Tudorel Popa era o prezenţă absolut cuceritoare. Uşor aplecat de spate (din pricina staturii înalte, poate), slab (filiform), cu un tremur tandru al degetelor care păreau mereu a căuta ceva ştiut-neştiut, Tudorel Popa avea răspuns pentru orice întrebare (de gramatică, de matematică, de astronomie sau de inimă), avea un zâmbet bun pentru oricine şi câte o glumă în orice împrejurare. Îmi place să-mi imaginez că le ştia pe toate, pentru că, de copil, i-a plăcut să zăbovească în biblioteca tatălui său, profesorul şi academicianul Gr.T.Popa (1892-1948). S-a născut la Iaşi, pe 24 decembrie 1925. A urmat cursurile Institutului de Teatru pe scena căruia a debutat în 1949, jucând în Amfitrion de Plaut şi în Doi tineri din Verona de Shakespeare. Juca mereu pe muchie de cuţit. Personajele sale din Mincinosul şi Căsătoria (de Goldoni), Conu Leonida faţă cu reacţiunea (de Caragiale), Cîntăreaţa cheală (de Eugen Ionescu), Profesiunea Doamnei Warren (de Bernard Shaw), Micii burghezi (de Gorki), Vrăjitoarele din Salem (de Arthur Miller) şi foarte multe altele au fost construite, majoritatea, pe scena Teatrului Mic.

Credeam cu tărie că Paganel, savantul Echipajului condus de căpitanul Val-Vârtej (mi-e dor şi de Dem Savu), e un savant adevărat. Mai târziu am avut bucuria să aflu din ce familie extraordinară venea. Şi că urmase şi cursurile Facultăţii de Chimie. Mi-a făcut mare plăcere mărturia depusă de actriţa Ioana Pavelescu (în emisiunea Tv Dincolo de aparenţe): “Când plecam de la şcoală veneam în teatru, unde mama (actriţa Corina Constantinescu – n.n.) repeta rolul. La matematică, unde nu am fost bună niciodată, îmi făcea Tudorel Popa lecţiile. Îmi lua caietul şi cartea de matematică, se ducea în cabină unde scria şi apoi venea şi mă punea să copiez ce a scris”.

Costum cadrilat, şapcă, privind parcă lumea printr-o lupă, Tudorel Popa-Paganel era personajul de la care aflam o groază de chestii tari, la graniţa dintre ştiinţă şi imaginaţie. Cei de pe “bătrâna carapace” se confruntau, la fiecare episod, cu o mulţime de provocări care pentru noi, copiii de atunci, jucau rolul întâmplărilor pline de învăţăminte prin care trece, pentru copiii de mai ieri şi de azi, echipa din jurul faimosului Scooby Doo. Nu mai ştiu dacă imaginea asta chiar corespunde realităţii, dar este imaginea în centrul căreia îl regăsesc pe Paganel. Actor subtil, sensibil, de o rară fineţe a gestului, Tudorel Popa era savantul cu replică strălucitoare. Era un actor în jurul căruia s-a ţesut o mitologie a farsei – colegii de teatru ştiu de ce… Lui Tudorel Popa îi datorez o lacrimă şi un zâmbet.

Nu-şi cruţa studenţii pentru că nu se cruţa pe sine. Le cerea să muncească aşa cum ea însăşi a muncit o viaţă întreagă pe scenă, sau în faţa aparatului de filmat, sau la catedră… În 1958, Lucia Mureşan a absolvit secţia Arta Actorului a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” din Bucureşti, iar în 1963 şi-a început aici activitatea didactică, susţinând cursul de „Arta şi tehnica vorbirii” până în anul 1992. Următorii patru ani de profesorat, până în 1996, i-a petrecut alături de studenţii Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii Hyperion din Bucureşti. Din ‘96 până în 2002 i-a pregătit pe studenţii actori de la Universitatea Ecologică din Bucureşti, unde, în 1997, a devenit decan al Facultăţii de Arte. Apoi, din 2002, în calitate de profesor şi decan al Facultăţii de Teatru a Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti, a ridicat alte câteva generaţii de actori. Şi mai avea Lucia Mureşan, nepoată a lui Lucian Blaga, un dar special: acela de a-i da cuvântului imagine, de a-i face sensibil sensul adânc. Nu întâmplător şi-a intitulat teza de doctorat “Rolul cuvântului în realizarea imaginii scenice – orice glas ascultă glas”. Pentru că iubea poezia cu patimă şi le-a împărtăşit-o, cu răbdare nesfârşită, şi studenţilor. Era printre foarte puţinii care mai făceau, pe 15 ianuarie, popas de poezie la statuia Eminescu (cea a lui Gheorghe Anghel din faţa Ateneului Român).

Dacă ar fi să spun doar în câteva cuvinte cum se purta Lucia Mureşan cu oamenii din jurul ei, aceste câteva cuvinte sunt: politeţe, respect şi dragoste. Sunt calităţi pe care Lucia Mureşan le-a cultivat întreaga viaţă, încă din vremea studenţiei pe când profesor şi model i-a fost marea artistă Irina Răchiţeanu. Îşi iubea aproapele nu doar din vocaţie, ci şi din datoria creştină pe care şi-o asuma clipă de clipă. A crescut într-o casă binecuvântată de Dumnezeu şi a fost educată în spiritul valorilor creştine. Mărturisea: “Am fost un copil răsfăţat de dragostea familiei mele de Mureşeni şi Triteni din mijlocul Transilvaniei (era fiica avocatului Leontin Mureşan din Cluj, iar mama sa era profesor de istoria artelor). Bunicii, unchii, mătuşile, verii şi verişoarele, părinţii mei şi sora mea ne întâlneam cu imensă bucurie la toate sărbătorile din calendarul creştin şi ne bucuram să fim împreună. Cred că pentru mine au contat enorm anii aceştia de viaţă într-o familie mare, pentru care vacanţele erau poveşti minunate, cu ieşiri în natură, care mi-au rămas în minte şi în suflet”, Rigoarea o definea. Rigoare, luciditate şi, deloc paradoxal, sensibilitate. Lucia Mureşan. S-a născut pe 31 ianuarie 1938 şi s-a stins pe 12 iulie la Cluj, oraşul ei natal.

A jucat peste 100 de roluri în teatru, între care: Sonia din “Unchiul Vania” şi Ranevskaia din “Livada de vişini” (de A.P.Cehov), Aniutka din “Puterea întunericului” (de Lev Tolstoi), Ofelia din “Hamlet” şi Desdemona din “Othello” (de William Shakespeare), Ana din “Azilul de noapte” (de Maxim Gorki), Polixenia din “Hecuba” (de Euripide), Ondine din “Ondine” (de Jean Giraudoux), Amelia din “Al patrulea anotimp” şi Împărăteasa Tulia din “Negru şi Roşu” (de Horia Lovinescu), Doamna din “Cruciada copiilor” (de Lucian Blaga). Între regizorii cu care a colaborat în film se numără Malvina Urşianu, Radu Gabrea, Constantin Vaeni, Andrei Blaier, Nicolae Mărgineanu. Dincolo de teatru şi film, dincolo de notorietatea pe care a cunoscut-o în televiziune, Lucia Mureşan a fost un om de cultură, un om pentru care arta – muzica, dansul, artele vizuale – era un mod de existenţă. Trăia într-o casă frumoasă, încălzită de cărţi şi împlinită cu obiecte rare şi lucruri adevărate care ştiu să depună mărturie pentru un neam întreg.

Cu artistul fotograf Ion Miclea a trăit patru decenii, ca soţie devotată şi partener într-ale artei. Am avut norocul să-mi arate câteva portrete pe care soţul său i le-a facut. Sunt fotografii incredibile, imagini în lumini şi umbre ale unei personalităţi, pentru mine, fascinante.

S-a născut la Vaslui şi a crescut răsfăţat de poveştile pline de tâlc şi de haz ale mamei sale. În anii de şcoală a excelat doar la muzică şi sport, iar teatrul pe care prima dată l-a cunoscut a fost cel jucat la Grădina Pârjoala din localitate. Teatru popular, bun motiv de inspiraţie pentru un grup de tineri entuziaşti care s-au apucat să joace “Meşterul Manole”, “Căpitanul Valter Mărăcineanu” sau “Constantin Brâncoveanu” pe scena improvizată în casa ţărănească a familiei Tănase (la început în beci, apoi în hambar şi în curte), situată pe strada Huşilor. Mai întâi curiozitatea, apoi pasiunea pentru spectacolul de teatru l-au făcut nelipsit de la repetiţiile trupei conduse de Mordechai Segalescu. Cum răbdarea e întotdeauna bine răsplătită, s-a întâmplat ca, la un spectacol în Vaslui, să fie nevoie de un înlocuitor în trupă: Constantin Tănase a răspuns prezent şi… iată-l în primul său rol profesionist (cu atât mai remarcabil, cu cât spectacolele se jucau în idiş). A fost prima lui experienţă teatrală, dar şi o datorie de suflet pe care o va achita în 1940, când din teatru au fost îndepărtaţi actorii evrei: lor, Tănase le-a acordat sprijin colegial, iar celor care făceau parte din trupa de la “Cărăbuş” le-a plătit salariile la zi, până când au putut din nou să joace, urcând pe scena Teatrului “Baraşeum”.

De nepotism, invidie sau răutate pur şi simplu, s-a lovit Constantin Tănase încă din adolescenţă. Dar nedreptăţile şi greutăţile i-au ascuţit spiritul justiţiar, i-au dezvoltat sentimentele de compasiune şi i-au întărit coloana vertebrală. “Rău era cu der, die, das/ Da-i mai rău cu davai ceas/ De la Nistru pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai ceas, davai mosie/ Haraşo tovărăşie!” – încă mai spunea Tănase, în ‘45, pe scena “Cărăbuşului”. A fost arestat şi i s-a interzis să mai joace. Sunt mărturii că nu s-a lăsat intimidat şi a apărut în spectacolul următor într-un pardesiu cu mânecile pline de ceasuri, arătănd apoi, prin haina deschisă, un ceas cu pendulă:: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Pentru cine crede în întâmplare, după două zile, pe 29 august, Constantin Tănase a murit.

Avea disponibilitatea de a transforma totul într-un joc de folos. La 18 ani, când pentru scurtă vreme a predat ca învăţător, i-a scos pe copii în natură, i-a dus în excursii în care-i învăţa istoria şi geografia. Fireşte, muzica şi educaţia fizică erau protagonistele sistemului său propriu de predare. Chiar dacă i-a cucerit şi pe părinţi, implicându-i în activităţile copiilor, metodele noului învăţător, dar şi succesul lui au stârnit invidia notabilităţilor locale (la Hârşoveni-Poeneşti, acolo unde învăţase Vlahuţă) care au reuşit să-l îndepărteze de la catedră. Aşa că în 1899 s-a înrolat voluntar în Regimentul 1 Geniu Bucureşti. De-acum om cu armata făcută, Constantin Tănase s-a înscris la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti – “Ăsta are în el un comic natural: vorbește, doar, și râzi!” (ar fi spus C.I. Nottara la examenul de admitere) -, pe care l-a absolvit în 1905. A deprins greul meşteşug actoricesc împreună cu alţi câţiva tineri la fel de talentaţi, ale căror nume au rămas în istoria teatrului românesc: Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Tony Bulandra, Gh.Storin, Ion Manolescu. Tănase a jucat în anii tinereţii atât comedie cât şi dramă, operetă şi operă comică. Şi a vut şansa să urce pe scenă alături de marii C. I. Notarra, Iancu Brezeanu, N. Soreanu, Ion Livescu, Aristide Demetriade, Ion Morțun sau Vasile Toneanu. Au fost experienţe teatrale care l-au consolidat profesional şi i-au dat forţa de a porni pe un drum neumblat încă: teatru de cabaret, teatru de revistă… Teatrul “Cărăbuş”.

Pălărie şi baston, floare la butonieră şi costumul său clasic, în pătrăţele: e Tănase! Omul simplu, prins în malaxorul birocratic, supus intemperiilor social-politice. Este cetăţeanul care ştie că nu are voie să tacă atunci când nu are voie să vorbească. Sub masca personajului respiră omul bun. Omul generos. Şi artistul. Care voia să zidească un teatru popular, deschis tuturor celor pe care îi ştia asemenea lui: buni şi generoşi, drepţi şi cinstiţi, dar, de cele mai multe ori, umiliţi. Pentru toate acestea depun mărturie spectacolele, cupletele, întreaga lui viaţă… “Ne-am trezit din hibernare/ Şi-am strigat cât am putut:/ Sus Cutare! Jos Cutare!?/ Şi, cu asta, ce-am făcut?/ Am dorit, cu mic, cu mare,/ Şi-am luptat, cum am ştiut,/ S-avem nouă guvernare./ Şi, cu asta, ce-am făcut?/ Ca mai bine să ne fie,/ Ne-a crescut salariul brut,/ Dar trăim în sărăcie?/ Şi, cu asta, ce-am făcut?/ Ia corupţia amploare,/ Cum nicicând nu s-a văzut,/ Scoatem totul la vânzare?/ Şi cu asta ce-am făcut?/ Pentru-a câştiga o pâine,/ Mulţi o iau de la-nceput,/ Rătăcesc prin ţări străine?/ Şi, cu asta, ce-am făcut?/ Traversăm ani grei cu crize,/ Leul iar a decăzut,/ Cresc întruna taxe-accize? Ş,i cu asta, ce-am făcut?/ Totul este ca-nainte,/ De belele n-am trecut./ Se trag sforile, se minte,/ Şi, cu asta, ce-am făcut?/ Se urzesc pe-ascuns vendete,/ Cum nicicând nu s-a văzut./ Ţara-i plină de vedete,/ Şi, cu asta, ce-am făcut?/ Pleac-ai noştri, vin ai noştri!/ E sloganul cunoscut./ Iarăşi am votat ca proştii,/ Şi, cu asta, ce-am făcut?

Vorbea româneste cu accentul emotiei, vorbea maghiară firesc dar, mai ales, vorbea limba teatrului de o întelegeau toti. Viata ei s-a consumat în culisele scenei din Cluj, de unde conducea, cu glasul ei inconfundabil, majoritatea spectacolelor.  Iubea si întelegea Teatrul. Din cauza asta n-a apucat să îsi trăiască si viata personală, care aproape că s-a dizolvat printre vietile fictive ale personajelor de pe scenă.

Era curajoasă si de multe ori risca totul pentru a lua apărarea unor năpăstuiti. Îsi găsea timp – niciodată n-am înteles cum – să îndrume spiritual copiii din biserica reformată si a mai găsit resurse pentru a creste doi orfani. Cum poti descrie un astfel de Om care avea toate caracteristicile unui apostol teatral?

Pasiunea pentru Teatru, împinsă până la extrem, a  impus o tensiune tragică vietii lui Eszti. În cazul ei , valoarea omului e dată de intensitatea efortului si a suferintelor sale. „Totul sau nimic!”

A murit Eszi si cabina ruginită din coltul scenei dela Cluj va rămâne goală de acum. Poate va mai stărui o vreme parfumul ei de lavandă, care ne va aminti că ne leagă aceleasi necazuri pe toti, că suntem toti o apă si-un pământ, adică niste amărâti, care ne frământăm sufletul nostru amărât, în teatrele noastre  amărâte, pe care un Dumnezeu  la fel de amărât ca noi, nu se îndură să le ia odată de pe lumea asta …

 Foto Adriana Grand

Foto: Vasile Blendea, 1979.

Silueta lui frumoasă, felul în care le dădea intrarea actorilor şi, mai ales, distincţia, mi-au adus în minte imaginea unui muzician pe care l-am văzut în adolescenţă, într-un un concert chiar la Sala Radio: era dirijorul Antonio de Almeida. “Eu – spunea regizorul Cristian Munteanu – am o părere extraordinară despre teatrul radiofonic. Este cel mai rafinat teatru. Regizorul este ca un dirijor, el trebuie să facă o orchestraţie.” Pentru că teatrul radiofonic nu este text citit de actori, ci un spectacol adevărat care se desfăşoară într-un decor construit auditiv. Trei luni în urmă, pe 18 ianuarie, cu prilejul lansării volumului postum de versuri intitulat “Dans alb”, criticul literar Costin Tuchilă, colaborator apropiat al regizorului pe care îl descoperim acum şi poet, remarca: “O orchestraţie, în context, care începe chiar de la forma potenţial radiofonică a textului dramatic. Pe bună dreptate, Cristian Munteanu susţinea că oricâtă invenţie şi fantezie s-ar suprapune peste un text care nu a fost adaptat corespunzător tehnicii teatrului radiofonic, rezultatul va fi sortit eşecului. Că uneori, trebuie, cu regret, să elimini fragmente sau să modifici chiar elemente structurale ale piesei, e de la sine înţeles. Fără această „suferinţă”, devine imposibil să faci pasul spre transformarea plauzibilă a unui text pentru radio.” Iar pentru ca această transformare să fie deplină, regizorul a fost întotdeauna deschis la sugestiile celorlalţi membri ai echipei – actori, compozitori, redactori sau regizori tehnici. “Există fără îndoială reguli nescrise ale acestei specii, teatrul radiofonic, pe care Cristian Munteanu îl considera forma cea mai rafinată de teatru. Dar nici una dintre ele nu poate suplini disciplina interioară a artistului, care presupune, pe lângă o cultură teatrală vastă, asimilată organic, fermitatea opţiunii stilistice şi, astfel, capacitatea de reinterpretare optimă a unui text. A unui text care să fie pregătit pentru a deveni spectacol radiofonic, ştiut fiind că sunt puţini dramaturgi care scriu special pentru teatrul radiofonic.”

Din 1962, de când a venit ca regizor în redacţia Teatru a Radiodifuziunii Române, Cristian Munteanu a realizat zeci şi zeci de spectacole, dintre care cele mai multe au intrat în Fonoteca de Aur. A fost preocupat de teatrul antic, înregistrând “Broaştele” de Aristofan, “Orestia” de Eschil, “Odiseea” de Homer, “Electra” de Sofocle, “Cel ce se pedepseşte singur” de Terenţiu. A montat mult Shakespeare. Marlowe, Calderón de la Barca, Goethe, Schiller, Hugo, Ibsen, Cehov, O’Neill, Kafka, Jean Anouilh,  Paul Claudel … sunt doar câteva nume ale literaturii universale de care regizorul Cristian Munteanu s-a apropiat cu dorinţa de a le face cunoscute ascultătorilor. Între români, Dimitrie Cantemir, Rebreanu, şi Camil Petrescu ocupă locuri de favoare pe lista înregistrărilor. “Duios Anastasia trecea”, “Mantaua”, “Moartea lui Ivan Ilici” sunt dramatizări ale Puşei Roth după D. R. Popescu, Gogol şi Tolstoi. De altfel, cu Puşa Roth şi Costin Tuchilă a colaborat şi la o serie de şapte recitaluri, începând din 2004: “Dramele puterii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache, “Slugi isteţe şi bufoni” – Horaţiu Mălăele, “Peţitoare şi cumetre” – Dorina Lazăr, “Îndrăgostiţi în teatrul lumii” – Delia Nartea şi Cristian Iacob, “Chipuri ale feminităţii” – Virginia Mirea, “Contraste” – Mircea Albulescu, “Lumea ca teatru” – Adriana Trandafir.

Am avut şansa să-l văd pe Cristian Munteanu la lucru. Să-i urmăresc indicaţiile de regie, să-i ascult vocea frumos timbrată, să-l admir dirijând o echipă de elită. Ştiam că este soţul minunatei mele profesoare Elisabeta Munteanu cu care a împărţit pasiunea pentru teatru. Regizorul Cristian Munteanu s-a stins la 71 de ani, pe 31 ianuarie 2008, în doar câteva ore (mai puţin chiar decât timpul necesar pentru o înregistrare).

Şi semnătura maestrului în volumul “Dans alb”: “Poetul e un medium / În care vorbesc toate glasurile firii, / Caleidoscop de bucurii şi dureri / Azvârlite ca nişte scoici pe plajă. / De le pui la ureche / Asculţi vuietul mării / Poate mai adevărat decât vuieşte marea însăşi. / Dar când se trezeşte din somnu-i de piatră / E slab şi uscat ca o trestie goală, / Căci prin el au sunat bucurii şi tristeţi / Mai adevărate decât bucuria şi tristeţea însăşi.”

Vorbea liber, viu, ţi se adresa direct (parcă fiecăruia dintre noi în parte – eram opt studenţi în anul respectiv). Avea voce joasă şi puţin voalată, cu timbru inconfundabil, care mi se părea extrem de senzuală. Era şi feminină, şi băieţoasă, aşa cum doar o femeie inteligentă ştie să fie. Fuma pătimaş ţigări BT – marca preferată de fumătorii secţiei noastre (AMS) de teatrologi-filmologi -, la fel ca şi dragul nostru profesor de filmologie, plecat şi el la Domnul, George Littera. Am iubit-o din prima clipă, pentru că era imposibil să n-o iubeşti. Am avut şansa să fie îndrumătorul nostru de an: o interesa cât şi cum învăţăm, se ţinea de capul nostru să participăm la sesiunile de comunicări ştiinţifice şi, înainte de toate, avea grijă să nu scăpăm vreo premieră (pentru că asta intra în obligaţiile noastre… profesionale). De multă vreme nu mai fumez. De vreo doi ani n-am mai vorbit cu doamna Tonitza nici măcar la telefon. Dar de iubit, n-am să încetez niciodată să o iubesc.

Arta Teatrului a fost pentru Michaela Tonitza-Iordache preocuparea de căpătâi. “Arta Teatrului” este şi titlul ultimei cărţi pe care a şi-a aşezat numele. A scris acest volum (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, a apărut acum şase ani) împreună cu prietenul şi colaboratorul său de-o viaţă de teatru, George Banu. De la profesoara mea am învăţat că de aproape două milenii şi jumătate omul nu încetează să aibă nevoie de teatru.

Pentru Michaela Tonitza-Iordache, teatrul însemna iubire. A avut vocaţie de dascăl: şi-a iubit studenţii. I-a urmărit în carieră şi, nu de puţine ori, i-a ajutat. Spun asta pentru că mă număr printre aceştia din urmă. Doamna Tonitza, vă mulţumesc. Pentru tot. Şi-a iubit  prietenii. A ştiut să-i facă să se simtă cu adevărat bine în preajma ei. Avea un fabulos simţ al umorului. Din doar două-trei vorbe putea contura o personalitate, o situaţie. Aproape că vedeai ce spune. Făcea crochiuri verbale…  Citea. Mereu şi mereu. Iubea literatura. Într-atât încât a adus-o pe scenă. Excelentele dramatizări pe care le-a făcut au devenit spectacole de referinţă. Între ele, cu majuscule, MAESTRUL ŞI MARGARETA. Pentru teatru, a scris despre teatru. A muncit în teatru. A iubit să “participe” la Teatru. Şi, mai presus de orice, i-a iubit pe artişti. Ştia că iubirea nu ceartă şi nu judecă, ştia şi că iubirea e sacrificiu asumat. A ales să meargă înainte. Până la capăt. Din iubire şi dintr-un fel de smerenie (smerenia care a făcut-o, poate, să nu publice niciodată un volum de poezie sau de proză), nicio clipă, nicio clipă Michaela Tonitza-Iordache nu a exersat “critica de teatru”.

Teatrul, pentru Michaela Tonitza-Iordache, a purtat un singur nume: Ştefan.

Despre Michaela Tonitza-Iordache nimeni n-ar putea vorbi mai bine şi mai frumos decât cuvintele lui Ştefan Iordache, despre întâlnirea lor care s-a transformat într-o poveste de dragoste de-o viaţă şi pe care le vom cita, întru aducere aminte, din cartea „Regele scamator”, scrisă de Ludmila Patlanjoglu şi publicată într-o primă ediţie la Editura Nemira şi în a doua ediţie la Editura Jurnalul.

„Mă duceam zilnic la Mamaia, la Modern, să fac plajă. Mă simţeam acolo ca în teatru, pentru că erau mulţi colegi de-ai mei. Aveam, mă rog, gaşca noastră – Girardi, Camelia Zorlescu, Ioana Manolescu, Traian Stănescu. Într-o zi, în băruleţul de la Modern am văzut o fată care bea citronadă. Şi-l întreb pe George Banu, că era şi el acolo, cine e domnişoara. „Michaela Tonitza”, zice. „Drăguţă fată”, zic. „Vrei s-o cunoşti”, zice. „Da”, zic. Şi aşa am cunoscut-o pe Mihaela care era pe atunci asistentă la Institutul de Teatru. Am stat de vorbă, a doua zi ne-am văzut iar, ne-am sărutat. Părea să se-nfiripe ceva serios. Şi cum auzisem că Mihaela era nepoata marelui Tonitza (de el ştiam chiar şi eu câte ceva) şi cum Mihaela era şi cu mama ei acolo, m-am simţit dator să mă arăt drept un om cultivat. Aşa că vorbeam tot timpul numai despre pictură. (…) Nu ştiu cât le-am impresionat pe Mihaela şi pe mama ei (când mi-a devenit nevastă, m-a întrebat ce mă apucase atunci, la mare, cu pictura), dar m-au invitat la ele la hotel să mă spăl, să fac un duş. Mi-au împrumutat şi nişte bani, că eu trebuia să plec şi ele mai rămâneau. Stabilisem cu Mihaela să ne întâlnim la Bucureşti, ca să-i înapoiez banii. Ne-am văzut într-un părculeţ, pe Căderea Bastiliei, lângă o unitate de pompieri. După vreo trei luni de zile de plimbări m-am hotărât dintr-odată s-o duc la Calafat şi să i-o prezint lui tata-mare. (…) M-am îndrăgostit pur şi simplu. Era frumoasă, cu sufletul curat, deşteaptă, cu picioarele pe pământ, gospodină. Am iubit-o şi-o iubesc. Mihaela a fost şansa mea. Şi cu asta am spus totul. (…) Mihaela a fost şansa vieţii mele.”

Stefan Iordache si Margareta Paslaru

Nu există întâmplare. Aşa că, nu întâmplător, Iordache, protagonistul acestui spectacol a jucat două roluri: Actorul şi Regele. Spectacolul de început de carieră i-a făcut numele renume. Peste mai bine de zece ani, la Teatrul Foarte Mic, îl vedeam pe sârmă, deasupra capetelor spectatorilor, pe Ştefan Iordache, acrobat de vocaţie: Sparger, cel din “Copiii lui Kennedy” de Robert Patrick în regia lui Dragoş Galgoţiu (1980). Îl urmăream cu respiraţia tăiată. Mi-l amintesc dansând şi cântând, cu replică strălucitore (senzuală, dar, mai ales, ironică), cu gesturi pe care ţi le-ai fi dorit (ca femeie) adresate ţie, în “Buna seara, domnule Wilde” (1971), un spectacol de Alexandru Bocăneţ după capodopera “Ce înseamnă să fii onest”. Era cel de al doilea musical în care juca, după “Cele două orfeline”, unde le avea ca partenere pe Liliana Tomescu şi Melania Cârje. Nu-mi vine să cred că sunt chiar patruzeci de ani de când l-am văzut pentru prima oară pe scenă pe Ştefan Iordache. Datorită acestui actor nu mi-a scăpat nicio premieră din anii de graţie ai Teatrului Nottara condus de dramaturgul Horia Lovinescu. A urmat apoi Teatrul Mic, condus de Dinu Săraru.

Iordache a fost întotdeauna desăvârşit pe scenă. Intuia sensul cel mai profund al cuvântului pe care avea să-l rostească. Iar spectatorul nu putea decât să-i iubească personajul, pentru că, prin el, reuşea să-l înţelegă. Fie că se numea Raskolnikov, fie Hamlet, fie că era consulul Grotti, Maestrul şi Jeshua Ha-Nozrî sau Richard de Gloucester sau Titus Andronicus, generalul Cearnota… şi… sau… şi… A-şi studia personajul însemna pentru el să-i afle povestea de om. Oamenii pe care-i cunoştea aveau poveşti din care se năşteau personajele… Niciun sunet, niciun gest, nicio privire nu se despărţeau de personaj, să lase doar actorul pe scenă. Iordache s-a purtat cu talentul, nemărginitul său talent, aşa cum se purta Făt-Frumos cu calul său cel fermecat: îi dădea să mănânce jăratec şi îi înfigea pintenii în coaste până se înălţau, mai iute ca gândul, dincolo de nori.

Încă de la primul rol (1963) – Arturo Ui (primul Brecht jucat în România), pe scena Studioului Cassandra (IATC “I.L.Caragiale”) – Ştefan Iordache a fost remarcat şi aplaudat de critică. După o foarte scurtă prezenţă la Constanţa, în ‘65 Dinu Cernescu îi oferă rolul lui Ben în “Tigrul” de Murray Schisgal. Permiteţi-mi să fac încă o dată recurs la excelenta documentare a Ludmilei Patlanjoglu pentru volumul “Regele Scamator – Ştefan Iordache”, de unde am extras cele câteva citate din presa vremii: “Interesantă formula de spectacol justificând titulatura unui studio experimental la Teatrul Nottara. Bravo, pentru debutul bucureştean al tânărului Ştefan Iordache!” – scria Liviu Ciulei în revista “Flacăra” din 13 februarie 1965. Actorul abia împlinea 24 de ani. Suntem în februarie, februarie sărac, al doilea fără Iordache. Pe 3 februarie ar fi împlinit 69 de ani. În 2008, pe 14 septembrie, de Înălţarea Sfintei Cruci, Dumnezeu l-a chemat la El.

Mi-l amintesc în “Hamlet”, spectacolul lui Dinu Cernescu de la Nottara (1974). Şi e, poate, vina mea că nu am reuşit până acum să văd cu aceeaşi ochi, superlativ, vreo altă montare. Anda Caropol nu mi se părea deloc diafană, ci o femeie care merită să fie iubită de acel Hamlet lucid până la sarcasm, patetic şi vulnerabil în acelaşi timp, frust şi sofisticat, semn teatral de o plasticitate recognoscibilă de-a lungul întregii sale cariere. Şi mai mi-aduc aminte cu câtă bucurie citeam cronicile strânse în turneele din Germania, Franţa Portugalia sau Grecia, unde Ştefan Iordache era comparat (şi pus pe picior de egalitate) cu Laurent Terzieff, Innokenti Smoktunovski şi Laurence Olivier.

Talentul lui, ca un cal fermecat

Siluetă perfectă. Mâini şi picioare lungi. Palme care rotunjesc aerul şi degete nervoase, cu vibraţii până în plexul solar al spectatorului. Cum se-ntâmpla? Poate un alchimist ne-ar putea răspunde… Graţie şi forţă. Voce toarsă cu tandreţe infinită. Voce metalică, străpungând carnea până la os. O dicţie impecabilă, cu inconfundabilă explozie a consoanelor sonore finale. Şoapta lui era auzită şi de cel mai îndepărtat spectator. Iar strigătul lui avea uneori expresia lui Edvard Munch. Se lăsa a fi instrumentul perfect. Îl inspira pe regizor, îl inspira pe scenograf şi avea darul de a augmenta muzica şi mişcarea scenică. Inspira autori dramatici. Ecaterina Oproiu şi Romulus Guga i-au construit personaje cu dedicaţie. Parteneri şi constructori, în primul rând beneficiari: Dinu Cernescu, Sanda Manu, George Rafael – pe care Iordache l-a considerat mereu profesorul său -, Silviu Purcărete, Andrei Şerban, Alexandru Tocilescu sunt regizorii care au lucrat cu el. Şi Cătălina Buzoianu: “Să îmbrăcăm pe cei goi” (Luigi Pirandello, la Teatrul Mic), “Nu sunt Turnul Eiffel” (de Ecaterina Oproiu, Teatrul Mic, 1979), “Maestrul şi Margareta” (dramatizare după Bulgakov, la Teatrul Mic, 1980), “Fuga” (tot Mihail Bulgakov, 1995, la Teatrul de Comedie), “Cerul înstelat deasupra noastră” (Ecaterina Oproiu, 1980, la Teatrul Mic)…

Şi partenerele. Liliana Tomescu, Melania Cârje, Anda Caropol şi Carmen Galin şi Valeria Seciu. Valeria Seciu şi Ştefan Iordache, sub bagheta magică a Cătălinei Buzoianu… De scris un roman teatral, aşa, ca pe vremuri…

Şi iar mi-aduc aminte jocul şi nevinovat, şi sadic în care AA îl ameninţa pe XX că îi taie căţeluşul de pluş… Pentru că XX îşi ascunsese banii în burta lui… – Teatrul Mic,1977, “Emigranţii”, de Slawomir Mrozek, spectacolul extrem de interesant pus în scenă de un regizor de film: Mircea Daneliuc. Şi Dan Piţa, al cărui actor preferat era Iordache, a montat teatru, poate tot pentru el, distribuindu-l în rolul lui Ignaţiu din “Amurgul burghez” de Romulus Guga (1986, la Teatrul Mic).

Imagini, sunete, gesturi…

Stefan Iordache si Gheorghe Cozorici

Ştiaţi că niciodată Ştefan Iordache nu a recitat vreo poezie la televizor… Amintiţi-vă: niciodată. Spatele lui s-a aplecat doar o dată cu personajul. Richard, incredibilul Richard de Gloucester. Ardea jucând.

Era model ideal pentru adevărata şcoală de teatru. Cum venea la teatru, cu ore înainte de începerea spectacolului… Cum mergea pe stradă, pe jos, de acasă până la teatru, într-un fel anume, ca şi cum ar fi venit, ca Vraca, în trăsură. Cum purta costumul… eşarfa albă, mănuşile şi bastonul consulului Grotti.

Ştefan Iordache, Actorul de Teatru. Filmul deschide un alt capitol.

Pe acuzatorul său îl durea cumplit capul. Jeshua Ha-Nozrî i-a ghicit gestul palmei rotunjite: şi-ar fi mângâiat câinele, de era acolo. Asemenea personajului, Actorul ne descoperea, fiecăruia dintre spectatori, vulnerabilitatea… Pentru mulţi dintre aceşti spectatori ai lui, pentru care el, Actorul, era Regele, gestul palmelor care se apropie pentru aplauze a încremenit la jumătatea drumului.

Nimic nu există în sine, nici o întâmplare, nici o emoţie, nici o relaţie umană – totul este o reflexie a ei, a gândurilor, stărilor şi farmecelor ei, pe suprafaţa opacă uneori, dar atât de graţioasă, a memoriei. De la lecţiile de interpretare „mecanică” pe care i le dădea Lucia Sturdza Bulandra: „Spui replica şi faci doi paşi la stânga, spui replica şi faci doi paşi spre fundul scenei” la lecţiile de viaţă primite de la Victor Ion Popa şi G. Timică sau la iubirile neîmpărtăşite despre care vorbeşte cu o cochetă decenţă, totul în această carte este o oglindire strălucitoare a actriţei care a reprezentat un etalon de frumuseţe în perioada interbelică.

Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Tudor Muşatescu şi George Vraca sunt doar câţiva dintre „prietenii intimi” amintiţi în „Artistul şi oglinda” şi nu ne vine greu să o recunoaştem pe actriţa devenită personaj în „Patul lui Procust” ca pe o îngemănare între Emilia şi Doamna T. ori în Corina din „Jocul de-a vacanţa” (piesă pe care se spune că Mihail Sebastian ar fi scris-o tocmai pentru a-i demonstra ei că poate scrie teatru). Leny Caler însăşi se mândreşte cu „succesele” ei, pe care însă le îmbracă în haina modernă şi adesea ipocrită a discursului despre dezvoltarea personală. Sunt încărcate, totuşi, de culoare şi poezie paginile despre Ripensia, echipa de fotbal preferată a lui Camil Petrescu, despre zilele în care el îi citea lungi fragmente din romanele sale, din volumul de poezii de război, pe care Leny le asculta cu nesaţ, vrăjită de „felul lui atât de personal, de viu. „După o bucată de vreme, Camil şi-a dat seama de lipsa mea de cunoştinţe în aproape toate domeniile şi a început să se ocupe de cultura mea. Venea mereu cu câte o carte nouă, îmi cerea să-i explic ce-am înţeles din cea precedentă”. Pasionat de chiromanţie şi grafologie, el a fost şi cel care a intuit sau a sesizat dominanta de caracter care să-i determine viaţa lui Leny – sentimentalismul. Camil Petrescu îi aducea chiar şi piesele lui de teatru, dându-i indicaţii de interpretare, foarte moderne, referitoare la „o adâncă interiorizare şi concentrare, un joc al mâinilor care să sugereze o anume stare sufletească şi, mai ales, să nu dau relief replicilor prin ridicări de ton nefireşti, extrem de diferite de ceea ce se preda la Conservator.” Cu toate astea, el nu i-a fost întotdeauna cea mai măgulitoare oglindă: „Era de multe ori satisfăcut de ceea ce realizam în teatru. Din păcate, nu eu, ci alte actriţe au jucat în piesele lui”.

Nici „tandra prietenie” care a legat-o de Mihail Sebastian nu este prezentată altfel decât prin prisma evoluţiei sale alături de timidul ei amic. „Mihail Sebastian nu a fost numai un talentat autor dramatic, ci şi un excelent povestitor şi conferenţiar”, pasionat de opera lui Shakespeare, pe care o cunoştea şi analiza în profunzime şi pe ale cărui sonete le tradusese „admirabil”. „Era un mare cunoscător şi iubitor de muzică clasică. Datorită lui am început şi eu să cunosc şi să mă familiarizez cu marii compozitori ai omenirii şi să iubesc muzica divină a lui Mozart, compozitorul lui preferat, care a devenit şi al meu, pentru totdeauna”.

George Vraca a fost, după Timică, al doilea mare partener al lui Leny Caler, deopotrivă camarad şi „prieten”, cei doi cunoscându-se într-o epocă de deplină maturitate pentru Vraca, în care era considerat „idolul publicului”. S-au apropiat în perioada în care jucau împreună la Teatrul Ventura, în spectacolul Cum vă place, după o piesă de Shakespeare, iar personalitatea aproape magnetică a lui Vraca a fascinat-o pe Leny de la prima întâlnire. „Înzestrat cu remarcabile daruri pentru scenă – un fizic de o rară frumuseţe, perfect proporţionat, cu temperament, voce cu un timbru cald, cu un farmec cuceritor, avea şi o eleganţă înnăscută care se reflecta în toate gesturile şi mişcările lui. Bogăţia lui sufletească era la înălţimea marelui său talent”, fiind, de multe ori cel care se ducea la autorităţi pentru a solicita ajutoare sau burse pentru mai tinerii săi colegi şi chiar a intervenit pentru a împiedica, în plin regim represiv, expulzarea camarazilor săi evrei. Au fost chiar şi co-asociaţi, înfiinţând împreună Teatrul Victoria, în sediul palatului Cercului Militar. În schimb, ce o deranja pe Caler era lipsa lui de „seriozitate artistică”, superficialitatea cu care îşi învăţa rolurile în care nu credea cu tot sufletul, bazându-se mai mereu pe intervenţia sufleurului la spectacol şi, poate, mai ales, faptul că i se întâmpla de multe ori să iasă din rol, „preocupat să se uite în rândul întâi la câte o nouă admiratoare de-a lui”. În schimb, îi invidia determinarea, talentul, forţa artistică, înţelegând impactul pe care personalitatea sa strălucitoare şi captivantă l-a avut asupra scenei româneşti, pe al cărei firmament a rămas impunător pentru eternitate.

Scarlat Froda, cronicar la „Rampa”, vorbeşte despre „cântecul de lebădă” al lui Vraca, despre testamentul lăsat de el posterităţii, şi anume interpretarea cutremurătoare a ultimului său rol, cel pe care sperase toată viaţa să-l realizeze, „visul lui artistic” – Richard al III-lea. „Publicul venise să-şi revadă eroul, căruia îi fusese dat să-şi împlinească visul. În acest entuziasm general, deodată, din cer senin, un fulger străbate văzduhul, coboară pe pământ şi transformat în trăsnet, curmă viaţa aceluia ce îndrăznise să înfrunte zeii, printr-o creaţie nemuritoare. Vraca mai avea ceva de spus şi n-a putut intra în veşnicie până nu s-a eliberat de tot ce sufletul său purta în el”. Froda este o prezenţă mai mult decât discretă în volumul de amintiri al lui Leny Caler, deşi a fost soţul acesteia şi, totodată, singura iubire recunoscută oficial în volumul de memorii. În ciuda acestui fapt, nu-i consacră un capitol aparte, ci îl include printre alte iubiri adolescentine… Până şi descrierea relaţiei lor este mult mai seacă, lipsită de „sentimentalism” şi căldură afectivă, faţă de referirile la apropiaţii ei „prieteni”. „În decursul celor 40 de ani de viaţă comună cu Scarlat Froda, am trăit cele mai variate şi contradictorii sentimente. Ne-am iubit şi ne-am înşelat, ne-am certat şi ne-am împăcat, ne-am adorat şi ne-am urât, ne-am admirat şi ne-am detestat, dar… nu ne-am despărţit niciodată.”

Această autobiografie recunoscut subiectivă ne prezintă într-adevăr portretul lui Leny Caler în oglinda trecutului pe care ea alege să-l invoce, dar sufletul ei nu se dezvăluie în profunzimile lui, ci lasă în urmă un mister de nedezlegat, umbrit de un ultim regret: „Aş fi vrut să dau mai mult publicului, artei mele.”

„Eşti o bijuterie, albastră în lumina ochilor, cu mozaicuri, cu metale şi cu văpseli imposibile în sângele dumitale, dacă ai. Trebuie să fii de sticlă şi azbest. Trebuie să fi venit de prin minerale şi o să întrebăm dacă nu miroşi a platină sau chihlimbar. Dumneata eşti un material din seria briliantelor, întunecate de un reflex de seninătate, iar făptura dumitale este de tină înflăcărată” (Inscripţie dedicată de Tudor Arghezi lui Leny Caler, într-un număr din Bilete de papagal).

Aşadar, insider şi outsider în acelaşi timp, scriitor de piese de teatru şi critic de teatru decenii bune, de formaţie filolog, Dumitru Solomon a practicat asiduu luciditatea, ironia, nuanţa, măsura şi îndoiala. Cei care i-au fost studenţi la ATF şi cititorii scrierilor sale, publicistice şi literare deopotrivă, vor fi descoperit aceste constante ale creaţiei sale. Specialist în practica lecturii şi în scrierea dramatică, mai exact în arta şi tehnica scrierii dramatice, Dumitru Solomon a profesat, înainte de toate, reflecţia. Şi a rămas unul dintre puţinii oameni de teatru cu adevărat reflexivi de la noi. Piesele lui de teatru, cronicile şi eseurile şi toarte articolele o demonstrează. Textele dramatice pe care le-a scris încă din 1953, anul în care a debutat, sunt opera unui spirit ce cunoaşte şi sarcasmul, şi duioşia, şi râsul, şi plânsul. Cele mai multe dintre ele au fost puse în scenă la diverse teatre din ţară, iar unele au fost traduse în mai multe limbi, ceea ce, pentru un dramaturg din România este o performanţă şi o confirmare obiectivă, dacă există aşa ceva. Fără îndoială că am noi toţi am văzut, după 1990, montări ale pieselor sale: „Zăpezile de altădată”, “Transfer de personalitate”, „Ţara lui Abuliu”, „Iluzia optică”, „Repetabila scenă a balconului”, „Noţiunea de fericire”, „Arma secretă a lui Arhimede” etc. A câştigat premii numeroase, dintre care le enumerăm pe cele mai importante: Premiul Uniunii Scriitorilor şi al Uniunii Scriitorilor din Bucureşti (1973), Premiul Academiei Române (1978), Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească, adică „Repetabila scenă a balconului” (1995).

În loc de o evocare mai amplă, vă propun să ni-l aducem aminte prin două fragmentele din editorialele lui şi să ne gândim la punctele de vedere exprimate.

1. ” (…) Se poate face teatru din orice şi despre orice, ceea ce nu înseamnă că se poate face teatru oricum, fiindcă nu e imoral să aduni o sumedenie de oameni într-o sală şi să-i ţii o oră sau două, decât dacă le comunici lucruri importante şi captivante. Importante pentru existenţa lor şi captivante pentru timpul lor. Dacă un spectator pleacă de la teatru spunând «m-am plictisit», poate fi de vină el, dar dacă o sumedie de spectatori pleacă de la teatru spunând «ne-am plictisit», indiferent cine e de vină, trebuie să începem a ne pune întrebări.

Contemplând diversificarea peisajului teatral contemporan, din când în când parcă mi-e dor de o piesă cu cap, coadă şi trup, în care să nu se întâmple nimic altceva decât destine.” („Altceva” în „Teatrul azi”, nr. 1-2, 1998) 

2. “Criticii aşa-zişi «conservatori», care încearcă să cuprindă teatrul real în întregimea sa, sunt huliţi prin diverse «underground»-uri de către câţiva aspiranţi – cam tomnatici – la critică, deschişi doar către un singur mod de a face teatru. De ce primii sunt numiţi «conservatori» de către ceilalţi nu ni se explică. Dar în timp ce «conservatorii» caută să judece drept, cu măsură (fireşte, mai bună sau mai rea), toate spectacolele, indiferent cărui regizor i  s-ar datora – Mugur, Ciulei, Şerban, Purcărete, Cojar, Giurchescu, Tocilescu, Dabija, Măniuţiu, Cornişteanu, Tompa, Darie, Frunză, Colpacci, Hausvater etc. – aspiranţii nu cunosc decât patru regizori, citaţi peste tot în micile lor scrieri, consideraţi a fi purtătorii de stindard ai «teatrului nou» şi care, orice ar face ei, fac bine. Poţi avea rezerve la Ciulei, Măniuţiu, Frunză sau Purcărete. nu însă la Bogdan Voicu, Horaţiu Mihaiu, Theodor-Cristian Popescu, Ion Mânzatu. Mă tem că în curând vor beneficia de «imunitate» şi Vlad Massaci, Theodora Herghelegiu, Radu Afrim, Gelu Badea, ceea ce ar fi, cred, nefast, pentru talentul şi evoluţia lor. Chiar dacă aspiranţii la critică socotesc că nu au nimic de învăţat de la «conservatori», măcar un singur lucru ar fi bine să-l experimenteze: avantajul relativismului.” (“Avantajele relativismului” în “Scena”, septembrie 2000).

La început  fost cinematograful

Fiu al unui polonez iubitor de cai şi al unei românce din neamul de răzeşi ai lui Ştefan cel Mare, Colea va îndrăgi, la început, caii, filmul şi sportul, mai exact fotbalul. Pe vremea când era elev la Licrul Militar „Regele Ferdinand” din Chişinau, se refugia la cinematograf, uneori de dimineaţă până seara, şi de multe ori la acelaşi film. Astfel se întânea, devreme, cu propriul destin.

Ajuns în curând la Bucureşti, soarta îi netezeşte drumul spre „scândură”. Mai întâi, devine corist la Teatrul de Operă, după ce fascinează juriul cu un glas matur, deoptrivă puternic şi blând. Junele timid şi natural, dornic de joacă şi glorie, ajunge să-l dubleze pe tenorul Ion Dacian însuşi. Devine, astfel, solist vocal. Apoi face ucenicie în trupa lui Tănase şi joacă la Teatrul „Cărăbuş”. După ce a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, s-a prefăcut iute într-un actor cu un potenţial apeciat de mai toţii oamenii de teatru ai vremii. Aşa că, în 1934, îşi începe adevărata carieră de slujitor al Thaliei la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, la Teatrul de Stat din Piteşti şi la celebrul Teatru Giuleşti din urbea lui Bucur.

Intuiţie şi încă ceva

Trecut de 40 de ani, îl joacă în Giuleşti pe Ion Sorcova din „Domnişoara Nastasia” de G.M. Zamfirescu, în regia lui Horea Popescu şi farmecă deopotrivă publicul larg şi specialiştii. Actorul îşi confirmă calităţile la fiecare spectacol şi păşeşte pe toate scenele de renume din ţară şi din capitală aproape trei sferturi de secol. În 1989, Colea Răutu îi mărturisea profesiunea de credinţă Irinei Coroiu, într-un interviu publicat în numărul 1 al revistei „Cinema”:„ (…) există actori culţi şi actori cultivaţi, actori cerebrali, care-şi construiesc personajele pe criterii logice. In­tuiţia însă cred că funcţionează într-o sferă limitată de situaţii: în viaţă, ca şi în artă. În cazul unei întâlniri sau în cazul unei confruntări. De intuiţie poate fi vorba la un operator care filmează un meci şi-şi îndreaptă camera spre traiectoria posibilă a mingii. Dar ca să creezi un personaj doar din intuiţii nu cred că se poate. Bine­înţeles, dacă ai fantezie, poţi începe să-l conturezi, dar tot trebuie să fi existat, în prealabil, nişte minime repere: de lectură, de documentare – ca să poţi broda apoi o biografie pe porţiunea ta de text!”

Afirmând o concepţie sănătoasă, sigură, despre actul artistic, Colea Răutu a fost, în primul rând, un perfecţionist. A căutat permanent să elimine să „facă” mai bine, să elimine orice notă stridentă, chiar dacă numai de el simţită. A abordat zeci de roluri pe scenă, şi după 1950, pe peliculă, şi-a făcut întotdeauna temele, studiind şi neîncrezându-se în puterea miraculoasă a intuiţiei. A crezut în ideea de corectitudine pe scenă şi astfel şi-a conceput rolurile, fiind încredinţat că aceasta este calea dreaptă, infailibilă, spre verosimilitate şi spre profesionalism, cale pe care a descoperi-o devreme şi pe care a urmat-o până la sfârşit. Talentul? E indefinibil, spunea actorul, e „necunoscuta care-l deosebeşte pe artist de meseriaş”.

A făcut roluri de neuitat (Nichita în „Puterea întunericului” de Tolstoi etc.), a lansat melodii intrate în memoria colectivă şi rămase în imaginea Bucureştiului dintr-un veac chinuit („Hai, coşar, coşar!”, „Mica maimuţică”. „Coli, colea, acolo, oho”, „polua în seara aceea, doamnă” sau „Anticarul”), a jucat în peste 80 de filme, în care a tăcut, a  vorbit, a urlat, s-a luptat, a iubit, a râs şi a plâns.

Mereu altfel jumătate de secol

În 1954, a jucat în „Desfăşurarea”, ecranizarea nuvelui omonime a lui Marin Preda, iar doi ani mai târziu a făcut un rol memorabil, interpretându-l pe Pintea jandarmul în „Moara cu noroc”, ecranizarea după nuvela clasică a lui Slavici. După care au urmat zeci şi zeci de roluri, pe care către sfârşitul vieţii nici nu le prea mai ţinea minte. Criticul de film Tudor caranfil a suprins cel mai bine calităţile care i-au adus un portofoliu de invidiat în filmul românesc: „autenticitatea austeră”, „economia de mijloace” şi „forţa expresivă”. Nu s-a repetat niciodată, nu a căzut în manierism, nu a apelat la un arsenal fix de mijloace sau la „trucuri”, şi-a lucrat neîncetat interiorul şi exteriorul, astfel încât cel din urmă să-l slujească pe cel dintâi. Iată câteva dintre filmele cele mai cunoscute în care a jucat: „Moara cu noroc”, „Bijuterii de familie”, „Setea”, „Neamul Şoimăreştilor”, „Răscoala”, „Haiducii lui Şaptecai”, „Mihai Viteazul”, „Zestrea domniţei Ralu”, „Toate pânzele sus!” (serial TV), „Războiul de independenţă”, „Ultima noapte de dragoste”, „Triunghiul morţii”.

Ultimul spectacol

„Este un actor cu totul şi cu totul ieşit din comun, o apariţie bărbătească dură, puternic marcată de fizionomia sa, cu trăsăturile unui om care ascunde multe surprize. Cînd îl cunoşti, în ciuda durităţii sale la apariţie, descoperi că are un suflet de copil”, marturisea Ion Cojar, şi el plecat dintre noi curând, pentru „Jurnalul Naţional”. Regizorul a semnat ultimul spectacol în care a jucat Colea Răutu, „Azilul de noapte”, de Maxim Gorki, la Naţionalul bucureşteam, acum mai bine de un deceniu.

Colea Răutu s-a stins în mai 2008, la 95 de ani. S-a întâmplat în anul în care trecea în nefiinţă Dina Cocea, actriţa care se născuse în aceeaşi zi cu el. Din seria „necunoscutele destinului”.