigat dintr-un foc Premiul Emmy. Şi povestea a început cu adevărat. Broadway a fost trambulina spre lumea crudă a filmului, lume a şacalilor şi a diletanţilor pe care i-a ironizat sau chiar i-a ponegrit de atâtea ori. A făcut domentar, scurtmetraj şi film artistic. Nominalizările şi premiile, aproape la fel de multe ca filmele în care a jucat, nu i-au mângâiat orgoliul şi nu i-au îmblânzit asprimea faţă de ceilalţi şi faţă de sine însuşi. Să amintim, selectiv, aşa cum le păstrează memoria, măcar rolurile din „Being John Malkovich”, „Oameni şi şoareci”, „Viaţa lui Gustav Klimt”, „Legături primejdioase”, „Libertinul”, „Imperiul soarelui”, „Menajeria de sticlă”, „Inima întunericului”. Să amintim şi glasul lui, asociat acum cu un adjectiv îndrăzneţ, pus de un ziarist: „orgasmic”.
Să mai spunem, în acestă precară schiţă de portret, că John Malkovich s-a întors în America împreună cu cei doi copii ai săi şi cu Nicoletta Peyran, partenera lui de viaţă (la care se referă în public folosind numai expresia „mama copiilor mei”), după ce a locuit ani întregi în Franţa. Ar fi preferat Chicago, fireşte, dar ales Boston, împreună cu „mama copiilor lui”, pentru ca cei doi să poată învăţa la Liceul Francez. Dar de ce a părăsit Franţa? Nu, nu din cauză că a dezaprobat atitudinea ei faţă de războiul din Irak, ci dintr-un motiv mai concret. „A fost mai degrabă un fel de război pe impozite cu autorităţile franceze, care n-are legătură cu mine, ci cu copiii mei şi cu educaţia lor. Mama lor este originară din Europa şi noi nu suntem căsătoriţi, aşa că guvernul francez îi va aranja, probabil, şi asta va dura ani întregi. Ne-am făcut bagajele şi am plecat, ca să rezolvăm problema”.
Bineînţeles că îi e dor de Franţa şi de curtea în care se desfăta cu grădinăritul. Noroc că despărţirea n-a fost definitivă, aşa că vara e foarte posibil să dai de John Malkovich în vreun sătuc pitoresc, cumpărând brânză de la băcănie, singur sau împreună cu copiii. Atunci când nu e pe luminoasa Coastă Dalmată, unde are ceva proprietăţi, printre care şi niscaiva hoteluri. Şi nu uitaţi că este şi proprietarul unei case de modă, Mrs. Dudd, unde până acum a creat el însuşi două colecţii vestimentare pentru bărbaţi: „Uncle Kimono” şi „Tehnobohemian”. Deci cine e John Malkovich?

Citindu-i jurnalul publicat la Humanitas şi interviurile, aş spune că vede lumea cu ochii omului iubitor, pe jumătate implicat în ea, pe jumătate detaşat şi dispus s-o înţeleagă şi să-i vadă frumuseţea. Este privirea omului care, crezând în Dumnezeu, nu poate rămâne fără speranţă. La pagina 87 a jurnalului, citim: „Am un maldăr de cărţi de vizită primite de la diverşi, pe care nu le-am folosit niciodată. Urăsc cărţile de vizită. Unele dintre ele îţi dau speranţe. Ce prostie, să-ţi legi speranţele de o carte de vizită! Speranţele trebuie toate legate între ele, băgate într-o sticlă mare, cu dop, şi aruncate în mare. Poate mai folosesc şi altcuiva. La fel cu înjurăturile, cu singura diferenţă că nu trebuie să pui dop. E mai bine aşa. Le spală marea şi gata. De-aia peştii n-au urechi. Să nu mai audă toate injuriile pe care omenirea le-a aruncat în mare. Mai e o deosebire, speranţele trebuie semnate, înjurăturile, nu. Le dai anonime. N-are rost să ştie marea că din când în când gândim urât”.

Oana Pellea, actriţa care a jucat-o pe Ioana d’Arc, care a fost Drussila, Maşa lui Cehov, regina lui Richard al II-lea, Catarina din „Îmblânzirea scorpiei”, Veta lui Caragiale şi atâtea şi atâtea femei ale dramaturgiei şi nu numai râde adesea şi zâmbeşte imens. „Simţ enorm şi văz monstruos” i se potriveşte de minune. Nu ştiu dacă dintotdeauna, dar cu siguranţă de când a început să facă teatru, la jumătatea anilor ’80, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde au ajuns, la început de drum, o mulţime dintre artiştii cei mai buni din România. Teritoriu în care se întâlnesc emoţii de toate felurile, Oane Pellea ştie că îi face bine să iubească, să zâmbească, să joace, să gândească şi să scrie. Le face pe toate, are nevoie de toate, se exprimă prin toate.

Actriţa şi-a găsit drumul simplu şi, dacă e să dăm crezare propriilor sale mărturisiri şi mai ales tăcerilor, necuvintelor cu care sunt presărate intervenţiile ei publice, n-a fost ferită de niciuna dintre încercările prin care trec artiştii autentici. Pe scenă sau pe peliculă, individualitatea ei este izbitoare. Vine din acumulări şi eliberări. Dar şi din descoperiri fulgerătoare, şi din curaj (uneori, îţi trebuie mult curaj să urci pe scenă), şi din dorinţa de arăta câte ceva despre ea însăşi, fără să arate cu adevărat. Doar şi la astă este bun teatrul, nu?

La 50 de ani, Oana Pellea este aşa cum o arată cuvintele din jurnal: „Ce-mi place: BUNUL-SIMŢ. Să beau apă în dimineţile cu soare, la fereastră. Să potrivesc paharul în aşa fel, încât soarele să se reflecte în el — şi beau… soare. Mozart. Să râd. Să mă uit la cer. Să spăl vase. Să dorm. Orice animal şi orice floare. Când oamenii zâmbesc. Mirosul de vopsea şi de detergent. Copiii. Casele, obiectele vechi. Ţarina. Bucuria, pur şi simplu. Să stau în iarbă. Inteligenţa umorului. Să spăl geamuri. Să văd oameni fericiţi. Podurile caselor. Să stau pe marginea apei. Sinceritatea. Mâncarea chinezească. Să stau acasă. Căldura. Să mă rog. Întunericul de la începutul spectacolului. Mirosul de curat. Iarna. Aventura spirituală. Ritmul. Ploaia. Armonia. Să fiu protejată şi să protejez. Dragostea. Zborul. Să dau valoare lucrurilor uitate. Albul şi negrul. Delicateţea. A dărui. Ciorapii de lână. Curiozitatea de a afla cine sunt. Modestia. Curajul de a plânge. Privirile senine. Senzaţia clară că fac parte dintr-un tot. Răsăritul. Responsabilitatea faptului că orice gând al meu poate salva sau distruge echilibrul omenirii. Să visez. Calmul. Lemnul. Happy-endul. Să-mi pun întrebări. Să înot. Briza. Certitudinea că nu există moarte. Să fac lucruri pe care nu le-am făcut niciodată. Prospeţimea tinereţii. Camerele mari. Misterul. Să fac torturi. Liberul-arbitru. Aventura lecturii. Să nu am nimic de făcut. Să dau roată prin creierul meu. Să fiu îndrăgostită. Să mă lupt cu defectele mele. Să fiu un fel de martor al trecerii mele pe aici. Zacusca. Să mă împac cu oameni cu care la un moment dat nu m-am înţeles. Să merg pe jos. Mirosul de hârtie. Senzaţia de a fi şi de a nu fi aici şi acum, în acelaşi timp. Praful care devine aur sub reflector. Oamenii de scenă. Oamenii care montează filme. Oamenii simpli. Oamenii, Planeta asta vie, numită Pământ. Ţuica. Pacea. Comunicarea. Mama. Să-mi umplu golul din mine cu Dumnezeu. Amintirile. Înfrângerea răutăţilor din mine. Patul tare. Să fac cumpărături. Salata de andive cu ananas, mere şi portocale. Să văd lumea. Să caut în tot fărâma de bun şi frumos. Parcurile. Independenţa mea. Să-i mulţumesc Sfântului Anton. Muzicea aceea care e muzică şi bărbaţii care sunt bărbaţi. Să mă caut şi să mă uit din când în când. Etc.”

La TvRM, în fiecare sâmbătă seară, un muzician de mare anvergură culturală – am numit-o (aşa zic comentatorii sportivi) pe excepţionala pianistă Ilinca Dumitrescu – este gazda “Amfiteatrului muzelor”. La sfârşitul acestei săptămâni, pe 12 noiembrie, invitat special va fi nimeni altul decât… Valeriu Râpeanu. La aniversară. 80 de ani! La mulţi ani! Îi vom fi alături, în ordinea numerelor de pe tricoul dăruirii întru cultură: actriţa Iulia Boroş – care este partenera lui Gerard Depardieu într-un film european regizat de Bogdan Dumitrescu-Dreyer (după nuvela lui Titus Popovici “Moartea lui Ipu”), cu o distribuţie din care mai fac parte Harvey Keitel, Gheorghe Visu, Alexandru Bindea, Daniela Nane –, scriitorul, omul de teatru şi ambasadorul Ion Brad, subsemnata şi, ambii realizatori Radio România, compozitorul Ioan Dobrinescu şi scriitorul Costin Tuchilă.

Valeriu Râpeanu este, cum obişnuieşte Costin Tuchilă să spună – fiindu-i asemenea, ca lider al generaţiei care îi urmează – o personalitate enciclopedică. S-a născut în 1931, pe tărâmul Ploieştilor, într-o familie de învăţători. Şi a crescut în şcoală. A urmat cursurile Liceului “Sfinţii Petru şi Pavel”, apoi pe cele ale Facultăţii de Filologie (Secţia de Limba şi Literatura Română) a Universităţii Bucureşti. Doctoratul l-a susţinut cu teza “Nicolae Iorga – exeget al literaturii universale”. Cariera şi-a început-o o dată cu absolvirea facultăţii, în 1954, ca redactor la “Gazeta literară”. O carieră meritorie în care a devenit, nu foarte târziu (în 1970), vicepreşedinte al Radioteleviziunii Române, apoi director al Editurii Eminescu, unde şi-a îndreptat atenţia asupra tinerilor scriitori şi a iniţiat multrâvnitul premiu pentru debut.  Primul pas în învăţământul superior l-a făcut în Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” (UNA), apoi a predat la Facultatea de Limba şi Literatura Română. După 1991, conferenţiar şi şef de catedră la Facultatea de Filosofie-Jurnalism a Universităţii “Spiru Haret”, a îndrumat generaţii şi generaţii de studenţi, acum jurnalişti cu state vechi de serviciu. Tot la TvRM, Valeriu Râpeanu se întâlneşte şi acum, săptămânal, cu artişti din toate zonele culturii, făcându-le tinerilor telespectatori cunoştinţă cu valorile cele adevărate ale spaţiului cultural românesc.

Valeriu Râpeanu – un patriot, un erudit şi, în sensul cel nobil, un animator cultural. Personalitatea lui, să mă ierte că spun aşa, este şi încântătoare. Nu mi-am propus aici un demers exegetic. Un simplu search pe Google ne poate da toate informaţiile consemnate până acum despre domnia sa. Ceea ce am încercat să spun în câteva cuvinte este că se apropie întotdeauna cu iubire de fiecare “subiect”, indiferent de domeniul şi de tema abordate. Cu profesorul Valeriu Râpeanu mi-ar plăcea să vorbesc mai ales despre şcoală. Despre anii în care s-a format, despre profesorii care veneau din vocaţie la catedră, despre cum am putea să-i recuperăm pe elevii de astăzi întru adevăr. Pentru că, domnule profesor, avem mare nevoie de un imbold pentru optimism.

P.S. Ilinca Dumitrescu, în calitate de realizator tv, nu se dezminte: sâmbătă seară (12 noiembrie), ne propune o întâlnire cu laureata Galei HOP, actriţa Ştefania Dumitru, şi cu o formaţie muzicală mai puţin obişnuită: cvartetul de coarde KONIK (Vasile Mocioc, Cristian Petrişor, Andrei Theodoru şi Mihai Dina).

Primul pas adevărat în carieră l-a făcut nu la Brăila, unde se ocupa mai degrabă cu pescuitul, ci la Piatra Neamţ, unde l-au chemat Sandu Lazăr şi regretatul Ion Cojar. Actor de anvergură comică, Valentin Uritescu a avut, aici, la Teatrul Tineretului prima întâlnire cu un rol pe muchea dintre dramă şi tragedie, în spectacolul Mai înainte de a cânta cocoşul (de Ivan Bukovkan), regizat de Eduard Covali. Tânărul actor a valorificat şansa de a se afla în preajma unui om de teatru cu destin exemplar. Coincidenţa face ca acesta să fi fost şi primul spectacol (1975) semnat de Covali în calitate oficială de regizor artistic al Teatrului Tineretului, dar… e o altă poveste. Un an mai târziu a jucat în Răfuiala lui Massinger, spectacol pus în scenă de Alexandru Dabija, în rolul lui Giles Overreach, pentru care a fost şi premiat. Tot cu Dabija a lucrat O noapte furtunoasă de Caragiale (Jupân Dumitrache). La TT a rămas până în 1980, jucând în regia lui Emil Mandric, Silviu Purcărete (Peter din Romeo şi Julieta, Shakespeare) sau Zoe Anghel Stanca (Nastratin Hogea din piesa omonimă a lui Mircea Florian).

Următorii zece ani (1981- 1990) îi petrece pe scena Teatrului Bulandra din Bucureşti. Phil Hogan în Luna dezmoşteniţilor (de Eugene O`Neill, regia Sanda Manu), Lagrange în Cabala bigoţilor (de Mihail Bulgakov, regia Alexandru Tocilescu) Minică, Un vizionar, Gură Strâmbă în A treia ţeapă (de Marin Sorescu, regia Ion Caramitru), Delca în Dimineaţa pierdută (de Gabriela Adameşteanu, regia Cătălina Buzoianu), Orgon în Tartuffe (de Molière, regia Alexandru Tocilescu) sunt roluri pe care Uritescu le-a cizelat îndelung, pentru că niciodată nu şi-a considerat talentul altceva decât lut bun de modelat.

Horea Popescu (Avram Iancu, de Lucian Blaga – Popa Păcală, Tărâmul celălalt, de Duşan Kovacevic – Bărbierul), Andrei Şerban (Livada de Vişini, de Cehov – Simeonov Piscic), Dan Micu (Tehnica Raiului, de Mihai Ispirescu – Leu), Nicolae Scarlat (Strigoii, de Ibsen – Engstrand), Grigore Gonţa (Numele trandafirului, de Umberto Eco – Salvatore, Crimă pentru pământ, de Dinu Săraru – Şeful de post, Take, Ianke şi Cadîr, de Victor Ioan Popa – Ilie Iţic), Felix Alexa (Vrăjitoarele din Salem, de Arthur Miller – Korey, Nunta lui Krecinski, de Suhovo-Kobîlin – Raspluev) sunt doar câţiva dintre regizorii în spectacolele cărora a jucat pe scena Naţionalului bucureştean din 1991.

Roluri memorabile care au intrat în conştiinţa spectatorilor. Chiar şi cei care nu merg la teatru îl cunosc din filme sau de la televizor. Fiecare se regăseşte într-unul sau altul dintre rolurile sale. Roluri pe care le-a construit, pe fiecare în parte, cu disperarea de a fi perfect. Cu gestul cel mai profund ortodox, Valentin Uritescu şi-a făcut din boala care i-a venit în anii de plenitudine cel mai de nădejde aliat în urcuşul pe calea îngustă a Adevărului. Cred că omul acesta – pe care oricine i-a fost spectator îl iubeşte – este un fericit care a înţeles planul lui Dumnezeu.

Valentin Uritescu s-a născut la Vinerea, în judeţul Alba. Acum două zile (că azi îi luni), acum şapte decenii. La mulţi ani, Vali! Cine-l cunoaşte ştie că sufletul lui de creştin nu poate minţi. Uitaţi-vă la cartea asta pe care a lansat-o la Bookfest: se cheamă “Aşa sunt eu, prost!”, adică sincer şi adevărat, gol în faţa tuturor, aşa cum l-a făcut Dumnezeu – “Eu scriu aceste rânduri fără să fac pe scriitorul, fără să arăt cât sunt de cult şi de deştept… Nu! Eu vreau să vedeţi cât sunt de prost, adică aşa cum sunt de-adevăratelea. De aceea nu schimb nimic, nu ascund nimic, nu înfrumuseţez nimic”. Cu adevăr, chiar dacă de multe ori cumplit de dureros, a legat-o pe Valeria – soţia lui desăvârşită – de inimă. Valeria e frumoasă, înţeleaptă şi foarte puternică. I-a intuit marele talent, vocaţia, destinul, poate, şi şi-a asumat rolul de arac binecuvântat de taina nunţii. I-am cunoscut, pe amândoi, în primăvara anului 1993, la primul meu interviu cu Vali, scris atunci pentru “Cronica română”. M-a frapat felul în care mi-au răspuns la salut, căldura zâmbetului fiecăruia dintre ei şi delicateţea cu care m-au făcut să mă simt bine în prejma lor. A fost o întâlnire cu drag.

1993. Îl ştiam pe Sergentul Şaptefraţi… Cine nu-l ştia din serialul tv realizat de Andrei Blaier, “Lumini şi umbre” (1979-1982)? Cred că acesta a fost rolul care l-a făcut vedetă în adevăratul sens al cuvântului. Pe marele ecran l-am văzut în “Angela merge mai departe” (regia: Lucian Bratu, 1981). Tot lui Blaier îi datorează şi rolul din “Întunericul alb” (1982). Urmează “Concurs” (1982), ca unul dintre momentele esenţiale ale evoluţiei sale ca actor de cinema, în care a fost alături de Marin Moraru, Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică – şi egal cu ei. “Concurs” scrie un capitol în istoria filmului românesc, iar asta se datorează fiecăruia în parte, de la regizorul Dan Piţa şi până la debutantul Claudiu Bleonţ (Premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul Filmului pentru Tineret de la Costineşti). “Întoarcerea din iad” (1983) îi oferă şansa colaborării cu regizorul Nicolae Mărgineanu şi cu actriţele Maria Ploae şi Ana Ciontea. Cu Nicolae Mărgineanu va mai filma “Flăcări pe comori” (1987) şi “Schimb valutar” (2008). La “Al patrulea gard, lângă debarcader” (regia: Cristiana Nicolae, 1986), o comedie romantică pentru adolescenţii de toate vârstele, se întâlneşte cu fiul său, Bogdan Uritescu. Sergiu Nicolaescu – “Noi, cei din linia întâi” (1986); Şerban Marinescu – “Domnişoara Aurica”  (1985), “Cei care plătesc cu viaţa” (1991), “Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), “Turnul din Pisa” (2002), “Magnatul” (2004); Mircea Daneliuc –  “Iacob” (1988), “A 11-a poruncă” (1991), “Patul conjugal” (1993): sunt doar câţiva dintre regizorii cu care a mers la drum lung şi cu folos. Uniunea Cineaştilor din România  i-a acordat, pentru şapte roluri, Premiul pentru interpretare masculină. Şaptefraţi şi Gică Hau Hau… şi fabulosul rol din “A 11-a poruncă” depun mărturie pentru smerenia învingătorului.  

Despre cariera teatrală a lui Valentin Uritescu nu pot vorbi fără să mă întorc la Valeria. Dragostea lor a început în oraşul cu salcâmi, acolo unde el a venit să joace (în 1963) pe scena Teatrului “Maria Filotti”. Voia destinului, aşa cum spune Vali, i-a unit pe viaţă. Valeria a devenit temelie casei lor. Ea l-a încurajat şi l-a susţinut. Împreună au mers mai departe, la Piatra Neamţ, acolo, la “Teatrul Tineretului”, unde Vali şi-a consolidat cariera. Acolo unde Valeria a avut de dus greul anilor de glorie ai tinereţii lui nestăvilite. Răbdare îngerească şi iubire mai adâncă decât închipuirea. Rarissimă specie de femei – eu am mai cunoscut doar una singură: pe Michaela Tonitza Iordache.

Dar ar trebui să înceapă şi povestea Teatrului… Despre “Teatrul Tineretului”, despre Teatrul “L.S. Bulandra” şi despre experienţa Naţionalului bucureştean, săptămâna viitoare.

În 1972 publica primul său volum de versuri, Casca de foc, la Cartea Românească. Este editura la care au apărut şi următoarele două volume, Iris (1976) şi Statui în iarbă (1983). Tot Cartea Românească i-a publicat, în 2008, Balade Doamnelor, Balade. Li se adaugă Şoimul în iarnă (Ed. Eminescu, 1994) şi Efectul de seră (Ed. Muzeului Literaturii Române, 2002).

Teatru, film, televiziune şi radio. George Rafael, Dan Nasta, Sanda Manu, Sorana Coroamă-Stanca, Alexa Visarion, Dan Micu, Lucian Giurchescu, Ion Cojar şi lista regizorilor de teatru cu care a lucrat în teatru poate continua. La fel de pline sunt şi listele pentru film şi tv. Andrei Blaier, Lucian Pintilie, Mircea Mureşan, Eugen Petringenaru pentru film… Iar pentru televiziune, regizorii Radu Penciulescu, Andrei Brădeanu, Dan Necşulea, Silviu Jicman…

Am să amintesc acum doar câteva nume reunite sub titlul unui musical preluat de televiziune (pe atunci, singura din România) de la “Nottara”: Carmen Stănescu, Ştefan Iordache, Alexandru Repan, Emil Hossu, Melania Cârje… Ştefan Radof în Bună seara, domnule Wilde. Greu de uitat. Cum şi alte multe, foarte multe spectacole de teatru, tv sau radiofonice în care a jucat împreună cu mai tineri sau mai vârstnici colegi sunt greu de uitat. Există şi memoria peliculei: de la Dimineţile unui băiat cuminte (un rol episodic, în 1967) la Iuliu Maniu, rol în care l-a distribuit Sergiu Nicolaescu (Începutul adevărului/ Oglinda, 1993), prezenţa sa a însemnat întotdeauna un punct de sprijin şi de siguranţă pentru întreaga echipă.

S-ar cădea notate şi succesele internaţionale, premiile obţinute la festivalurile de teatru din Franţa, Danemarca, Mexic, Bulgaria, precum şi cele patru premii pe care i le-au acordat în anii 80 criticii români de teatru (ATM). Niciun premiu UNITER. Cu filmul Prea mic pentru un război atât de mare (regia Radu Gabrea, 1969) a fost premiat la festivalul internaţional de la Locarno. În 2004 i s-a conferit ordinul Steaua României în grad de cavaler.

Poate că, dacă n-ar fi ales să fie actor, dacă poezia nu l-ar fi ales poet, Ştefan Radof ar fi fost filosof sau preot. Când îi asculţi glasul  pe scenă sau în spectacolele radiofonice, când te laşi prins de privirea lui şi purtat de gesturile lui ferme, ştii că omul din faţa ta este şi actor, şi poet, şi filosof, şi preot.

Într-o convorbire pe care a avut-o în 2009 cu un vechi şi bun prieten, gazetarul şi scriitorul Stelian Ţurlea, Ştefan Radof vorbea despre misiunea de “îmblânzitor” a omului (www.zf.ro/ziarul-de-duminica): “Cum aş vrea să mă vadă lumea: ca poet sau ca actor?!

Vezi tu, dragă Stelică, acum, când mă apropii de Marea Decolare, descopăr că noi, oamenii în general, nu venim întâmplător pe această planetă albastră, pe cât de atrăgătoare, pe atât de devoratoare, nu! Venim cu o misiune precisă, aceea de îmblânzitori. Prima misiune a fost să împodobim cu lăuntrul nostru propriu-ne trup, fiindcă nu întâmplător ni s-a dat să locuim într-un animal, apoi restul e spus atât de adevărat de Micul Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry… Într-un jurnal de tinereţe, Poezie şi Adevăr, alt prinţ, Wolfgang von Goethe, întrebându-se de ce scrie poezii, a descoperit că de fapt toţi oamenii au această disponibilitate, numai că nu toţi simt nevoia să şi-o exprime sau să conştientizeze asta decât în clipe de maximă tensiune luminoasă sau tragică, de mare bucurie sau durere… <Aşezat pe labele mele de fildeş/ Îmblânzitorii mei ochi/ Pândesc beregata ultimei pofte capitale/ Moartea!>”

Mişcarea scenică era creată de Szoby Cseh, iar alături de Ştefan Iordache şi Ştefan Radof (în rolul lui Columb şi, respectiv, al bufonului Follial) juca actorul Mihai Pruteanu. Radof avea 33 de ani – s-a născut în comuna Buftea, judeţul Ilfov, pe 1 decembrie 1934 – când i-am învăţat numele. Şi nu-l pot uita pe Polonius, în acel Hamlet din 1974 montat de Cernescu tot la “Nottara”, cu Ştefan Iordache în rolul titular. Sau, un alt Shakespeare citit de Cernescu, Timon din Atena. 1978. Radof împreună cu George Constantin, Horaţiu Mălăele, Victor Ştrengaru, Constantin Guriţă, Mihai Pruteanu şi, numitorul comun al spectacolelor pe care le vedeam şi revedeam la “Nottara”, Ştefan Iordache.

Cu spectacole, cu apariţii tv, cu filme chiar, vremea a trecut şi abia târziu, mult după decembrie ’89 am aflat că actorul în care m-am încrezut este unul dintre eroii noştri de fiecare zi. Discreţia, marcă a caracterului său nobil, l-a făcut să rămână pe locul câştigat de artist şi atât. Veţi spune, poate, că, apropiat al lui Alexandru Paleologu şi al lui Corneliu Coposu, s-a lăsat tentat de politică şi a ieşit la rampă, la începutul anilor 90, în primele rânduri ale unui partid de orientare civic-liberală (Partidul Alianţei Civice). Pentru că n-a cedat amăgirilor, pentru că a fost educat să trăiască în adevăr, aventura sa politică a durat doar câţiva ani.

Avea vreo 11-12 ani când a devenit privilegiat spectator de teatru. Depănând amintiri, spune într-un interviu că a avut şansa să vadă “pe gratis” câteva spectacole ale trupei Naţionalului bucureştean care din 1944, pentru că sediul îi fusese distrus, ţinea spectacole în sala din Piaţa Amzei, dar şi în sala de festivităţi a Colegiului “Sf. Sava” al cărui elev Ştefan Radof era.  Aşa a văzut Înşir-te mărgărite, piesa lui Eftimiu, în care jucau Agepsina Macri (soţia scriitorului), Nicolae Brancomir, Mircea Angelescu şi, în rolul Ilenei Cosânzeana, Lili Carandino care, în 1948, avea să fie dată afară din teatru pentru că era soţia unuia dintre cei care au făcut parte din lotul fugarilor de la Tămădău, nimeni altul decât criticul Nicolae Carandino. Era în vremea când, aşa cum declară în CV, îşi trăia copilăria “relativ fericită“: urmase cursurile primare ale Şcolii Parohiale “Sf. Iosif” şi era acum elev al Colegiului “Sf. Sava”. Nu bănuia că noul regim îl va aduce în paradigma acelora pe care îi admira pentru talentul, pentru cultura şi pentru verticalitatea lor morală. În 1952 tatăl său va fi arestat şi trimis să muncească la canal. În 1953 va fi şi el arestat de securitate şi condamnat la muncă silnică pentru “uneltire împotriva orânduirii de stat”. Aplaudându-l, iubindu-l pe actorul Ştefan Radof, nu ştiam, în anii 70-80, cât de greu talentul său şi-a câştigat dreptul la un loc pe scenă.

Chiar dacă a fost amnistiat (ca efect al intrării României în ONU, în 1955, şi al obligaţiei statului roman de a respecta anumite norme juridice internaţionale), în 1958, la doar trei săptămâni după ce a intrat la Institutul de Teatru a fost “descoperit” şi exmatriculat. Urmează o perioadă grea nu neapărat pentru că munceşte chiar şi ca hamal, ci din pricina dorului de teatru. Abia în 1960 este admis la Institutul de Teatru, datorită garanţiei a doi maeştri: Radu Beligan şi Costache Antoniu (rector), la clasa căruia a şi absolvit patru ani mai târziu.

Viaţa pe scenă i-a adus lui Ştefan Radof bucuria întâlnirii cu actori şi regizori care fac istoria teatrului românesc. Despre câţiva dintre aceştia, săptămâna viitoare.

Imagine a inocenţei, a totalei deschideri este şi Miroiu, propus de regizoarea Geta Vlad (Florin Zamfirescu în Steaua fără nume de Mihail Sebastian). Colaborarea cu Alexa Visarion a rămas constantă: Pasărea Shakespeare, de D.R. Popescu, Goana, de Paul Ioachim, extraordinarul Rică Venturiano – poate fratele valoric geamăn al personajului interpretat de Radu Beligan –din O noapte furtunoasă, sau/şi, mai ales, Woyzeck, din Woyzeck de Georg Buchner. Geta Vlad, Dan Micu, Mircea Marin, Gelu Colceag, Tudor Mărăscu, Vlad Mugur… alţi regizori care au depus mărturie pentru talentul lui Florin Zamfirescu. Pentru măiestrie, pentru artist. Şi Dinu Cernescu: Războiul vacii, de Roger Avermaete, Anonimul veneţian, de Giuseppe Berto, Jocuri crude, Alexei Arbuzov, sau Medalionul de argint, după romanul Misterele Parisului.

Pe 12 aprilie (s-a născut în 1949) Florin Zamfirescu a împlinit 62 de ani, iar ieri au fost Floriile. Ca să nu mai punem la socoteală că, în unele surse, am găsit că-l cheamă şi Gheorghe (Sf. Gheorghe prăznuit pe 23 aprilie). Aşadar, La mulţi ani, Florin Zamfirescu! Este absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale”, Facultatea de Teatru, Secţia Arta Actorului, la clasa profesorului Constantin Moruzan. Viaţa, talentul, seriozitatea şi dragostea pentru meserie şi pentru slujitorii ei l-au adus, în anul 2000, în funcţia de rector al UNATC. În 2005 promoţia mea împlinea douăzeci şi cinci de ani de la absolvire. Ne-am întâlnit la Cassandra şi Florin Zamfirescu, în calitate de rector, ne-a cucerit cu un discurs în care, nu mai ştiu cum, şi-a făcut loc… Cehov. 

Doamne, mi-aduc aminte ce frică mi-a fost pe vremea când conduceam Serviciul mass-media şi relaţii publice din Ministerul Culturii, era în 1991, şi am mers, împreună cu ministrul Ludovic Spiess – Dumnezeu să-l odihnească pe acest om cu adevărat minunat – , la premiera spectacolului …au pus cătuşe florilor…, de Fernando Arrabal în regia lui Alexander Hausvater, ştiind că actorii vor juca goi. Spiess era un artist par excellence, un om jovial şi cu intenţiile cele mai bune. Dar labirintul întunecat de până la locul din care avea să urmărească spectacolul, “costumele” neconvenţionale şi tapajul mediatic care s-a făcut încă din perioada de pregătire l-au făcut, cred că din pricina poziţiei oficiale, circumspect. Şi îmi amintesc încă un Hausvater, cel pe care îl prefer primului: Pericle, de W. Shakespeare, în care Florin Zamfirescu avea rolul titular. Şi tot în regia lui Alexander Hausvater, La Ţigănci, după Mircea Eliade – text pentru spectacol de Cristian Popescu.

Mă gândesc la darul pe care i l-a făcut Dumnezeu… Să joci alături de sora ta – Raluca Zamfirescu – , să ai doi copii care ţi-au urmat în carieră şi câştigă publicul cu fiecare rol al lor – Vlad Zamfirescu şi Ştefana (Zamfirescu) Samfira – şi, acum, să-ţi păstrezi starea de graţie căsătorit tot cu o actriţă, Cătălina Mustaţă.

Cel mai recent spectacol în care poate fi văzut este Micul prinţ, după Antoine de Saint-Exupery, în regia semnată Carmen Lidia Vidu, unde Florin Zamfirescu întruchipează Aviatorul. Bucureştenii au avut şansa să-l vadă, tot pe scena Teatrului Odeon, în Cymbeline, de William Shakespeare, în regia lui Laszlo Bocsardi, în Marchizul de Sade, de Doug Wright, regia Beatrice Rancea, în Veronica se hotărăşte să moară, dramatizare după romanul omonim al lui Paulo Coelho, regia Gelu Colceag, sau în Îngerul Albastru, după Profesorul Unrat de Heinrich Mann, dramatizarea şi regia fiind semnate de Răzvan Mazilu.

Am vorbit, în paginile revistei noastre electronice, despre proiectul UAU-Universal Artist Unforgettable, pentru studenţi. Florin Zamfirescu susţine talentul şi performanţa. Producţiile UAU pot fi văzute pe scena Teatrului Odeon.

Odeon. Aş mai menţiona încă un rol, aici, la Teatrul Odeon: George, Duce de Clarence în Richard al III-lea de W. Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu.

Florin Zamfirescu este şi regizor. Dar şi scrie. Actorie şi magie este o carte care te farmecă. Cred că Florin Zamfirescu este un autor care trebuie să se ia în serios. Şi să scrie. Să scrie.

Dar, înainte de toate, Florin Zamfirescu este un actor exemplar.

Inteligentă, frumoasă, cu un rar simţ al umorului, plină de talent, Tora Vasilescu zâmbeşte fiecărei clipe. Este o desăvârşită actriţă de film. A jucat, din 1975 (era încă studentă când a debutat în “Cursa” lui Daneliuc), în peste 30 de filme. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” în 1976, la clasa profesoarei Eugenia Popovici. Anii ’80 i-au fost, poate, cei mai strălucitori ai carierei: nu mai puţin de 18 titluri de film (între care: “Proba de microfon”,  “De ce trag clopotele, Mitică?”, “Croaziera”, “Să mori rănit din dragoste de viaţă”, “Intrusul”, “Imposibila iubire”, “Glissando”, “Pădurea de fagi”…). În vara lui ’83 sau ’84, mi-amintesc, ne-am întâlnit din nou pe Dunăre – făceam un reportaj pentru revista “Cinema” –, unde filma la Geo Saizescu “Sosesc păsările călătoare”. Tulceanca (s-a născut pe 22 martie 1951 la Tulcea) se simţea acasă printre pescari, iar oamenii apei o răsfăţau, cu mândrie şi cu sfială, ca pe un copil.

Am zis… din nou pe Dunăre. Ne-am cunoscut la sfârşitul verii lui ’80… pe Dunăre. La Calafat, începutul croazierei. “Croaziera” lui Daneliuc avea să aibă premiera în 1981. A venit cu puţin mai târziu decât grosul echipei şi noi toţi o aşteptam cu oarece nerăbdare/curiozitate. Am îndrăgit-o din prima. Imposibil să nu te cucerească prospeţimea, felul ei direct de adresare, sinceritatea şi, în primul rand, generozitatea ei. De la Calafat la Cernavodă, am făcut Croaziera pe pontoane, jucând, în puţinul timp pe care Mircea Daneliuc ni-l lăsa liber, Monopoly (cred că jocul, vă imaginaţi, Monopoly în 1980!,  a fost adus de colegul nostru de an – majoritatea tinerilor din film erau promoţia ’80 – Eli Măguleanu). Temperamentul vulcanic al Torei ne făcea să jucăm Monopoly cu patimă. De pe Dunăre, Tora a furat un fel de cântecel pe care i l-a dat, mai târziu Melaniei, personajul ei din “Mobilă şi durere” (Mazilu în regia lui Nicolae Scarlat la Bulandra). Amintiri…

Teatrul, din păcate, i-a oferit mai puţin decât putea duce. A jucat sub bagheta unor regizori de anvergură ca: Alexandru Colpacci, Valeriu Moisescu, Alexandru Tocilescu, Mihai Măniuţiu, Cătălina Buzoianu, Alexandru Darie… Dar cred că Tora Vasilescu, pe scenă, ar fi putut juca mai mult şi mult mai divers.

Un gest de recunoaştere: Ordinul Naţional Serviciu Credincios în grad de Cavaler pentru întreaga carieră. Uniunea Cineaştilor i-a acordat de trei ori Premiul pentru interpretare, iar la Festivalul filmului neorealist de la Avelino a obţinut Premiul pentru Cel mai bun rol feminin secundar pentru “Şobolanii roşii” de Florin Codre.

O personalitate puternică. Energie iradiantă. Talent care trebuie să-şi găsescă personajele. Soluţia optimă: telenovela. “Numai iubirea”, “Regina”, “Daria, iubirea mea”, “Păcatele Evei” sunt câteva titluri care i-au oferit, uneori, mai mult decât scena. Şi teatru, şi film.

Dragă Vlad, aveţi perfectă dreptate: am uitat, luată de şuvoiul amintirilor, să trec în dreptul personajului Woland numele Dan Condurache – actor care a fost, într-adevăr, revelaţia spectacolului Maestrul şi Margareta (1980, Teatrul Mic, regia: Cătălina Buzoianu). La plasticitatea imaginii pe care ne-a oferit-o a contribuit, cu siguranţă, şi magiciana Miriam Răducanu. Actorul avea doar 28 de ani şi debutase pe scena acestui teatru la 23 de ani – în 1975, chiar anul în care a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” –, cu rolul Petre din Nu suntem îngeri de Paul Ioachim, în regia Soranei Coroamă Stanca. Vag mi-aduc aminte de Cântăreţul şi Jongleurul din Nebuna din Chaillot (1978), extraordinarul spectacol dedicat de Silviu Purcărete doamnei Olga Tudorache. 1978 i-a fost un an bun şi darnic, aducându-i încă un rol important: Franco Laspiga din Să îmbrăcăm pe cei goi, piesa lui Luigi Pirandello pusă în scenă de Cătălina Buzoianu. 1979 i-a adus trei roluri pe care nu le-am uitat: Jeoffrey Jackson în Pluralul englezesc (de Alan Ayckbourn, în regia Sandei Manu), Lică (Zbor de sticleţi, avându-l ca regizor pe Dem Rădulescu) şi Prezentatorul din Nu sunt Turnul Eiffel, de Ecaterina Oproiu, încă un spectacol al Cătălinei Buzoianu. Dar, aşa cum spuneţi şi dumneavoastră, Vlad, Woland este unul din primele sale roluri mari. Urmat imediat de Goetz (Diavolul şi Bunul Dumnezeu de J.P. Sartre), într-un spectacol antologic (1981), semnat de Silviu Purcărete. Cred că acesta este personajul care i-a marcat pentru multă vreme evoluţia profesională, multe dintre creaţiile ulterioare fiindu-i tributare.

2004 – Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache – lupta pentru putere, sub bagheta regretatului regizor Cristian Munteanu: Ştefăniţă Vodă din Viforul de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Caligula – din piesa omonimă de Albert Camus, Goetz, Arturo Ui – din piesa lui Bertolt Brecht şi Richard al III-lea din piesa omonimă a lui Shakespeare. Acesta este un proiect din seria iniţiată şi realizată cu succes de Costin Tuchilă şi Puşa Roth pentru Radio România Cultural. “Teatrul radiofonic e prilejul unui antrenament teribil pentru actor. I se cântă nemeritat o doină de jale funebră”,  spune Dan Condurache într-un interviu recent. A fost o provocare căreia Dan Condurache i-a răspuns cu talentul său imens şi cu virtuozitate: un adevărat regal actoricesc.

Laurenţiu Azimioară, Liudmila Szekely Anton, Dragoş Galgoţiu, Dinu Cernescu, Cristian Hadji-Culea, Alexa Visarion, Felix Alexa, Ştefan Iordănescu, Claudiu Goga, Florin Călinescu şi mulţi alţi regizori de teatru şi film datorează interpretării lui Dan Condurache o bună parte din succesul spectacolelor sau filmelor lor –  vreo 40 de filme, a căror serie începe în 1982 cu Milionar la minut, La capătul liniei şi Calculatorul mărturiseşte. Dar filmografia lui Dan Condurache este o altă poveste. Foarte frumoasă şi de care ne putem bucura cu un singur click. Pe când teatrul e doar o clipă… Verweile doch! du bist so schön!