Dar se pare că pentru unii prima poate veni prin cel de-al doilea. Întrezăresc chiar titlul unui capitol: „Fiţi uluitor de modeşti”. Da, e vremea fericirii după reţetă, care se învaţă din manual.

Trăim printre păcăleli, am încă o confirmare. Poate că de multe ori o şi merităm. Începe spectacolul, cu o mică întârziere, ce-i drept, dar deh, e festival. Spectatorii sunt disciplinaţi. Mai fumează din când în când, cu vădită plăcere şi cu vădită atenţie la cei doi actori care joacă „Breaking Up”.

Se termină spectacolul. Aştept vreo zece minute ca să pot schimba câteva cuvinte cu cei doi protagonişti, Alexandra Ioniţă şi Cătălin Babliuc. Şi iată că vin, nu-i simt deloc încordaţi sau fără chef, ceea ce e bine. Oricum, n-am de gând să-i reţin prea mult la o oră târzie şi puţin tristă, când îi aşteaptă decorul pe care trebuie să-l strângă, că, deh, aşa-i în teatrul independent… Iată cine sunt Alexandra Ioniţă şi Cătălin Babliuc.

Facem prezentările?

Alexandra Ioniţă: Ce să zic? Am 28 de ani, am terminat facultatea acum 5 ani. Fac teatru, pentru că, la un moment dat, mi-am zis că e ceva, pe undeva, care e prea plin şi n-am cum să dăruiesc decât aşa. N-am găsit altceva prin care să dau şi nu cred că pot fără teatru, oricât de greu ar fi.

Cătălin Babliuc: Eu am 27 de ani. Joc în „Ziua futută a lui Nils”, de Peca Ştefan, la Green Hours, care e şi în festival. Sunt coleg de scenă cu Alexandra în „Richard al III-lea se interzice”, la Bulandra, şi joc şi în spectacolul „Cum gândeşte Amy”, de la Teatrul Mic.  Şi, dacă se întoarce colegul Bogdan Albulescu din Statele Unite, s-ar putea să reluăm în toamnă „Culori”, un spectacol de la Teatrul Foarte Mic. Sunt şi în „Un cuplu ciudat”, un spectacol care se joacă la Clubul La Scena.

O zi obişnuită?

A.I.: Depinde. Există ziua obişnuită în care nu faci nimic şi te urci pe pereţi şi ziua obişnuită în care ai repetiţii de dimineaţă până seara, te enervezi şi oboseşti, dar este foarte bine.

Acum joc în „Richard al III-lea se interzice”, spectacolul regizat de Cătălia Buzoianu la Teatrul Bulandra, după piesa lui Matei Vişniec, în „Crimă la Howard Johnson”, la Teatrul Metropolis, în „Breaking Up”, de la Green Hours, şi în „Exil în pământul uitării”, spectacol de teatru şi dans, în coregrafia Andreei Tănăsescu. Este de văzut la Centrul Naţional al Dansului, dar, pentru că a câştigat un premiu important, s-ar putea să se joace la Metropolis, la Teatrul de Comedie sau la Sala Atelier a TNB. Abia am venit de la Avignon, unde l-am jucat. A fost o experienţă bogată, destul de dificilă, din care-am învăţat foarte multe.

C.B.: Repet pe ici, pe colo, în diverse teatre şi, de un an, fac şi voci la desene animate, ceea ce e foaaarte amuzant! M-am apucat de cântat şi de desenat.

Teatrul independent e o soluţie pentru actorii tineri, ca voi,  un drum bun sau un compromis?

A.I.: Nu ştiu, probabil e cel mai mic compromis. M-am apucat să fac asta la sfârşitul verii trecut. Aveam de mai mult timp piesa „Breaking Up” şi voiam s-o fac. Asta, pentru că vreau să joc şi nu avem foarte multe soluţii la dispoziţie, în teatru se intră foarte greu. Îmi doresc să joc, este dificil, trebuie să te adaptezi la tot felul de condiţii, trebuie să le faci pe toate singur, să ai putere şi răbdare. Trebuie să te ţii cu dinţii şi să nu renunţi. Însă cred că e bine că există teatru independent, că se poate. Mai ales tinerii sunt atraşi de teatrul underground, unde se joacă un anumit tip de piese, unde există un public special.

 C.B.: Nu văd de ce s-ar face o diferenţă între teatrul de stat, oricare ar fi el, şi cel independent, din punctul de vedere al actorului. O piesă jucată într-un spaţiu mic e tot teatru, nu văd diferenţa. Doar că jocul este un pic mai filmic, spectatorul e chiar lângă tine şi trebuie să joci un pic mai strâns. Cum zicea şi doamna Sanda Manu, spectatorul îţi simte căldura, transpiraţia… Poate fi chiar mai plăcut, din acest punct de vedere.

Teatrul independent nu este deloc un compromis. În cluburi se joacă spectacole cu actori consacraţi de multă vreme (exemple ar fi Răzvan Vasilescu, Maia Morgenstern, Andreea Bibiri etc.) care vin la Green Hours strict pentru că e un spaţiu mult mai intim şi probabil că se simt mai bine decât pe scena mare.

Reuşiţi să trăiţi din teatru?

A.I.: Nu, din păcate. Eu n-am găsit soluţia.

C.B.: Nu. Însă există şi câteva excepţii, foarte puţine. Soluţiile sunt reclamele, vocile de pus la filme sau alte job-uri în televiziune. Însă din teatru propriu-zis nu se poate trăi.

Totuşi, este o alegere bună pentru voi?

A.I.: Da. Eu simt că sunt pe drumul cel bun.

C.B.: Mă simt bine cu ce am ales, dar caut să devin cât mai bun şi în muzică, şi la pictură. M-am apucat de cântat cu nişte băieţi, am făcut câteva piese prin cămin, prin nişte studiouri… Vrem să ne înscriem într-un concurs, la Silver Church, pe 24 octombrie. Trupa Elvinder cântă metal.

Aşadar, merg miercuri la Clubul Ţăranului. Începe spectacolul, cu întârzierea obişnuită în astfel de spaţii. Intră actorul, începe, cu firescul lui, să spună povestea, care musteşte de idei şi nuanţe. Spune el ce spune, preţ de vreo zece minute, cât să faci captatio benevolentiae şi să-ţi prinzi publicul, de altfel unul deosebit de civilizat în seara cu pricina, când din fericire spaţiul nu era insuportabil de aglomerat. Când iată că se iveşte cineva de la organizatori care vine şi-i plasează discret un microfon. Actorul ia microfonul, deşi nu e nevoie de aşa ceva, se aude foarte bine, în primul rând pentru că ştie să vorbească pe scenă, în al doilea rând fiindcă spaţiul nu e mare şi în al treilea rând pentru că spectatorii nu sunt nici foarte mulţi, nici zgomotoşi. Dar iată că se întâmplă ceva. O cucoană din spate strigă, cu voce spartă: “Vă rog s-o luaţi de la început, că noi, aici, în spate, n-am auzit nimic!” Actorul se opreşte, nedumerit şi aş spune că o clipă intimidat, vizibil stânjenit. “Poftiţi?” “Da, ziceam s-o luaţi de la capăt, că am venit la spectacol să auzim!” Tăcere. Fiind la nici doi metri de scenă, am crezut că actorul ori va pleca, ori va azvârli cu ceva. A ezitat. Apoi a spus: “Mi se pare unfair faţă de mine. Să întrebăm publicul. Merg mai departe sau o iau de la capăt?”. Majoritatea spectatorilor spun să meargă mai departe. Ceea ce şi face, după ce trage adânc aer în piept şi îşi revine.

Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată la un spectacol de teatru. Pe moment, mi s-a părut că nu e adevărat. Mi-a fost ruşine că un spectator se poate comporta astfel, ca un nuntaş la o nuntă dintr-un cort mare, unde li se strigă lăutarilor să mai “zică una” sau să o cânte iar “pe-aia cu Magdalena”… Iată, deci, una dintre feţele democraţiei, că doar nu s-or selecta la intrare spectatorii, în funcţie de educaţie… Iată, deci, una dintre feţele libertăţii de exprimare, în virtutea căreia un actor – şi ce actor, în cazul de faţă – e tratat de un pigmeu (îmi asum epitetul depreciativ) consumerist ca un lăutar, e întrerupt dintr-un act care prespune nu doar talent şi muncă, ci şi o concentrare care are nevoie de anumite condiţii, de minime condiţii. Iată, deci, consumistul sau consumeristul în acţiune: el vine la teatru să consume, teatrul este un produs pe care îl achiziţionează şi de la care are aşteptările lui.

Aşa se va fi întâmplat, oare, şi în Evul Mediu, când comedianţii ieşeau în pieţe, în faţa unei mulţimi gregare, ca un organism hidos, care “se râde”? În mileniul trei, organismul vrea tot “distracţie”. Pentru el, arta e distracţie şi viceversa.

În plimbările mele prin cluburile bucureştene în care se joacă teatru, am observat o contradicţie care s-a confirmat dacă nu de fiecare dată, cel puţin în repetate rânduri: artişti valoroşi sau cu potenţial recurg la acest tip de spaţiu de joc din varii motive şi de multe ori fac lucruri valoroase sau cel puţin interesante, experimente, încercări care cel puţin îţi dau de gândit. Însă de aproape tot atâtea ori calitatea spectacolului nu este direct proporţială cu pregătirea publicului în ale teatrului. Indicii în acest sens sunt destule. Mulţi actori, mai ales tineri, joacă în astfel de spaţii – atât de convenţionale în neconvenţionalul lor – pentru că n-au de ales. Mulţi dintre ei au trecut prin moment când au stat în faţa unui public care se comportă ca masa de nuntaşi dintr-un cort de ţară sau de mahala.

Dincolo de incidentul relatat, care mi-a lăsat un gust foarte amar, pot spune că “Profu’” este un recital actoricesc de nivel înalt. Un actor care stă singur pe scenă, sprijin de o măsuţă, şi spune o poveste despre noi şi zilele noastre, copiii noştri, şcoala noastră, indiferenţa şi violenţa noastră şi ţine fără suflare publicul mai mult de o oră. Mijloacele lui sunt mature, având rafinamentul care ia forma simplităţii.

Textul belgianului Jean-Pierre Dopagne pune în prim-plan omul vremurilor noastre, cu angoasele lui, inadaptatul care trăieşte în lumea literaturii şi care vrea să le deschidă elevilor porţile spre lumile din cărţi, lovindu-se de sufletele uscate dintr-un sfârşit de mileniu în care sensibilitatea omenească s-a modificat genetic. Răzvan Vasilescu face un remarcabil tur de forţă prin stările de suflet care străbat un personaj ce sfârşeşte prin a-şi ucide elevii care nu seamănă deloc cu ceea Profu’ îşi închipuie că e fiinţa umană.

Rememorând frânturi dintr-o viaţă de profesor în care “totul e mic”, protagonistul face un portret al omului şi al sfârşitului de veac, care agonizează între o normalitate absentă şi o existenţă devenită reality-show, între ironii ale sorţii… Povestea Profului este povestea tristă a omului recent, ca să citez un filosof contemporan de la noi, a neliniştilor şi a neputinţelor omului sub vremi. Răzvan Vasilescu o spune pe scenă, după ce a spus-o pe un audiobook produs de Humanitas, credibil şi angajant, uzând de armele discrete şi eficace ale actorului matur, în care arta şi ştiinţa se întâlnesc şi scot la suprafaţă adâncimi infinite.

Am mers, aşadar, la clubul de la Muzeul Ţăranului Român să văd „Un bărbat şi mai multe femei”, spectacol produs de Teatrul Joint. Am ajuns cu un sfert de oră înainte să înceapă comèdia. Spre surprinderea mea, era plin ochi. M-am aşezat cuminte pe locul indicat şi am comandat o cafea, care a venit destul de repede, având în vedere slalomul pe care a trebuit să-l facă chelnerul printre scaune şi oameni. Care erau de toate felurile. În primul rând cunoştinţe, prieteni şi rubedenii ale actorilor, fireşte. În al doilea rând, tineri, în marea majoritatea studenţi etalând atitudini de toate felurile – etno, punk, Oxford etc. Între timp, am ascultat muzică rusească şi am mai schimbat o vorbă. Din câte mi-am dat seama, cei mai mulţi clienţi veniseră special pentru spectacol, neaflându-se acolo întâmplător.

Şi a început şi comèdia, cu o jumătate de oră întârziere, după bunul obicei al manifestărilor underground, care se feresc de conformism şi conformitate ca dracu’ de tămâie. Se joacă, aşadar, „Un bărbat şi două femei”, după Leonid Zurin, în regia lui Bogdan Huşanu, cu Paula Chirilă şi George Constantinescu. „Comedie” e un fel de-a spune, pentru că textul, mai mult decât ofertant pentru actori, dar mai puţin generos pentru regizor, este o incursiune kafkiano-caragialescă în absurdul omniprezent, de fapt atât de obişnuit, că a devenit insesizabil. Antierou prin toate datele, funcţionalul banal Gavrunski intră într-un spital pentru a face rost de o adeverinţă care să-i ateste sănătatea mintală. Şi iese – aţi ghicit – fără. După care urmează o odisee cu accente când ionesciene, când caragialeşti, povestea în sine, de un umor şi cinic, şi duios, a întâlnirii cu diferitele chipuri care îţi scriu destinul, fără ca tu să ştii: medicul psihiatru, evident mai bolnav decât pacientul, poetesa care fantazează la sanatoriu şi strică inocent alte vieţi, directoarea de întreprindere (femeia-bărbat, cu creierul spălat bine), conţopista cu mânecuţe, tâmpă şi înduioşătoare, vecina ubicuă, întruchiparea clevetitoarei care ascultă la uşă, soţia cenuşie şi impenetrabilă etc. etc.

Pe toate acestea le întruchipează cu un entuziasm prea-prea Paula Chirilă. Diversitatea partiturilor ce îi revin îi pune în lumină posibilităţile, în căutarea jocului bine temperat. Partenerul ei, George Constantinescu, îi împărtăşeşte verva. Probabil că, pe măsură ce numărul reprezentaţiilor va creşte, plăcerea jocului nu va mai fi o piedică în calea dozajului.

În timpul spectacolului, publicul se dovedeşte receptiv. Nici n-ar putea fi altfel, căci fără îndoială că, la nivel primar, îşi recunoaşte lumea şi, vorba poetului, „lumea-i cum este/ şi ca dânsa suntem noi”. Punct ochit, punct lovit. Aşadar, entertainment de calitate, cu inteligenţă şi umor, pentru diverse categorii de public, un tip de entertainment care nu e deloc uşor de făcut şi care la noi cam lipseşte. Timp de aproape două ore, n-a plecat nimic. Sau cel puţin nu-mi amintesc să fi zărit în întuneric pe cineva plecând, lucru care se întâmplă frecvent la case mai mari.

Suntem într-o lume a drogurilor, unde personajul principal, Mira o tânără plecată de la dezintoxicare, îşi prezintă povestea vieţii, de la iubirea pentru dealer-ul Manu şi primul ecstasy, la fuga de acasă şi goana după o doză de heroină până la repetatele tentative de sinucidere. Informaţiile curg ca şi filele unui dosar penal (am aflat chiar din spectacol că autorul lucrează la poliţie!), iar consecinţele sunt devastatoare: ajunge toxicomană, pierde o sarcină, tatăl ei se îmbolnăveşte de supărare etc. Această schemă aproape didactică conform căreia orice inconştienţă aduce după ea un rău iminent este urmărită cu atenţie de dramaturg, în jurul ei constituindu-se personajul principal. Drama consumatorilor de droguri este prezentată ca într-un documentar poliţist, din care nu lipsesc însă detaliile comice, penibilul unor situaţii sau candoarea personajelor. Regizorul Dan Tudor imprimă poveştii un ritm alert, accelerat de proiecţii (Radu Crăciun) şi planurile multiple pe care le dezvoltă de aici. Mira poartă cu ea o cameră de filmat prin care sunt introduse flashback-uri sau dublează acţiunea directă cu înregistrări care par transmise live.

„Ecstasy” este o poveste simplă decupată din realitatea crudă a drogurilor care plasează spectatorii de la Green Hours în perspectiva martorului direct la unul dintre cazurile poliţiei, peste care suprapune o cantitate considerabilă de dramă umană. Din păcate, dramaturgul simte nevoia neapărat să o cântărească în cuvinte, iar personajele piesei povestesc aproape tot ce trăiesc, expunându-se uneori spre un dublaj pleonastic.

Simona Popescu aduce multă forţă dezorientării personajului ei, trece cu lejeritate prin labilitatea Mirei, aducând în spaţiul de la Green un personaj veridic. Însăși povestea o ajută pentru că spectacolul începe cu intrarea ei într-un bar, pe care îl închiriază cu ultimii bani ca să nu fie deranjată de fantome din trecut când îţi ia o nouă doză, instaurând un soi de complicitate cu clienţii reali ai barului. Lui Dan Tudor îi place aces joc al spaţiilor şi construieşte spectacolul în jurul lui. A ales o distribuţie cu nume convingătoare şi ei i se datorează o mare parte din ceea ce reprezintă spectacolul, pentru că actori au coborât cu succes de pe scene mari în barul mic de la Green. Mihai Călin (Manu), Dragoş Ionescu (barmanul şi apoi, tatăl Mirei), Dan Rădulescu (un tânăr care se îndrăgosteşte de Mira la centrul de dezintoxicare) şi Simona Popescu intră cu încredere în această poveste despre droguri, viaţă, sinucidere şi speranţă. Iar Dan Tudor punctează bine momentele serioase, relaxând atmosfera cu scene de comedie… pentru că, totuşi, ne aflăm într-o seară, într-un bar… cu o bere sau un ceai în faţă.

Zis şi făcut. M-am gândit c-o să fie buluceală ca la piesele de la Lăptăria lui Enache, aşa că joi la prânz am sunat să fac rezervare. Şi domnul care mi-a răspuns la telefon a fost evident nedumerit când i-am spus că e o rezervare pentru o singură persoană. „Da, sigur… Poftiţi… vă aşteptăm”.

Joi seara pe la opt fără un sfert trecute fix, descind în clubul din Piaţa Naţiunile Unite. Şi dau de… două persoane, în afară de cei doi barmani. În rest, o foarte plăcută linişte, în loc de muzică bubuitoare, cum e obiceiul în urbea lui Bucur. Foarte bine, îmi spun, o să „mă râd” nestingherită, o să văd de aproape, o să-mi trag sufletul. Cât despre spectacol, mă înarmasem cu răbdare, fiind sigură că ştiu ce va urma, că am descifrat cu uşurinţă reţeta textului dramatic contemporan care are succes în cluburi. Nu mă îndoiam că voi avea parte de „alte guri, aceeaşi gamă”: sex, droguri, violenţă, nefericire, însingurare, alienare etc. etc. Înainte să înceapă spectacolul, în ultimele cinci minute, s-au adunat (din câte mi-am dat seama) prietenii actriţelor. Să fi fost, cu toţii, vreo 15 oameni.

Şi uite că, să nu-ţi crezi ochilor, a început la timp. Piesa lui Ştefan Lupu este, recunosc, bunicică, pentru că foloseşte reţeta, dar îi adaugă ceva. Autorul „le ştie”, vorba fotbaliştilor, cu dialogul, ceea ce e esenţial. Cu toate că riscă, mergând pe „aceeaşi gamă”, îi iese în primul rând pentru că nu se împiedică de nici un pic de sentimentalism ca nuca în perete, care să înmoaie inimile.  Cu alte cuvinte nu mistifică, de dragul situaţiei scenice. Nu le conferă piţipoancelor, căci despre ele este vorba grosso modo, o umanitate (sensibilitate+nefericire+dorinţa de a avea o altă viaţă+…) neverosimilă, cum fac majoritatea variaţiunilor pe această temă. Nu pune în faţa ochilor nişte creaturi care, deşi au chip de om, nu sunt oameni, deşi au comportament animalier, nu sunt animale. Ce să fie ele oare? Dramaturgul şi-a curăţat personajele de nefericitul balast şi ne-a adus în faţă două studente care fac un ban cinstit la linia erotică, ajutându-i pe neajutoraţii reprezentanţi ai sexului tare să-şi împlinească fanteziile zoofile. Piţipoancele – neroada şi vulgara care-ţi zgârie şi timpanul, şi retina – sunt angrenate, fireşte, în drumul sigur spre fericire: banii.

Tinerele Irina Enache şi Amelia Ursu joacă totul cu convingere, într-un spaţiu cu o scenografie minimă. E drept, mai îngroaşă, pe ici, pe colo, deşi personajele sunt groase cu asupra de măsură. Conversează şi gesticulează abudent, dar nu riscă prea mult, pentru că personajele le permit aproape oricât. Spectatorul, nu-i aşa, poate simţi oricând ceva parodie acolo unde nu e. Dialogul are şi substanţă, şi ritm, ceea ce nu e rău deloc. Ş nu ne scoate ochii cu vreo filozofie ieftină, deşi are o filozofie, ca să zic aşa. Ce se întâmplă cu fetele dornice de călătorii exotice şi hoteluri luxoase nu vă spun, bineînţeles, că poate găsiţi o oră liberă într-o seară să mergeţi să vedeţi. Pot să vă spun, în schimb, că în „Şoc! Mă mărit c-un zoofil” este bine reprezentată, fără briz-briz-uri greţoase sau snoabe, specia piţipoancelor adevărate. Care nu, nu se vând pentru că „n-au încotro şi acolo le-a împins viaţa”, cărora nu „le tremură sufletul” pentru părinţii săraci de acasă, care nu visează la „o familie adevărată”, ci la o situaţie bună.

Iar tot greul cade pe umerii actriţelor, pentru că astfel este construit textul, iar regizorul Ovidiu Uşvat foloseşte minimum de mijloace. Ceea ce, iarăşi, nu e rău deloc.

Ajung cu o jumătate de oră înainte, mă întâmpină o gazdă foarte prietenoasă şi serviabilă, care îmi rezervase o masă. Apreciez gestul, pentru că barul e plin de o mulţime  de oameni care par angajaţii unei singure firme. Probabil au şi ei câteva ore de  tihnă la un fel de petrecere. Se cunosc între ei, sunt gălăgioşi şi au cu toţii pungi roşii de la o cunoscută firmă de telefonie mobilă.

Se face linişte, se sting luminile, începe piesa. “Nişte d-ăştia”, scrisă şi regizată de Iulian Postelnicu, cu Leonid Doni şi Alexandru Papadopol. Pe cel din urmă l-am văzut jucând teatru doar pe vremea când era student. Sunt curioasă, recunosc. De ce să joace un star al telenovelei româneşti într-un club dintr-un parc, în faţa a câteva zeci de spectatori? Nu mă aşteptam, probabil din cauza prejudecăţilor.

Piasa are un haz nebun, parcă ar fi scrisă de un satirist cu state vechi. Firescul şi umorul replicii sunt autentice, despinse din situaţia pe care o înfăţişează. Doi angajaţi ai unui teatru, un actor şi un regizor tehnic, urzesc un plan de răzbunare împotriva şefului absent, care vrea să-i dea afară. Şi vorbesc, vorbesc, se contrazic, se iau la harţă, cugetă adânc, “din puţul gândirii”, îndrăznesc, dau înapoi, visează cai verzi pe pereţi. Greu să le rezişti, joacă bine umărul neaoş, între neghiobie şi ambâţ. Se agită, poate, un pic cam mult, dar asta numai dacă vrem să găsim neapărat un nod în papură. Antonio, interpretat cucerior de Leonid Doni, înzestrat cu adevărat pentru comedie, este “aluatul moale”, netotul blajin şi influenţabil. Cosmin (Alexandru Papadopol) este opusul lui, îngâmfatul orgolios care nu poate să nu aibă întotdeauna dreptate.

Piesa durează mai puţin de oră. Şi nu se poate să nu te prindă, oricât de elitist ai fi. E o comedie pentru toţi, cum nu prea se întâmplă în cluburile bucureştene şi nici în teatrul românesc în general. Un spectacol pentru publicul larg, pentru el conceput, deci accesibil, ceea ce criticilor de teatru sigur nu le miroase a bine din start. E un spectacol fără fasoane, direct, onest, care face ce-şi propune să facă: teatru pentru cei mulţi. Merge pe o situaţie scenică extrem de ofertantă pentru actori şi neplictisitoare pentru public. Interpreţii nu lungesc partitura, care are dimensiunea ideală, cât să spune ceva, dar să nu plictisească.

Plec bine dispusă, recunosc. Nu-mi pare rău că am venit. Şi nu mă simt păcălită. Am bănuit că e un spectacol haios şi atât. Şi uite că am avut dreptate. Deci clientul e mulţumit.

Mă instalez cu zece minute înainte de ora la care e programat spectacolul, comand o cafea şi sunt bucuroasă că în club sunt câţiva oameni. Surprinzător, nu urlă unul la altul graţie volumului civilizat la care e dată muzica. Cei mai mulţi sunt la vârsta studenţiei. Se simte o anume tihnă, de care eu personal n-am prea avut parte în drumurile prin cluburile bucureştene, în căutarea de teatru underground. De regulă, dau piept cu îmbulzeală şi muzică dată atât de tare, că nu te poţi înţelege om cu persoană decât dacă zbieri. Ceea ce înseamnă efort fizic pentru tine şi gălăgie în plus pentru ceilalţi.

Aşa că îmi văd de treabă. Aştept relaxată. Şi aştept şi aştept, până pe la 20.30. Noroc că a meritat. Dar recunosc că nu înţeleg de ce se întârzie în 99% din cazuri. Mă depăşeşte. Pentru că e vorba de „spaţii neconvenţionale”, cum convenţional sunt numite? În fine, să nu ne împiedicăm de mărunţişuri…

Actorul singur pe teritoriul lui

Începe „G.O.D”, one-man show cu Toma Dănilă, în regia lui Marcel Ţop, un spectacol mai vechi, lăudat de toată lumea, inclusiv de critici, care nu s-au dezminţit şi au făcut „observaţiile” de rigoare, mai mult sau mai puţin inteligibile. Preţ de aproape o oră, am în faţa ochilor un actor adevărat, singur pe scenă, în prezenţa căruia gândurile nu ţi-o iau razna şi nu te plictiseşti nici o clipă, un tânăr care degajă un firesc cuceritor, care nu „joacă” personajul, ci e personajul. E credibil, ceea ce înseamnă că îşi atinge scopul.  

E treabă grea să fii singur pe o scenă improvizată într-un club dintr-un subsol, în faţa a câţiva spectatori care te urmăresc cuminţi, cu vizibilă plăcere (fără să vorbească la mobil „discret”, în şoaptă, fără să se foiască spre bar pentru încă o bere), să îi ţii cu ochii la tine aproape o oră şi cu urechile ciulite la un text care atacă teme vechi de când lumea şi pământul, deci riscante pentru actor şi regizor deopotrivă – spiritul timpului, cum se spunea în mileniul recent încheiat, neputinţa de a trăi altfel decât trăieşti, aspiraţia către altceva, care e departe din cauza lumii în care respiri sau mai degrabă te sufoci, reglată de societatea capitalistă, cărora li se adaugă, desigur, spleen-ul de secol XXI, lipsa orizontului şi toate cele ale omului recent, ca să folosesc o sintagmă sau, de fapt, un concept al unui filozof român care, din păcate, se ocupă mai mult de cetate şi de viaţa ei decât de propriile scrieri.

Spunând pre limba noastră cea colocvială şi clişeistică povestea unui tânăr aspirant la gloria Thaliei, personajul se spune pe sine nuanţat, dând glas amărăciunii şi râsului, omenescului şi neomenescului. E coerent cu sine şi nu falsează. Nu ştiu dacă Toma Dănilă se numără printre actorii care au trac. Pe scenă e relaxat şi firesc. E, fără îndoială, pe teritoriul lui. A fost, recunosc, o descoperire. Cea mai importantă de când mă îndeletnicesc cu această rubrică de la gazeta online. Vor mai fi şi altele, nu mă îndoiesc. Mediocritatea  – ca să folosesc un eufemism – care domneşte în oferta din această zonă artistică le va ajuta, făcându-le şi mai evidente.

Fără proiecţie video nu se poate

Recunosc că după ce am văzut spectacolul am scotocit pe omniscientul Google după articole despre G.O.D. Am găsit câteva, verdictele exprimate în ele fiind în ton cu opinia mea, dar exprimate, desigur, cu zero entuziasm, cum scriu majoritatea criticilor de teatru din România, simulând în zadar detaşarea obiectivizantă, faţă de a cărei existenţa în fapt  au fost şi sunt sceptice minţi mult mai luminate şi mai avizate la astfel de consideraţiuni decât mine.

Iată, aşadar, o opţiune şi un lucru bine făcut de un actor şi un regizor, Marcel Ţop. Singurul lucru care m-a surprins neplăcut – poate fi un nod în papură, dacă vreţi – a fost recursul la proiecţiile video. Din păcate, ele fac parte din reţeta producţiilor underrgound care se feresc de reţetă. Am impresia că, dacă montezi o piesă pe un text contemporan într-un club bucureştean, dar n-ai proiecţii video, nu exişti sau eşti un demodat… N-ai proiecţie, degeaba faci spectacol! Mai rău, te faci de râs! Ori e vorba despre un clişeu în sine facil şi facil exploatat, ori judecata mea e facilă, se prea poate. Dacă suntem în al doilea caz, e clar că ceva îmi scapă. Cert este însă că, aşa cum avangarda a devenit inevitabil tradiţie şi, implicit, reţetă, negându-şi astfel propria identitate şi trădându-şi limitele, în ultimii ani proiecţia video s-a transformat din mijloc inovator în tradiţie, în sensul negativ sau neutru al termenului, cum preferaţi. Abuzată în producţiile underground, s-a epuizat, ajungând să fie propriul duşman. Părerea mea! G.O.D. ar fi fost un spectacol bun şi fără această găselniţă, un fel de tic de care regizorii tineri din România nu pot scăpa. Că e cazul sau nu, ai proiecţie video. E musai.

Deşi spaţiul e mic, producătorii vând în neştire bilete, la un preţ deloc studenţesc. Li se pare normal ca spectatorii plătitori să stea claie peste grămadă, probabil că-şi închipuie că e pentru că aşa spectacol nu s-a mai văzut, nu pentru că speculează şi vând vrabia de pe gard, adică locuri inexistente. Printre mese abia te poţi strecura. Urlă muzica de la un post de radio. Căldura e sufocantă, căci nu funcţionează aerul condiţionat, dar nu-i nimic, pe tine te interesează piesa…

Care începe fără întârziere şi care trebuie să dureze o oră şi jumătate. Se joacă în spaţiul infinitezimal din faţa barului. Demonstrativi, actorii vor să te poarte în lumea săracelor fete bogate din capitalism, fără creier şi fără inimă, nişte gonflabile, victime ale lumii lor. Same old story. Actorii se străduiesc. Interpretează nişte “japiţe de bani gata”, deci ţipă isteric, joacă gros, gesticulează abundent, îţi bagă degetele în ochi. Aşa înţeleg ei să întruchipeze ridicolul, banalul şi dramatismul care decurge din ele. Dar le iese doar ridicolul. Şi vor, probabil, o combinaţie de joc realist cu interpretare parodică, autosubminantă. Sau asta văd şi aud eu, de la distanţa (în spaţiu) la care mă aflu. Spectatorii freamătă de plăcere, “se distrează”.  Piesa e “interactivă” la modul primitiv: de câteva ori, actriţele păşesc printre bănci şi agaţă câte un reprezentant al sexului opus ca să-şi facă scena şi să întrebe, din interiorul poveştii cu care vor să convingă, “Tu citeşti cărţi?” ştiind că au ceva şanse să primească răspunsul prevăzut - din nu ştiu ce motive – de text: “Nu”. Şi uraaa! scena iese, actriţa îşi poate vedea de treaba ei şi dă replica, ce stârneşte hohote de încântare: “Nici eu!” E mişto, frate! Suntem din acelaşi film! Şi mai mişto e că suntem la “teatru”! Pe bune!  Şi povestea merge mai departe, într-un text clişeu după clişeu, montat (voluntar au ba)  în clişeu după clişeu, şi ajunge la întrebarea care nu poate da greş şi face deliciul publicului: “Tu te fuţi?” Previzil, spectatorul racolat se jenează. Dar ceilalţi sunt în delir. Trăiască interactivitatea! Teatru pe bune, din lumea noastră, noi suntem. Arătăm realitatea nudă. Bani, droguri, sex, artificiu, plictis şi cruzime, făcând pereche, în regim clişeistic, cu creierul mic şi inima strâmtă, cu nefericirea, inconsistenţa, frustrarea, chinul şi agonia. De cele mai multe ori de toxicoman, se-nţelege. Şi iată că apare, neverosibil, dar previzibil, Albă ca Zăpada, adică o poveste de dragoste pură, sufocată de lumea impură şi de personalitatea ireversibil maculată a protagniştilor. Super. Păi nu-i aşa? Lumea e “de căcat”!

Şi tot aşa, şi tot aşa. Hell, protagonista cu un nume ale cărui implicaţii îţi pun isteţimea şi cunoştinţele la încercare, apare în secvenţe video, care alternează cu scenele live. Şi, spre sfârşit, când vine vorba de puritatea care nu poate rezista dragostei, băgăm nişte secvenţe coregrafice. Spectatorii tac şi suspină. Unii, probabil, de emoţie. Eu pentru că am nervii puşi la încercare, mă simt păcălită şi jignită în inteligenţa şi în sensibilitatea mea absolut mediocre. Şi la sfârşit, plasate total greşit, nişte monologuri. Dar cine mai are răbdare?! Păcat de Cristi Iacob, că e mare talent. Dar ce să salveze el? Piesa? Montarea? Colegii de “scenă”? Din nefericire, pe mine, ca spectator, nu mai are cum să mă salveze.

Şi, în sfârşit, spectacolul se termină. Nu după o oră şi jumătate, ci după două! Ceea ce spune mult. Toată lumea dă năvală spre uşă. De-abia aştept să trag aer în piept să-mi revin fizic şi psihic. Ce frumos a fost la teatru “la lăptărie”!

O seară dintr-o joi, la sfârşit de septembrie. Ajung la clubul La Scena, pe Calea Călăraşi, şi mă opresc în grădina unei case vechi, somptuoase, care îşi etalează aproape cu trufie patina timpului, mândră de epoca în care a strălucit, dar şi de vremurile care au lăsat-o cu urmele unei suferinţe nobile. Terasa e simplă, ceea ce pune în evidenţă şi mai bine spaţiul de bun-gust. Pe înserate, la cele câteva mese se află clienţi care nu urlă ca să se poată înţelege unul cu celălalt sau ca să-i audă ceilalţi, căci, lucru de mirare pentru un club din urbea lui Bucur, nu e muzică, nici măcar în surdină. Aşadar, oameni care vorbesc civilizat, fără să deranjeze. Tineri care îşi amintesc ce spectacole de teatru au mai văzut în cluburi, schimbă opinii despre ce nu trebuie să rateze şi discută relaxat în faţa unui pahar de vin, bere sau suc, despre câte-n lună şi în stele: teatru, criza, cum ne tai ăştia salariile, cum e în Franţa sau mai ştiu eu unde, ce drăguţ e în grădină etc. Prind din zbor replici spuse pe un ton jos, nederanjant, de genul „Ai văzut-o pe-aia (piesa – n.red.) de La Motoare? Nu? Trebuie s-o vezi!”, „Nu durează mult, aşa că după poate mai staţi la o bere”… Sunt oameni de toate felurile: studenţi trendy, în gaşcă, sau câte unul singuratic, cu capul pitit în monitorul unui laptop, oameni care afişează o eleganţă de birou, parcă desprinşi din paginile revistelor de profil, domni cu aer occidental, veniţi pentru piesa care se va juca în pod. Nimic strident, nimic neplăcut. Un aer de normalitate liniştitoare. Nu tu fiţe, nu tu mârlănii, nu tu gălăgie şi… nu tu preţuri mari!

Biletul pentru spectacol în cumpăr de la bar, după ce intru în restaurantul propriu-zis printr-o marchiză cum aveau casele de la începutul secolului şi descopăr un spaţiu elegant, aducător de tihnă, în care n-ai de ce să te temi c-o să tragă vecinul cu urechea la ce vorbeşti sau c-o să auzi, fără să ai nici un chef, ce spune X de la masa de alături. Dimpotrivă, un loc spaţios, care emană şi cere intimitate.

Ies şi urc pe o scară de lemn simplă la nivelul superior al terasei, unde stau câteva mese stinghere, la care poţi citi în voie, cărţi tipărite sau virtuale (au Internet wireless). De sus, în întuneric, la lumina slabă răspândită de becurile prinse de zid, care luminează ceva verdeaţă, farmecul urban devine cât se poate de concret. Parcă şi tramvaiul 16 şi zgomotele lui au ceva simpatic, fără îndoială poetic. Şi te simţi într-un alt oraş, unul mai darnic, oricum nu în Bucureştiul acela în care se află „La Scena” din punctul de vedere al geografiei reale. Nu în mahalaua de asistaţi sau parveniţi, dar nici în cartierul de blocuri noi, uniforme, cu apartamente la preţuri halucinante. Eşti mai aproape de spiritul străzii Mântuleasa, care începe chiar după colţ.

…şi cuprins, fără încheiere

Cineva descuia uşa spre spaţiul de joc şi intrăm. Citesc un anunţ pe care scrie că jos se poate închiria un spaţiu de lucru, pentru un atelier sau laborator. Pe pereţi, ceva lucrări grafice. Ajungem în „sală”, care este, de fapt, o mansardă irezistibilă, spaţioasă, care nu are nevoie de nici o amenajare, de nici un accesoriu sau artificiu. Cărămida roşie nu dă greş niciodată. Iată un spaţiu minunat pentru experimente teatrale sau de altă natură şi, după umila mea părere, ideal pentru muzica de cameră. Când mă gândesc cum ar suna un violoncel acolo, mă apucă frisoanele…Un loc în care să se pot ţine ateliere, un loc în care n-ai cum să te simţi departe de ce se întâmplă pe scena pe care stai şi tu spectatorul.
În seara asta, sunt unul dintre cei nici treizeci de spectatori. Unii, evident, din breasla actoricească.

Şi începe spectacolul. Apoi, în mai puţin de o oră, se şi termină. Ce am văzut acest timp suspendat, cocoţată în mansardă? O variaţiune poetică şi cu umor pe tema „cineva are să tulbure liniştea noastră de îndrăgostiţi dornici să fie departe de toată lumea”. O situaţie Un text de Jon Fosse, greu de jucat, ca aproape orice piesă cu puţine personaje. În cazul nostru, este vorba despre un el, o ea şi un străin, interpretaţi de Ovidiu Usvat (care semnează şi regia), Claudia Croitoru (care semnează, de asemenea, scenografia şi muzica) şi Mihai Căpăţână. Toţi tocmai au terminat facultatea. Şi experimentează. Îşi caută vocea, mişcarea şi personajele pe care vor să le pună în lumină. Şi e evident că au într-adevăr chef să joace, să găsească echilibrul verosimil dintre partitura învăţată şi improvizaţia impusă de text, o temă care cere variaţiuni. Situaţia pe care se construieşte spectacolul este cât se poate de ofertantă pentru actori. El şi ea, nerăbdători să fie „singuri împreună”, izolaţi într-o casă de la malul mării, se trezesc că liniştea spaţiului mult visat nu este tocmai conform aşteptărilor, că realitatea visată nu corespunde realităţii…din viaţa concretă. Situaţia scenică mizează pe căile răsucite ale relaţiilor dintre oameni şi pe nenumăratele mişcări sufleteşti care le determină. Echilibrul stabil al cuplului devine brusc un echilibru fragil, căci încurcate sunt căile oamenilor… Necunoscutul tulbură ordinea lucrurilor, căci prezenţa lui nedorită într-o ficţiune comună aduce imprevizibilului, care este, de fapt, ingredientul principal al existenţei. Şi, ca atare, finalul este în coadă de peşte. Şi, prin urmare, imaginaţia spectatorului participă la ce se întâmplă pe scenă, căci de ea depinde totul…

Animaţi fiind, cum e şi firesc, de dorinţa de a demonstra ce pot şi ce ştiu, actorii mai sperie din când în când firescul, naturaleţea – regulă de bază, regulă universală a interpretării – care o ia la fugă şi cu greu se mai întoarce.

Una peste alta, plec după ce aplaud, nemulţumită că ceilalţi spectatori nu sunt mai generoşi. Şi mă gândesc că, de aici încolo, cineva are să (mai) vină în mansardă. Să deguste fapte artistice şi locuri care „te bagă la idei”.