Adela Bengescu; Foto Diana Niculescu

Dar dincolo de acest slogan ce poate prea pompos pentru un concurs neconvenţional se ascunde o foarte bună idee. În care n-aş spune că cel mai important aspect este „redescoperirea mijloacelor de exprimare”, ci chiar „descoperirea” lor… Descoperirea lor în raport cu un public real, altul decât cel de la examenele de actorie, un public cu care, altfel, au prea rar şansa să se întâlnească, un public de bar, de spaţiu underground, pe care actorul trebuie să-l convingă să-i acorde atenţie, adecvându-şi discursul. Un premiu de 1000 de lei şi trei reprezentaţii în The Blu’zz, plus premii surpriză, în afară de şansa de a-şi arăta talentul… Organizatorii promit două ediţii anuale, primăvara şi toamna, „precum micile şi marile dionisii”.

Roxana Gârleanu; foto Diana Niculescu

În seara de 22 martie, când s-a desfăşurat prima semifinală la care au luat parte Roxana Gârleanu cu „Audiţia”, Alex Vlad cu „Actorul”, Pavel Ştefan – „Omul cu calul” şi Adela Bengescu – „NonStop”, spaţiul de la The Blu’zz era plin de tineri veniţi să-i vadă/ susţină pe cei patru concurenţi – şi ar fi fost poate interesant de aflat şi părerea publicului în ceea ce priveşte cele patru evoluţii.

Şi, dacă primii doi concurenţi – Roxana Gârleanu şi Alex Vlad – au ales texte cu care să-şi permită să „agaţe” publicul dintr-un astfel de spaţiu, Roxana Gârleanu adaptându-şi cel mai bine mijloacele şi discursul contextului respectiv, ceilalţi doi au preferat monologuri mai greu de digerat pe o terasă total nepretenţioasă, cu o bere în faţă, la o masă de lemn… În schimb, Adela Bengescu, a ales o piesă deloc lejeră, „Non Stop” a Alinei Nelega, dar a contrapunctat printr-o dozare bună a mijloacelor actoriceşti şi printr-o inteligentă alternare a planurilor. Alex Vlad, deşi a propus un text ce-i permitea să câştige publicul, a pierdut la capitolul „credibil”, mizând prea mult pe o interpretare exterioară… Iar Pavel Ştefan, cu un discurs altminteri inteligent gândit, nu şi-a adecvat nici povestea şi nici interpretarea la spaţiul de la The Blu’zz, cuvântul care i-ar caracteriza cel mai bine evoluţia fiind „static”.

Din păcate sau din fericire, acest gen de manifestare scoate mult în evidenţă faptul că actorii care ies din facultatea de teatru au ceva probleme în a construi un spectacol tip one-man show, care înseamnă ceva mai mult decât un minirecital pentru ORICE audiţie/ casting/ examen de actorie la clasă.

Concursul nu s-a încheiat, urmând ca pe 29 martie, la ora 19:30, în acelaşi club să aibă loc cea de-a doua semifinală, la care vor participa Robert Gutunoiu cu „GÂNDacul”, Alina Medoia cu „Solitudine”, Alina Sărăşan – „Casting” şi Ana-Maria Hermineanu – „Contracepţie orală”.

Pe 4 aprilie cei patru finalişti se vor înfrunta începând cu ora 19.30, urmând ca unul dintre ei să plece acasă cu premiul oferit de organizatori.

Impresia mi s-a confirmat în serile în care am ajuns din nou pe Lipscaniul schimbat doar la faţă, acum magnet şi pentru omul obişnuit, care iese la o bere după-amiaza târziu, după orele lungi petrecute la birou, şi pentru omul de fiţe, specie în necontenită dezvoltare. Terasele apărute în ultima vreme pe Lipscani şi în sărăcăcioasa zonă veche idealizată de paseişti, de unii din instinct, de alţii din cunoaşterea unei istorii care are mai mereu farmec, sunt vara asta un magnet de care se lipeşte mai toată lumea. Ieftin nu e deloc şi muzicile de la terase, la un volum deloc civilizat, se amestecă întru crearea atmosferei de loisir, cum s-ar spune.

Cam aşa arată Lipscaniul zilele acestea, când „La Muse” (care mai nou se prezintă ca fiind teatru, cu toate că este un club) găzduieşte „Undercloud”, un bine-venit festival de teatru independent, la care spectatorii vin buluc. Nimic surprinzător, pentru că în Bucureşti biletele la teatru, mai la orice, se găsesc în general greu. Şi la „Undercloud” biletele se epuizează imediat, mai ales prin rezervare telefonică.

Cum a arătat până acum festivalul de pe Lipscani, din buricul târgului? Aş zice că bine spre foarte bine, în primul rând graţie spectacolelor participante, căci nici unul nu face să-ţi crape obrazul de ruşine (lucru care se întâmplă, trebuia s-o spun, în unele spaţii neconvenţionale din urbea obosită a lui Bucur în care se face teatru), ba unele sunt chiar mici bijuterii. În sala improvizată în care se joacă a fost în aproape toate serile plin ochi de oameni de toate felurile. Şi din cei aterizaţi acolo ca s-o vadă şi p-asta, şi din cei pătrunşi brusc de nevoia de artă, chiar dac-o echivalează cu distracţia de-o seară, şi din cei din viaţa cărora teatrul face parte dintotdeauna, şi de tineri, şi de vârstnici îmbrăcaţi ceremonios, ca la Operă…

Într-un fel, este tocmai dovada că teatrul independent nu este, cum se-nţelege uneori, o mişcare artistică în sine, ci tărâmul iniţiativelor private de tot felul, ivite într-un context precar: există artişti consacraţi, dar şi din cei abia ieşiţi de pe băncile şcolii, care vor să joace. Şi joacă ce, cum şi unde pot. Există, de asemenea, categoria artiştilor angajaţi în teatre de stat, care-şi dezvoltă şi o frumoasă carieră în zona independentă. Festivalul „Undercloud” îi aduce împreună într-un spaţiu lejer şi-i pune faţă în faţă cu un public de o sinceritate care seamănă mult cu bădărănia. Adică? Adică ies oamenii din sală dacă nu le place spectacolul sau dacă nu e ce credeau, dar nu ies oricum, ci deranjându-i pe ceilalţi, se fâţâie de te înnebunesc, mai deschid zgomotos câte o cutie de bere, mai trag câte un scaun… Lucruri fireşti, nu? La „Amalia respiră adânc” se înduioşează şi se ruşinează cumva, parcă prinşi cu mâţa-n sac, la „Ce ne spunem când nu ne vorbim” râd de se prăpădesc, îşi iau o mină gânditoare, mai schimbă o vorbă cu omul de alături şi recunosc că mint de mai multe ori pe zi, la „American Buffalo” trebuie să se concentreze mai mult ca să dezlege personaje etc.

În sala de la „La Muse” am constantat pentru a nu ştiu câta oară ce invenţie indispensabilă este aerul condiţionat… Clipurile publicitare se proiectează repede, înainte de spectacol (care începe cam cu o jumătate de oră întârziere), spectatorii aşteaptă în general disciplinaţi, unii încântanţi ca nişte copii care n-au mai fost de multicel în oraş. Lângă mine, vineri seara, tineri fericiţi că trec actorii la nici un metru de ei. Înduioşător! Pe rândul din faţă, studente sfioase, dar vigilente, cu un ochi la scenă şi cu celălalt la iubit… „E bine aici”, spune (tare, din moment ce am auzit!) una dintre el. „După piesă rămânem la o bere”. Normal! Şi uite aşa, de multe ori, spectatorul descoperă că teatrul nu corespunde imaginii primite de-a gata pe care o are el, că poate fi şi aproape de public, într-un spaţiu nedespărţit convenţional de sală, că nu seamănă deloc nici cu „marile spectacole” de la Naţional, nici cu înregistrătile de referinţă difuzate pe TVR Cultural. Cu alte cuvinte, descoperă, cum spun chiar organizatorii, că teatrul poate fi altfel şi că are legătură cu el.

Actorii, probabil recent întorşi din vacanţă, au chef de joacă şi le place aproape de public. Nu ştiu dacă tuturor, dar celor mai mulţi da (îi includ aici şi pe cei care nu joacă tocmai des în cluburi). În cazul unora, se vede clar că se simt liberi şi că vor să spună poveşti. La aplauze, privesc febril în sală, scrutând priviri şi gesturi. Le-o fi plăcut? Dar cu adevărat? Sau aplaudă din obişnuiţă? Am simţit că astfel de întrebări umblă prin gândurile multora dintre cei pe care i-am văzut sau revăzut jucând în „La Muse” în acest festival.

După spectacol, se rămâne la o bere. Cei pe care nu-i deranjează să ţipe unii la alţii ca să se audă, preferă să rămână în zonă. Ceilalţi pornesc spre locuri mai omenoase. La bere rămân de multe ori şi artiştii. Mai aveţi la dispoziţie o săptămână de festival să vedeţi dacă spun adevărul.

Foto Theo Herghelegiu

Sâmbăta trecută, când m-am dus acolo, erau mai mulţi oameni ca de obicei, veniţi să vadă “Fata cu cărămida în gură”, un nou spectacol regizat de Theo Herghelegiu, după un text propriu. M-am bucurat să văd printre spectatori doi cunoscuţi actori bucureşteni din generaţia încă tânără, căci aşa ceva se întâmplă mai rar prin teatrele din urbea lui Bucur. Actori care au zâmbit, când vesel, când trist, în timpul spectacolului, lăsându-şi empatia să lucreze fără cenzură, adică neadoptând poziţia observatorului care ştie el foarte bine “cu ce se mănâncă teatrul” şi, ca atare, are un inevitabil aer de specialist.

“Fata cu cărămida în gură” are o calitate esenţială pe care o au mai toate spectacolele lui Theo Herghelegiu: capacitatea de a emoţiona mai multe categorii de public: şi intelectuali blazaţi, cu cărţi publicate, şi rebelii abia ieşiţi din adolescenţă, pentru care totul începe şi se termină cu Facebook-ul, şi corporatiştii care vor ceva “de actualitate”, şi pensionarii pentru care teatrul înseamnă, în general, altceva, o artă spre care mulţi dintre ei privesc cu un respect moştenit. Noul spectacol confirmă această pricepere de a transmite firesc un mesaj nuanţat tuturor celor care au la dispoziţie o oră şi care se trezesc astfel puşi în faţa unei lumi ce seamănă îngrijorător de tare cu a noastră, a tuturor. “Fata cu cărămida în gură” nu se teme să-i pună încă o dată în faţa unei oglinzi, folosind ficţiunea ca pretext.

Foto Theo Herghelegiu

Spre deosebire de destul de multe producţii de teatru independent de la Bucureşti, care,  fugind de formule testate şi de căi bătute şi răzbătute, căutând obsesiv noul, nu fac decât să generalizeze şi să clişeizeze formule antiestablishment, spectacolul nu apelează la găselniţe regizorale şi mizează exclusiv pe actor. Pe scena improvizată la “un teatru” au jucat, luându-şi treaba în serios, Cristian Toma, Adriana Pârvu şi Adelaina Zamfira,  John, câinele vorbitor, fals cinic şi mizantrop înşelător, numai bun să explice cum mângâierea pe burtică e autentică doar dacă cel care o “efectuează” simte dorinţa şi nevoia de a o “efectua”, Gloria, mostră a femeii de azi, încă animată de idealuri ca iubirea, care par anacronice şi caraghioase, purtătoare a unei depresii de râsu’-plânsu’, şi fetiţa alienată, expresia inocenţei crude, ucigaşe chiar, pe care o ştim, să zicem, şi din “Împăratul muştelor”. În cazul personajului care dă numele spectacolului, generalizarea este inevitabilă. Nu ştiu dacă a fost gândită aşa, dar Fata cu cărămida în gură este copilul alienat al începulului de mileniu III, inocentul care nu a deschis încă ochii spre lume şi căruia prea mult iubire părintească îi îngăduie orice, lăsându-i libere instinctele agresive, şi astfel îl abate de la drumul spre normalitate.

Foto Theo Herghelegiu

De altfel, normalitatea este chiar marea absentă din mica lume a lui John, a Gloriei şi a fetei care caută întotdeuna ceva, iar lipsa normalităţii este exact hăul care naşte monştri. Cum în spectacolele, uneori şi în textele lui Theo Herghelegiu, unul dintre sinonimele „normalităţii” este „iubirea”, rezultă că lipsa iubirii naşte monştri. Două asemenea creaturi se întâlnesc în „Fata cu cărămida în gură”. Departe de a fi tezistă sau didactică, lecţia de tandreţe din micul spectacol, conceput pentru sălile care permit o apropiere cel puţin de ordin fizic între actori şi spectatori este ea însăşi o lecţie tandră: fără truisme şi idei primite de-a gata, fără patetisme şi fără cuvinte ce „din coadă au să sune”. Fiind în acelaşi timp şi o lecţie despre firescul pierdut, care pune în lumină, cum făcea Montaigne acum secole, ipocrizia înnăscută a fiinţei umane, lecţia de tandreţe apelează la limbajul universal, cu potenţial salvator, al emoţiilor, unele dintre ele pierdute pentru specia umană, altele regăsite sau reinventate. Într-un fel, „Fata cu cărămida în gură” poate fi perceput ca o variaţiune pe tema „omului recent”, aşa cum cum se conturează el şi în cartea lui acelaşi titlu a lui Horia-Roman Patapievici.

Spectacol de mici dimensiuni, care vine în întâmpinarea unui orizont de aşteptare din ce în ce mai răspândit, acela pentru creaţia care se întoarce la necunoscuta numită fiinţă umană şi la forţa pură a actorului, „Fata cu cărămidă în gură” are farmecul discret al acelui teatru de calitate neelitist, la care are acces toată lumea, subgen vital în orice cultură de azi şi greu de concretizat.

Adriana Pârvu şi Gabriel Coveşeanu

Săptămâna trecută s-a jucat  „Dacă te naşti luni, probabil vei muri într-o vineri”, pe un text al tânărului George Ştefan, care a avut noroc, din moment ce Theo Herghelegiu i l-a montat. Nu că n-ar fi un text bun, dar texte bune şi bunicele s-ar mai găsi în România, numai că se întâmplă rar ca ele să ajungă la regizori dispuşi să rişte punându-le în scenă. A avut noroc şi pentru că textul lui a primit o formă scenică inteligibilă şi expresivă, care ajunge la public, cu alte cuvinte a avut parte de o montare profesionistă, de care teatrul aşa-zis neconvenţional din urbea lui Bucur, o spun direct, cam duce lipsă. Ultima dată, de exemplu, am văzut tot aici, rezistând cu greu, „Blonda, chiorul şi piticul” şi am fost sigură că n-o să revin o bună bucată de vreme…

Dar m-am întors curând la un spectacol atipic pentru spaţiul cu pricina. Atipic pentru că este o creaţie elaborată (ceea ce, iarăşi, nu e deloc deloc ceva la ordinea zilei în teatrul jucat în astfel de spaţii în ultima vreme, teatru care a cam început să-şi epuizeze formulele şi să se hrănească nu cu rebeliunea, ci cu iluzia ei) şi matură fiindcă reuşeşte să implice emoţional spectatorul prin variaţiuni pe aceeaşi temă, ceea ce i se datorează în mare parte „creierului” care ordonează materialul de pe scenă.

Dar despre ce este vorba? Grosso modo, despre un spectacol în care vedem trei cupluri, de vârste diferite, înfiripându-se şi ducându-se pe apa sâmbetei. El şi Ea, în mai multe variante, păţind, ca să mă asprim astfel, acelaşi destin. Unul trist şi banal (sau să aibă dreptate filosoful care susţine sus şi tare că banalitatea nu există?), copiat dintr-o realitate care ne e chiar prea cunoscută. Trei cupluri, aceeaşi poveste despre cum te ia valul în amor şi cum te păcăleşte, despre pârdalnica de atracţie şi cât de fata morgana este ea, despre nesuferita de fatalitate biologică, despre egocentrism şi înstrăinare, despre forţa rutinei şi, ca pandant, despre puterea dorinţei de altceva, despre viaţa care „e în altă parte”, vorba lui Milan Kundera, despre iubirea care nu e deloc cum ne-am dori etc. Atracţia care-ţi face cu ochiul pe mess şi pe Facebook, un chip contradictoriu al dragostei de azi, precum şi ritualizarea care înconjoară acum cuplarea şi acuplarea au parte de scene verosimile, tratate cu un umor moderat şi cu o tristeţe asemenea, pe care o simţi dacă stai la marginea jocului şi nu eşti empatic.

Poncife şi „vechituri”, spuse de o manieră nu atât nouă, cât de impact psihologic, ceea ce a vital în teatrul de aproape orice fel. Cuplurile îşi spun povestea separat şi pe rând. Întâmplările, gesturile şi cuvintele, deşi aceleaşi, sunt, fireşte, cu totul altele, din moment ce vorbim despre personalităţi diferite. Actorii (Liliana Pană, Constantin Florescu, Adriana Pârvu, Gabriel Coveşanu, Mihaela Popa şi Cristian Olaru) îşi iau joaca în serios şi în acest spectacol al lui Theo Herghelegiu. Nu au nimic în comun, fiecare vorbind propria limbă şi dezvăluindu-şi propria identitate, într-un ritm personal, pe de o parte impus de spectacol, pe de altă parte cerut pur şi simplu de profesia de actor.

De fapt, nu povestea în sine şi nici filosofia amorului şi a vieţii pe care fiecare o interpretează cum poate sunt ceea ce oferă în primul rând această nouă montare. Probabil că, pentru aşa-numitul spectator ocazional, lucrurile ar putea sta astfel. Dar, pentru obişnuitul teatrelor, se vede în primul rând un interesant exerciţiu de stil, înrămat într-o formulă flexibilă şi adecvată textului, fără artificii de niciun fel. Această formulă simplă – pe care mă feresc s-o numesc „minimalistă” – are impact şi arată forţa teatrului ca mijloc de expresie în societatea contemporană, forţă de care majoritatea intelectualilor români se îndoiesc, dar care există, deşi ar putea şi mai mult, dacă spectatorul ar veni, şi el, cu mai mult.

Şi am fost la Cafe Godot şi mi-a plăcut… Mi-am făcut rezervare de marţi pentru vineri, am căpătat un loc la o masă de mai multe persoane, la care stăteau nişte fete fericite şi ele că au loc, probabil studente, fiinţe civilizate şi cosmopolite, cu maniere relaxant de occidentale, ca mai toată lumea pe care am văzut-o acolo în cele trei sferturi de ceas înainte de începerea spectacolului. Lume bună, zâmbitoare, într-un spaţiu ocidental, care, deşi nu tocmai precar ca dimensiuni, chiar era neîncăpător. Să te strecori printre scaune a fost o adevărată aventură, cum aventuroasă mi-a părut şi ideea de a-ţi ţine geanta, pe un scaun. „Nu se poate! Vă rog să le duceţi la garderobă, că scaunul e ocupat!” Doritori mulţi, aşadar. Printre ei, destui oameni de teatru, familiari cu locul şi parcă o idee mai destinşi decât de obicei. Lumea se simte bine la Cafe Godot sau cel puţin asta e, momentan, impresia mea. Din mai multe motive: locul este plăcut, amenajat cu gust, occidental, fără stridenţe şi fără kitsch, preţurile nu sunt amenzi şi o cafea, un cocktail sau un pahar de vin nu te lasă fără un sfanţ şi, pe deasupra, servirea e rapidă, chiar dacă e aglomerat de nu poţi să arunci un ac. Sau aşa e la spectacole şi la concerte. La Cafe Godot se fumează, poate chiar prea mult, valurile de fum sunt egale, ca intensitate, cu valurile de decibeli care învăluie salonul, cel puţin înainte de spectacol, proiectându-l într-o aură a micilor desfătări urbane, cu un vag iz de snobism, care are, şi el, farmecul lui şi fără de care nu prea se poate.

Înainte să înceapă – cu o întârziere de jumătate de oră, cum îi şade bine teatrului neconvenţional, îmi spunea prietenoasa colegă de masă, cunoscută ad-hoc – „Bullets over Lipscani”, o parodie antisnobism după Woody Allen, pe un scenariu sclipitor (al cărui autor nu e trecut, din nefericire, nicăieri), spectatorii au fost rugaţi de o voce simpatică înregistrată pe bandă să-şi închidă telefoanele mobile. Deh, obrazul subţire cu detalii se ţine. Dar merită.

Şi, într-adevăr, spre suprinderea mea, care ştiu că până şi în avion e greu să convingi omul de azi să-şi închidă preţiosul obiect de care-i depinde viaţa, la Godot Cafe s-au închis telefoanele. Sau, cine ştie, să fi fost o seară în care, preţ de aproape o oră, niciun spectator n-a primit niciun telefon? Şi a urmat un spectacol de un umor nebun, jucat cu plăcere şi privit cu plăcere, o parodie isteaţă, vioaie şi alunecoasă, care-şi trimite săgeţile cu vârful dulce otrăvit spre clişeele şi convenţiile din povestea cu detectivi, din intelectualismul găunos al necopţilor juni contemporani, din conformismul nonconformismului ş.a.m.d. În spectacolul regizat de Eugen Gyemant (oare regizorul o fi scris şi scenariul?) au jucat în vervă Dan Rădulescu, Cătălin Babliuc şi Smaranda Caragea, făcând un slalom plin de viaţă printre replici subtile şi vii, însă scrise pentru connaisseurs, pentru un public de elită înzestrat cu umor şi ceva luciditate. Celor care nu au auzit de nume ca Dostoievski, Hegel, Satre, Heidegger etc. le va fi greu să reziste, aşa că e de preferat să nu-şi piardă timpul şi să nu-l irosească nici pe-al altora. Publicul de vineri seara chiar asta arăta, umor şi luciditate, asigurând un feedback entuziast şi civilizat, savurând cheful de joc şi mai ales de joacă al celor trei actori. „Bullets over Lipscani” este o ca un joc de artificii spectaculos, care te înveseleşte şi-ţi ia ochii,  fără să dureze mult. Are o ironie precisă, dar nu tranşantă, are forţa replicii ascuţite care nu se lasă pe tânjeală şi, de asemenea, forţa unui joc care nu se ia în serios. Cât despre cei care nu gustă parodia prin intertext, nu pentru ei este spectacolul. Aşa cum Godot Cafe nu este pentru toţi. Ci pentru cei care vor reveni.

Dar se pare că pentru unii prima poate veni prin cel de-al doilea. Întrezăresc chiar titlul unui capitol: „Fiţi uluitor de modeşti”. Da, e vremea fericirii după reţetă, care se învaţă din manual.

Trăim printre păcăleli, am încă o confirmare. Poate că de multe ori o şi merităm. Începe spectacolul, cu o mică întârziere, ce-i drept, dar deh, e festival. Spectatorii sunt disciplinaţi. Mai fumează din când în când, cu vădită plăcere şi cu vădită atenţie la cei doi actori care joacă „Breaking Up”.

Se termină spectacolul. Aştept vreo zece minute ca să pot schimba câteva cuvinte cu cei doi protagonişti, Alexandra Ioniţă şi Cătălin Babliuc. Şi iată că vin, nu-i simt deloc încordaţi sau fără chef, ceea ce e bine. Oricum, n-am de gând să-i reţin prea mult la o oră târzie şi puţin tristă, când îi aşteaptă decorul pe care trebuie să-l strângă, că, deh, aşa-i în teatrul independent… Iată cine sunt Alexandra Ioniţă şi Cătălin Babliuc.

Facem prezentările?

Alexandra Ioniţă: Ce să zic? Am 28 de ani, am terminat facultatea acum 5 ani. Fac teatru, pentru că, la un moment dat, mi-am zis că e ceva, pe undeva, care e prea plin şi n-am cum să dăruiesc decât aşa. N-am găsit altceva prin care să dau şi nu cred că pot fără teatru, oricât de greu ar fi.

Cătălin Babliuc: Eu am 27 de ani. Joc în „Ziua futută a lui Nils”, de Peca Ştefan, la Green Hours, care e şi în festival. Sunt coleg de scenă cu Alexandra în „Richard al III-lea se interzice”, la Bulandra, şi joc şi în spectacolul „Cum gândeşte Amy”, de la Teatrul Mic.  Şi, dacă se întoarce colegul Bogdan Albulescu din Statele Unite, s-ar putea să reluăm în toamnă „Culori”, un spectacol de la Teatrul Foarte Mic. Sunt şi în „Un cuplu ciudat”, un spectacol care se joacă la Clubul La Scena.

O zi obişnuită?

A.I.: Depinde. Există ziua obişnuită în care nu faci nimic şi te urci pe pereţi şi ziua obişnuită în care ai repetiţii de dimineaţă până seara, te enervezi şi oboseşti, dar este foarte bine.

Acum joc în „Richard al III-lea se interzice”, spectacolul regizat de Cătălia Buzoianu la Teatrul Bulandra, după piesa lui Matei Vişniec, în „Crimă la Howard Johnson”, la Teatrul Metropolis, în „Breaking Up”, de la Green Hours, şi în „Exil în pământul uitării”, spectacol de teatru şi dans, în coregrafia Andreei Tănăsescu. Este de văzut la Centrul Naţional al Dansului, dar, pentru că a câştigat un premiu important, s-ar putea să se joace la Metropolis, la Teatrul de Comedie sau la Sala Atelier a TNB. Abia am venit de la Avignon, unde l-am jucat. A fost o experienţă bogată, destul de dificilă, din care-am învăţat foarte multe.

C.B.: Repet pe ici, pe colo, în diverse teatre şi, de un an, fac şi voci la desene animate, ceea ce e foaaarte amuzant! M-am apucat de cântat şi de desenat.

Teatrul independent e o soluţie pentru actorii tineri, ca voi,  un drum bun sau un compromis?

A.I.: Nu ştiu, probabil e cel mai mic compromis. M-am apucat să fac asta la sfârşitul verii trecut. Aveam de mai mult timp piesa „Breaking Up” şi voiam s-o fac. Asta, pentru că vreau să joc şi nu avem foarte multe soluţii la dispoziţie, în teatru se intră foarte greu. Îmi doresc să joc, este dificil, trebuie să te adaptezi la tot felul de condiţii, trebuie să le faci pe toate singur, să ai putere şi răbdare. Trebuie să te ţii cu dinţii şi să nu renunţi. Însă cred că e bine că există teatru independent, că se poate. Mai ales tinerii sunt atraşi de teatrul underground, unde se joacă un anumit tip de piese, unde există un public special.

 C.B.: Nu văd de ce s-ar face o diferenţă între teatrul de stat, oricare ar fi el, şi cel independent, din punctul de vedere al actorului. O piesă jucată într-un spaţiu mic e tot teatru, nu văd diferenţa. Doar că jocul este un pic mai filmic, spectatorul e chiar lângă tine şi trebuie să joci un pic mai strâns. Cum zicea şi doamna Sanda Manu, spectatorul îţi simte căldura, transpiraţia… Poate fi chiar mai plăcut, din acest punct de vedere.

Teatrul independent nu este deloc un compromis. În cluburi se joacă spectacole cu actori consacraţi de multă vreme (exemple ar fi Răzvan Vasilescu, Maia Morgenstern, Andreea Bibiri etc.) care vin la Green Hours strict pentru că e un spaţiu mult mai intim şi probabil că se simt mai bine decât pe scena mare.

Reuşiţi să trăiţi din teatru?

A.I.: Nu, din păcate. Eu n-am găsit soluţia.

C.B.: Nu. Însă există şi câteva excepţii, foarte puţine. Soluţiile sunt reclamele, vocile de pus la filme sau alte job-uri în televiziune. Însă din teatru propriu-zis nu se poate trăi.

Totuşi, este o alegere bună pentru voi?

A.I.: Da. Eu simt că sunt pe drumul cel bun.

C.B.: Mă simt bine cu ce am ales, dar caut să devin cât mai bun şi în muzică, şi la pictură. M-am apucat de cântat cu nişte băieţi, am făcut câteva piese prin cămin, prin nişte studiouri… Vrem să ne înscriem într-un concurs, la Silver Church, pe 24 octombrie. Trupa Elvinder cântă metal.

Aşadar, merg miercuri la Clubul Ţăranului. Începe spectacolul, cu întârzierea obişnuită în astfel de spaţii. Intră actorul, începe, cu firescul lui, să spună povestea, care musteşte de idei şi nuanţe. Spune el ce spune, preţ de vreo zece minute, cât să faci captatio benevolentiae şi să-ţi prinzi publicul, de altfel unul deosebit de civilizat în seara cu pricina, când din fericire spaţiul nu era insuportabil de aglomerat. Când iată că se iveşte cineva de la organizatori care vine şi-i plasează discret un microfon. Actorul ia microfonul, deşi nu e nevoie de aşa ceva, se aude foarte bine, în primul rând pentru că ştie să vorbească pe scenă, în al doilea rând fiindcă spaţiul nu e mare şi în al treilea rând pentru că spectatorii nu sunt nici foarte mulţi, nici zgomotoşi. Dar iată că se întâmplă ceva. O cucoană din spate strigă, cu voce spartă: “Vă rog s-o luaţi de la început, că noi, aici, în spate, n-am auzit nimic!” Actorul se opreşte, nedumerit şi aş spune că o clipă intimidat, vizibil stânjenit. “Poftiţi?” “Da, ziceam s-o luaţi de la capăt, că am venit la spectacol să auzim!” Tăcere. Fiind la nici doi metri de scenă, am crezut că actorul ori va pleca, ori va azvârli cu ceva. A ezitat. Apoi a spus: “Mi se pare unfair faţă de mine. Să întrebăm publicul. Merg mai departe sau o iau de la capăt?”. Majoritatea spectatorilor spun să meargă mai departe. Ceea ce şi face, după ce trage adânc aer în piept şi îşi revine.

Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată la un spectacol de teatru. Pe moment, mi s-a părut că nu e adevărat. Mi-a fost ruşine că un spectator se poate comporta astfel, ca un nuntaş la o nuntă dintr-un cort mare, unde li se strigă lăutarilor să mai “zică una” sau să o cânte iar “pe-aia cu Magdalena”… Iată, deci, una dintre feţele democraţiei, că doar nu s-or selecta la intrare spectatorii, în funcţie de educaţie… Iată, deci, una dintre feţele libertăţii de exprimare, în virtutea căreia un actor – şi ce actor, în cazul de faţă – e tratat de un pigmeu (îmi asum epitetul depreciativ) consumerist ca un lăutar, e întrerupt dintr-un act care prespune nu doar talent şi muncă, ci şi o concentrare care are nevoie de anumite condiţii, de minime condiţii. Iată, deci, consumistul sau consumeristul în acţiune: el vine la teatru să consume, teatrul este un produs pe care îl achiziţionează şi de la care are aşteptările lui.

Aşa se va fi întâmplat, oare, şi în Evul Mediu, când comedianţii ieşeau în pieţe, în faţa unei mulţimi gregare, ca un organism hidos, care “se râde”? În mileniul trei, organismul vrea tot “distracţie”. Pentru el, arta e distracţie şi viceversa.

În plimbările mele prin cluburile bucureştene în care se joacă teatru, am observat o contradicţie care s-a confirmat dacă nu de fiecare dată, cel puţin în repetate rânduri: artişti valoroşi sau cu potenţial recurg la acest tip de spaţiu de joc din varii motive şi de multe ori fac lucruri valoroase sau cel puţin interesante, experimente, încercări care cel puţin îţi dau de gândit. Însă de aproape tot atâtea ori calitatea spectacolului nu este direct proporţială cu pregătirea publicului în ale teatrului. Indicii în acest sens sunt destule. Mulţi actori, mai ales tineri, joacă în astfel de spaţii – atât de convenţionale în neconvenţionalul lor – pentru că n-au de ales. Mulţi dintre ei au trecut prin moment când au stat în faţa unui public care se comportă ca masa de nuntaşi dintr-un cort de ţară sau de mahala.

Dincolo de incidentul relatat, care mi-a lăsat un gust foarte amar, pot spune că “Profu’” este un recital actoricesc de nivel înalt. Un actor care stă singur pe scenă, sprijin de o măsuţă, şi spune o poveste despre noi şi zilele noastre, copiii noştri, şcoala noastră, indiferenţa şi violenţa noastră şi ţine fără suflare publicul mai mult de o oră. Mijloacele lui sunt mature, având rafinamentul care ia forma simplităţii.

Textul belgianului Jean-Pierre Dopagne pune în prim-plan omul vremurilor noastre, cu angoasele lui, inadaptatul care trăieşte în lumea literaturii şi care vrea să le deschidă elevilor porţile spre lumile din cărţi, lovindu-se de sufletele uscate dintr-un sfârşit de mileniu în care sensibilitatea omenească s-a modificat genetic. Răzvan Vasilescu face un remarcabil tur de forţă prin stările de suflet care străbat un personaj ce sfârşeşte prin a-şi ucide elevii care nu seamănă deloc cu ceea Profu’ îşi închipuie că e fiinţa umană.

Rememorând frânturi dintr-o viaţă de profesor în care “totul e mic”, protagonistul face un portret al omului şi al sfârşitului de veac, care agonizează între o normalitate absentă şi o existenţă devenită reality-show, între ironii ale sorţii… Povestea Profului este povestea tristă a omului recent, ca să citez un filosof contemporan de la noi, a neliniştilor şi a neputinţelor omului sub vremi. Răzvan Vasilescu o spune pe scenă, după ce a spus-o pe un audiobook produs de Humanitas, credibil şi angajant, uzând de armele discrete şi eficace ale actorului matur, în care arta şi ştiinţa se întâlnesc şi scot la suprafaţă adâncimi infinite.

Am mers, aşadar, la clubul de la Muzeul Ţăranului Român să văd „Un bărbat şi mai multe femei”, spectacol produs de Teatrul Joint. Am ajuns cu un sfert de oră înainte să înceapă comèdia. Spre surprinderea mea, era plin ochi. M-am aşezat cuminte pe locul indicat şi am comandat o cafea, care a venit destul de repede, având în vedere slalomul pe care a trebuit să-l facă chelnerul printre scaune şi oameni. Care erau de toate felurile. În primul rând cunoştinţe, prieteni şi rubedenii ale actorilor, fireşte. În al doilea rând, tineri, în marea majoritatea studenţi etalând atitudini de toate felurile – etno, punk, Oxford etc. Între timp, am ascultat muzică rusească şi am mai schimbat o vorbă. Din câte mi-am dat seama, cei mai mulţi clienţi veniseră special pentru spectacol, neaflându-se acolo întâmplător.

Şi a început şi comèdia, cu o jumătate de oră întârziere, după bunul obicei al manifestărilor underground, care se feresc de conformism şi conformitate ca dracu’ de tămâie. Se joacă, aşadar, „Un bărbat şi două femei”, după Leonid Zurin, în regia lui Bogdan Huşanu, cu Paula Chirilă şi George Constantinescu. „Comedie” e un fel de-a spune, pentru că textul, mai mult decât ofertant pentru actori, dar mai puţin generos pentru regizor, este o incursiune kafkiano-caragialescă în absurdul omniprezent, de fapt atât de obişnuit, că a devenit insesizabil. Antierou prin toate datele, funcţionalul banal Gavrunski intră într-un spital pentru a face rost de o adeverinţă care să-i ateste sănătatea mintală. Şi iese – aţi ghicit – fără. După care urmează o odisee cu accente când ionesciene, când caragialeşti, povestea în sine, de un umor şi cinic, şi duios, a întâlnirii cu diferitele chipuri care îţi scriu destinul, fără ca tu să ştii: medicul psihiatru, evident mai bolnav decât pacientul, poetesa care fantazează la sanatoriu şi strică inocent alte vieţi, directoarea de întreprindere (femeia-bărbat, cu creierul spălat bine), conţopista cu mânecuţe, tâmpă şi înduioşătoare, vecina ubicuă, întruchiparea clevetitoarei care ascultă la uşă, soţia cenuşie şi impenetrabilă etc. etc.

Pe toate acestea le întruchipează cu un entuziasm prea-prea Paula Chirilă. Diversitatea partiturilor ce îi revin îi pune în lumină posibilităţile, în căutarea jocului bine temperat. Partenerul ei, George Constantinescu, îi împărtăşeşte verva. Probabil că, pe măsură ce numărul reprezentaţiilor va creşte, plăcerea jocului nu va mai fi o piedică în calea dozajului.

În timpul spectacolului, publicul se dovedeşte receptiv. Nici n-ar putea fi altfel, căci fără îndoială că, la nivel primar, îşi recunoaşte lumea şi, vorba poetului, „lumea-i cum este/ şi ca dânsa suntem noi”. Punct ochit, punct lovit. Aşadar, entertainment de calitate, cu inteligenţă şi umor, pentru diverse categorii de public, un tip de entertainment care nu e deloc uşor de făcut şi care la noi cam lipseşte. Timp de aproape două ore, n-a plecat nimic. Sau cel puţin nu-mi amintesc să fi zărit în întuneric pe cineva plecând, lucru care se întâmplă frecvent la case mai mari.

Suntem într-o lume a drogurilor, unde personajul principal, Mira o tânără plecată de la dezintoxicare, îşi prezintă povestea vieţii, de la iubirea pentru dealer-ul Manu şi primul ecstasy, la fuga de acasă şi goana după o doză de heroină până la repetatele tentative de sinucidere. Informaţiile curg ca şi filele unui dosar penal (am aflat chiar din spectacol că autorul lucrează la poliţie!), iar consecinţele sunt devastatoare: ajunge toxicomană, pierde o sarcină, tatăl ei se îmbolnăveşte de supărare etc. Această schemă aproape didactică conform căreia orice inconştienţă aduce după ea un rău iminent este urmărită cu atenţie de dramaturg, în jurul ei constituindu-se personajul principal. Drama consumatorilor de droguri este prezentată ca într-un documentar poliţist, din care nu lipsesc însă detaliile comice, penibilul unor situaţii sau candoarea personajelor. Regizorul Dan Tudor imprimă poveştii un ritm alert, accelerat de proiecţii (Radu Crăciun) şi planurile multiple pe care le dezvoltă de aici. Mira poartă cu ea o cameră de filmat prin care sunt introduse flashback-uri sau dublează acţiunea directă cu înregistrări care par transmise live.

„Ecstasy” este o poveste simplă decupată din realitatea crudă a drogurilor care plasează spectatorii de la Green Hours în perspectiva martorului direct la unul dintre cazurile poliţiei, peste care suprapune o cantitate considerabilă de dramă umană. Din păcate, dramaturgul simte nevoia neapărat să o cântărească în cuvinte, iar personajele piesei povestesc aproape tot ce trăiesc, expunându-se uneori spre un dublaj pleonastic.

Simona Popescu aduce multă forţă dezorientării personajului ei, trece cu lejeritate prin labilitatea Mirei, aducând în spaţiul de la Green un personaj veridic. Însăși povestea o ajută pentru că spectacolul începe cu intrarea ei într-un bar, pe care îl închiriază cu ultimii bani ca să nu fie deranjată de fantome din trecut când îţi ia o nouă doză, instaurând un soi de complicitate cu clienţii reali ai barului. Lui Dan Tudor îi place aces joc al spaţiilor şi construieşte spectacolul în jurul lui. A ales o distribuţie cu nume convingătoare şi ei i se datorează o mare parte din ceea ce reprezintă spectacolul, pentru că actori au coborât cu succes de pe scene mari în barul mic de la Green. Mihai Călin (Manu), Dragoş Ionescu (barmanul şi apoi, tatăl Mirei), Dan Rădulescu (un tânăr care se îndrăgosteşte de Mira la centrul de dezintoxicare) şi Simona Popescu intră cu încredere în această poveste despre droguri, viaţă, sinucidere şi speranţă. Iar Dan Tudor punctează bine momentele serioase, relaxând atmosfera cu scene de comedie… pentru că, totuşi, ne aflăm într-o seară, într-un bar… cu o bere sau un ceai în faţă.

Zis şi făcut. M-am gândit c-o să fie buluceală ca la piesele de la Lăptăria lui Enache, aşa că joi la prânz am sunat să fac rezervare. Şi domnul care mi-a răspuns la telefon a fost evident nedumerit când i-am spus că e o rezervare pentru o singură persoană. „Da, sigur… Poftiţi… vă aşteptăm”.

Joi seara pe la opt fără un sfert trecute fix, descind în clubul din Piaţa Naţiunile Unite. Şi dau de… două persoane, în afară de cei doi barmani. În rest, o foarte plăcută linişte, în loc de muzică bubuitoare, cum e obiceiul în urbea lui Bucur. Foarte bine, îmi spun, o să „mă râd” nestingherită, o să văd de aproape, o să-mi trag sufletul. Cât despre spectacol, mă înarmasem cu răbdare, fiind sigură că ştiu ce va urma, că am descifrat cu uşurinţă reţeta textului dramatic contemporan care are succes în cluburi. Nu mă îndoiam că voi avea parte de „alte guri, aceeaşi gamă”: sex, droguri, violenţă, nefericire, însingurare, alienare etc. etc. Înainte să înceapă spectacolul, în ultimele cinci minute, s-au adunat (din câte mi-am dat seama) prietenii actriţelor. Să fi fost, cu toţii, vreo 15 oameni.

Şi uite că, să nu-ţi crezi ochilor, a început la timp. Piesa lui Ştefan Lupu este, recunosc, bunicică, pentru că foloseşte reţeta, dar îi adaugă ceva. Autorul „le ştie”, vorba fotbaliştilor, cu dialogul, ceea ce e esenţial. Cu toate că riscă, mergând pe „aceeaşi gamă”, îi iese în primul rând pentru că nu se împiedică de nici un pic de sentimentalism ca nuca în perete, care să înmoaie inimile.  Cu alte cuvinte nu mistifică, de dragul situaţiei scenice. Nu le conferă piţipoancelor, căci despre ele este vorba grosso modo, o umanitate (sensibilitate+nefericire+dorinţa de a avea o altă viaţă+…) neverosimilă, cum fac majoritatea variaţiunilor pe această temă. Nu pune în faţa ochilor nişte creaturi care, deşi au chip de om, nu sunt oameni, deşi au comportament animalier, nu sunt animale. Ce să fie ele oare? Dramaturgul şi-a curăţat personajele de nefericitul balast şi ne-a adus în faţă două studente care fac un ban cinstit la linia erotică, ajutându-i pe neajutoraţii reprezentanţi ai sexului tare să-şi împlinească fanteziile zoofile. Piţipoancele – neroada şi vulgara care-ţi zgârie şi timpanul, şi retina – sunt angrenate, fireşte, în drumul sigur spre fericire: banii.

Tinerele Irina Enache şi Amelia Ursu joacă totul cu convingere, într-un spaţiu cu o scenografie minimă. E drept, mai îngroaşă, pe ici, pe colo, deşi personajele sunt groase cu asupra de măsură. Conversează şi gesticulează abudent, dar nu riscă prea mult, pentru că personajele le permit aproape oricât. Spectatorul, nu-i aşa, poate simţi oricând ceva parodie acolo unde nu e. Dialogul are şi substanţă, şi ritm, ceea ce nu e rău deloc. Ş nu ne scoate ochii cu vreo filozofie ieftină, deşi are o filozofie, ca să zic aşa. Ce se întâmplă cu fetele dornice de călătorii exotice şi hoteluri luxoase nu vă spun, bineînţeles, că poate găsiţi o oră liberă într-o seară să mergeţi să vedeţi. Pot să vă spun, în schimb, că în „Şoc! Mă mărit c-un zoofil” este bine reprezentată, fără briz-briz-uri greţoase sau snoabe, specia piţipoancelor adevărate. Care nu, nu se vând pentru că „n-au încotro şi acolo le-a împins viaţa”, cărora nu „le tremură sufletul” pentru părinţii săraci de acasă, care nu visează la „o familie adevărată”, ci la o situaţie bună.

Iar tot greul cade pe umerii actriţelor, pentru că astfel este construit textul, iar regizorul Ovidiu Uşvat foloseşte minimum de mijloace. Ceea ce, iarăşi, nu e rău deloc.