La Oradea se organizează de ani buni singurul festival de teatru scurt de la noi. Anul acesta, oferta, care a adus şi patru spectacole pe zi, atât producţii ale teatrelor de stat, cât şi creaţii independente, unele realizate pentru spaţii din cluburi, plus alte manifestări, le-a dat mai ales localnicilor ocazia de a vedea spectacole din alte oraşe. O ocazie pe care au luat-o în serios, aşa că s-au prezentat cu mic, cu mare, mulţi adoptând eleganţa înduioşătoare a unei epoci apuse şi etalând maniere adesea uitate în metropolele unui interesant, dar agresiv început de mileniu. În săptămâna 25 septembrie – 2 octrombrie, oraşul, respirând un aer liniştit şi cochet, fără însă a-l etala, printre vile noi şi case vechi, s-a arătat curios să vadă faptele recente ale teatrului de la noi sau din Austria şi din Germania, de exemplu. Festivalul n-a dus lipsă de public, dar s-a observat uşor că pe localnici i-au atras, în mod previzibil, mai mult producţiile bucureştene invitate, unele de calitate (printre ele „Metoda” de la Teatrul Nottara”, „Pyramus and Thisbe 4 You” şi „Natură moartă cu nepot obez” de la Odeon), altele nu. Am observat însă şi reprezentanţi ai publicului constant – studenţi pe care i-am regăsit la diferite spectacole, precum şi intelectuali de toate vârstele, unii de o eleganţă vestimentară desprinsă din mallurile înfloritoare ale patriei.

Festivalul a început într-o duminică fastă, încălzită de un soare blând, dar puternic. În seara de 25 septembrie, s-a inaugurat Teatrul „Regina Maria”, după ani de reamenajare. Există, se pare, şi surprize plăcute la vremuri de criză economică generalizată. În ani grei pentru România şi pentru Europa în general, teatrul de un secol şi zece ani din Oradea a trecut printr-un amplu proces de consolidare, care s-a şi finalizat, ceea ce e de mirare, într-o ţară în care fondurile financiare, indiferent de instituţia care le asigură, ajung greu la beneficiar, de obicei blocându-se undeva, la o instanţă intermediară. În prima seară de festival, în sala mare a teatrului – o elegantă cutie italiană, ca Odeonul bucureştean, căptuşită în catifea de un roşu stins, cu felinare fastuoase – m-am simţit ca la „La Fenice” de la Veneţia. Cu acest sentiment am văzut „Scripcarul pe acoperiş” un musical reuşit, care nu te lasă să te plictiseşti aproape patru ceasuri şi care nu avea cum să nu placă, o reprezentaţie ce a provocat printre spectatorii încântaţii scurte comentarii de genul „Deci se poate şi la noi” sau „Aşa mai da!”. De altfel, demn de toată stima este şi „Biloxie Blues”, celălalt spectacol al teatrului-gazdă care a avut premiera în festival, o creaţie în care regizorul Ovidiu Caiţa scoate la rampă trupa „Iosif Vulcan”, care-şi arată potenţialul într-un spectacol de actorie, după un text solicitant.

Cum a fost, în linii mari, atmosfera de festival? Tihnită, cu o ofertă bogată în spectacole de toate felurile şi nivelurile, cu spectatori atât de politicoşi, încât să aplaude şi prestaţiile slabe. La reprezentaţiile în aer liber, susţinute după-amiaza pe scena montată în piaţa de lângă teatru, şcolari şi profesori, funcţionari şi câţiva pensionari se adunau cuminţi să vadă „comédia”. La fel şi la spectacolele de noapte din „Hanul cu noroc”, care nu au excelat la capitolul calitate. Atmosfera de club – cu fum, vacarm şi tot „tacâmul” de maniere, cel cu care actorii care-şi câştigă astfel existenţa sau experienţa s-au obişnuit. Previzibil însă, publicul local nu părea deloc obişnuit cu instrumentarul folosit în spectacolul de club, aşa că drept ar fi să spunem că festivalul are şi misiune civilizatoare. Reacţii nonverbale care arătau limpede nedumerirea şi comentarii primitive sau timide s-au auzit la tot pasul, dar chiar şi spectatorul de club – şi cel venit la o bere şi picat la spectacol, şi cel sosit cu un buchet mare de flori în celofan ca să-şi susţină sora/ fratele/ prietena etc. – are în sânge bizara politeţe românească ce-i îndeamnă pe conaţionali să aplaude cu forţă mai orice. Iar când vine vorba despre prestaţia unui actor ca Tudor Chirilă, nu tocmai în formă la Oradea, se înţelege că aplauzele sunt furtunoase, deşi spectatorii se uită neînţelegători în jur când „spectacolul” se încheie după 35 de minute fără cap şi fără coadă. Aplaudă însă zâmbitori, neîndrăznind să-şi exprime verbal nedumerirea sau să facă un comentariu negativ. Doar l-au văzut de aproape pe Tudor Chirilă! Şi, în plus, dacă spui că nu prea pricepi ce vrea spectacolul cu pricina de la tine, dacă te ia celălalt de prost? „Ce e bun nu trebuie să fie mult”, zice ritos o doamnă convinsă de superioritatea propriei înţelegeri, cu toate că panseul ei din puţul gândirii n-are nicio legătură cu chestiunea. Deh, oameni de toate felurile şi la teatru.

Una peste alta, meritul principal al ediţiei din acest an nu este unul de neglijat: localnicii au putut vedea multe spectacole de la Cluj, Timişoara, Baia Mare, Petroşani etc., destule realizate de oameni pasionaţi care ies rar la rampă, retraşi fiind într-o existenţă departe de freamătul obositor al unui oraş mare şi de cei care hotărăsc laurii. Mulţi tineri au fost incluşi în program, în detrimentul „monştrilor sacri”. Şi publicului i-a plăcut, aş spune, dacă mă iau după reacţia sălii la „Biloxie Blues”, de exemplu. Clasicii au păşit mult în spate la această selecţie şi contemporanii s-au văzut bine, cu multe calităţi şi tot atâtea defecte, cu texte despre omul de azi sau despre omul universal. Oradea şi-a făcut, la vremuri de criză, datoria.

Foto Bianca Boitan

Imagini puse cap la cap din albume vechi, din poveşti şi istorisiri ale celor care au trăit sau doar au trecut pe acolo şi o fotografie alb-negru pe care mi-a arătat-o cineva acum câţiva ani m-au făcut privesc întotdeauna acel spaţiu – cu toate coordonatele lui azi pierdute – ca pe o lume plină de mister, acel mister pe care numai sala de teatrul cu al ei miraj îl poate trezi. Fotografia de care vorbesc era simplă, genul ăla de poză de familie îngălbenită şi uşor ştearsă, dar era extrem de frumoasă. Cea mai frumoasă imagine dintr-o zi de iarnă pe care am văzut-o imortalizată vreodată. O stradă în pantă din fostul cartier Uranus, plină de munţi de zăpadă, la momentul când începe să se însereze, şi o femeie cu un palton lung şi sifoane în mâini, surprinsă din spate…

Dar astăzi Uranus a dispărut, iar sentimentele care te încearcă atunci când mergi prin acea zonă din Rahova variază de la furie la deznădejde, la amuzament şi la tristeţe… Munţii de gunoaie din spatele pieţei Coşbuc, strada care păstrează vechiul nume ale cartierului şi care arată gol şi mizer, deschizând în capăt panorama unui colos hidos, Casa Poporului, care se zăreşte din acel loc printre bălăriile de pe un maidan ce se întinde până aproape de picioarele ei, lumea colorată şi sărăcia urâtă (căci există, într-adevăr, şi o sărăcie frumoasă…) şi, în general, gropile, prostul gust, impresia puternică de părăsire şi pustiul… cam asta e lumea care s-a născut pe mormântul fostului Uranus.

Iată spaţiul în care primul centru comunitar de Artă Activă din România, laBOMBA, şi-a început activitatea, în urmă cu cinci ani, în 2006, şi unde a şi continuat-o până acum o săptămână când a fost evacuat, în urma retrocedării clădirii în care aveau sediul. De pe 25 iulie şi până în septembrie se vor muta în stradă… propunând un nou proiect „Artă Activă FĂRĂ SPRIJIN – proiect de educaţie creativă şi artă activă pentru comunitate versus proprietate, pentru spaţii comunitare şi culturale, pentru reprezentare directă, împotriva statului român care şi-a abandonat cetăţenii, împotriva distrugerii sistematice a ţesutului social din România. Nu ne împotrivim evacuării din spaţiul fizic, ne împotrivim evacuării conceptului de artă activă – artă comunitară, comunitate şi lucru împreună, educaţie creativă şi dezbatere publică, chiar dacă spaţiul fizic în care aceste lucruri s-au întâmplat în ultimii trei ani nu va mai exista de luni dimineața – 25 iulie 2011.”

Aşadar, la intersecţia Căii Rahova cu strada Sabinelor, vor avea loc repetiţii pentru spectacolul de teatru „FĂRĂ SPRIJIN”, ateliere cu copii şi dezbateri publice. În aceeaşi perioadă vor avea loc expoziţii şi prezentări video ale proiectelor de artă activă derulate în ultimii cinci ani de către Iniţiativa Ofensiva Generozităţii în spaţiul Centrului Comunitar laBOMBA. Toate „în aer liber”…

Numai cine n-a fost de curând în acea zonă a Bucureştiului nu poate înţelege ce act de curaj şi ce idee cu irizări aproape misionare sunt să deschizi şi să te încăpăţânezi să susţii timp de câţiva ani, împotriva vremii şi a vremurilor, a oamenilor, a statului etc. etc. o asemenea iniţiativă.

Iniţiativă ce a pornit de la ideea că procesul de gentrificare în zonă era/ este deja puternic şi că scopul proiectului trebuia să fie reprezentarea şi mediatizarea unei comunităţi care avea să dispară fără vreo mărturie a prezenţei lor timp de cincizeci de ani…

Nimic din fosta poezie a locurilor nu s-a păstrat, chiar dacă ea e sporită azi de însăşi nostalgia dispariţiei.

Lumea aia frumoasă în primul rând pentru că era autentică, frumoasă şi pentru că a dispărut sau, mai bine zis, pentru că a fost ucisă, frumoasă pentru că locul nu semăna cu nici un altul din Bucureşti, pentru că străduţele erau construite în pantă, pentru că se amestecau căsuţe bătrâneşti cu imobile din perioada interbelică, pentru acea stradă a Cazărmii ce cobora abrupt înspre carteirul Antim şi pentru azi uitatul monument al pompierilor, cu biserica din staţia de tramvai păstrată în memoria locuitorilor ca „Niţă Stere”, după numele unui negustor macedonean care avusese acolo o prăvălie… Astăzi, în Rahova spectacolul este deprimant. Şi mizer. Şi cumplit de necivilizat. La colţul unde Strada Uranus şi Calea Rahovei se intersectează câţiva muncitori mănâncă salam cu roşie şi pâine, tăiate pe un ziar, aşezaţi la umbra unui pom. E duminică la prânz. Se uită ciudat la mine şi mă strigă să-mi ofere o felie de salam… Îi întreb dacă lucrează de mult în zonă şi dacă ştiu ceva de un Centru Cultural laBOMBA. „E, doamnă, e mai încolo, dar i-a dat afară săptămâna asta, gata a evacuat. Dar stă pe stradă şi dă spectacole…” Sunt poftită din nou, cu insistenţe, la salam şi măsline. Despre fostul Uranus numai unul dintre ei, ceva mai în vârstă, îşi aminteşte că venea cu mama „la o croitoreasă” şi că era mai frumos ca acum…

Foto Bianca Boitan

Cartierul Uranus a existat până la sfârşitul anilor ’70, apoi, printr-o hotărâre „de sus”, i s-a hotărât demolarea. La intersecţia dintre lumea care s-a stins aici şi cea care a răsărit, laBOMBA, prin reprezentanţii şi proiectele ei, a propus probabil cel mai îndrăzneţ proiect care a avut curajul să se lipească de această zonă pe care noaptea e mai bine s-o ocoleşti… „Ofensiva generozităţii”, proiectul iniţiat începând cu 2008, merită, cu siguranţă o (altă) şansă. Citez din manifestul centrului cultural laBOMBA: „Strada este arta lucrurilor mărunte. Scrie MICROISTORIA străzii. Strada este ARTA. FORMĂ şi CONŢINUT în acelaşi TIMP! Noţiunea de BINE (Etic) este la fel de importantă ca şi cea de FRUMOS (Estetic). FII LIBER! Supune criticii orice autoritate! Democraţia participativă ia atitudine în faţa sistemelor instituite. Democraţie acum! Acesta este timpul şi înregistrarea lui. FII REALIST! Nepermis, nereprezentat, nerecunoscut, neînteles. CERE IMPOSIBILUL! Acesta este timpul şi înregistrarea lui…”

Am refăcut de curând, după câţiva ani, un drum „acasă” la Steinhardt, acea casă pe care el avea să şi-o aleagă la ieşirea din închisoare. Un drum pe serpentine de la Baia Mare până sus, la Mânăstirea Rohia, pe Dealul Viei, acolo unde părintele Nicolae Gherman a primit poruncă, în vis, să ridice o casă Maicii Domnului… Şi, la 1926, bisericuţa a fost sfinţită cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, rămânând multă vreme un schit la care accesul era destul de dificil. Astăzi, pe Dealul Viei e mult mai uşor de ajuns, iar în mijlocul pădurii de fag şi stejar, unde părintele Gherman înălţa odată micuţa mănăstire, în amintirea fetiţei sale dispărute dintre noi pe când avea doar 10 ani, se află un impunător complex mânăstiresc. Locul unde, după anii prigoanei din închisorile comuniste, Nicolae Steinhardt avea să descopere casa lui Dumnezeu pe pământ.

Au trecut ani mulţi de când, în 1912, pe 29 iulie, în comuna Pantelimon se năştea Nicu Aurelian Steinhardt. Provenind dintr-o familie de evrei, cel ce avea să cunoască Taina Botezului într-o celulă de la Jilava, descoperise încă din copilărie sunetul chemător al clopotelor: „Clopotele au fost, aşadar, primul semnal, declanşatorul iniţial al ursitei mele duhovniceşti. (…) Pentru mine, creştinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc.” Ce trebuie să fi simţit Steinhardt atunci când, după îndelungi căutări, a sosit pentru prima dată la Rohia şi a ascultat clopotele mănăstirii a căpătat cu siguranţă proporţiile unei revelaţii. Căci, prin 1973, Steinhardt era deja atras de viaţa monahală şi căuta o mănăstire. Aici, pe Dealul Viei, a ajuns împreună cu scriitorul Iordan Chimet, care, înţeles fiind cu prietenul lui, Constantin Noica, l-a dus către locul visat.

Când am ajuns la Mânăstirea „Sfânta Ana” de la Rohia era o dimineaţă obişnuită, slujba se terminase, iar vizitatori prea mulţi nu erau. Am coborât în paraclisul „Sf. Nicolae”, de la demisolul bisericii noi, acolo unde se găseşte Icoana Maicii Domnului, pictată de călugărul Nicanor de la Muntele Athos şi salvată miraculos dintr-un incendiu care i-a mistuit în întregime suportul lemnos. Câteva frunze de nuc de la slujba de Rusalii rămăseseră împrăştiate în biserică, iar liniştea, între pereţii de piatră, era apăsător de adâncă. Urmele celui care a fost odată stareţ al acestui lăcaş şi care credea că definiţia eroismului şi a sfinţeniei este „să faci imposibilul posibil” nu se mai simţeau, însă, în biserica de la Rohia. Am aşteptat minute în şir, în tăcerea din jur, ca „timpul să-şi intre la loc în matcă”. Când am urcat spre altarul de vară, mi-am amintit atât de frumoasa şi simpla declaraţie a lui Steinhardt, preluată de la Dostoievski, care închide în sine o lume întreagă de linişti şi nelinişti: „Cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decât Hristos, ba mai mult decât atât, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că, de fapt, adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne atunci cu Hristos decât cu adevărul. Asta-i tot ce am la îndemână, câteva citate (din oameni cumsecade) şi un sentiment – atât de firav, de nesistematic, de fragil. Şi, totuşi, acest vag, mărunt şi smerit capital – în urma anilor de închisoare, e singura mea agoniseală, o bocceluţă – îmi este de ajuns pentru a-mi da o temeinică siguranţă şi a-mi transmite nedezminţita convingere că ştiu ce trebuie şi nu trebuie să fac”.

Pe drumul care duce de la biserica nouă la Casa Poetului, locul unde Steinhardt şi-a petrecut, într-o chilie, ultimii ani din viaţă, am (re)descoperit o mănăstire care se modernizează, (o fi bine, o fi rău, numai Dumnezeu ştie!), în care se construieşte mult, în care există deja locuri de cazare pentru turişti. Chilia lui Steinhardt se află într-o căsuţă împodobită astăzi cu trandafiri roşii, căţărători. De dincolo de fereastra deschisă, din încăperea unde au rămas acum doar obiectele lui personale, manuscrise, cărţi, icoane şi tablouri, monahul Delarohia, cum s-a semnat el însuşi, îşi va fi scris o parte importantă a operei sale. Munţii şi turla bisericii sunt tot ce se vede din chilia scriitorului. După experienţa închisorii, pe care Virgil Ierunca o numea „academie şi altar”, liniştea de la Rohia l-a adus pe Steinhardt şi mai aproape de Dumnezeu pe care „nu l-ar fi căutat întreaga viaţă, dacă nu l-ar fi găsit”, după cum el însuşi mărturisea, parafrazându-l pe Pascal.

Libertatea i-a fost la fel de aproape şi în temniţele comuniste, şi în Ţara Lăpuşului, la mănăstirea care a rămas singurul loc pe care l-a considerat cu adevărat „acasă”, înţelegând mai bine ca oricine cuvintele lui Kierkegaard: „contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e Libertatea”. Cât despre fericire, a înţeles, de asemenea, că singura ei reţetă este creştinismul. I-am privit lucrurile, care par să fi rămas neatinse de când el a plecat, pentru totdeauna, de la Rohia, ca-ntr-un timp suspendat sus în munţi, departe de lume şi aproape doar de Dumnezeu, cărţile, fotografiile, mobila, icoanele, masa, şi apoi am citit plăcuţa comemorativă de pe clădire: „Aici a locuit între 1980 – 1989 Nicolae Steinhardt. Spirit erudit şi eseist de excepţie. Pe drumul crucii sale îşi găseşte salvarea în soluţia mistică a credinţei. Pustia înverzită a Sfintei Mănăstiri îl păstrează în eternitate.”

Scriitorul, care predica o cu totul altfel de apropiere de Dumnezeu, pentru care Hristos este gentleman şi cavaler, boierul care iartă totul, care şterge cu buretele păcatele, spre deosebire de diavolul-contabil în al cărui registru nu e loc de vreo ştersătură, a lăsat la mănăstirea de pe Dealul Viei o frumoasă urmă a trecerii lui pe acolo. De sus, de la Casa Maramureşeană, chilia albă unde a locuit Steinhardt (şi, într-o vreme, şi poetul Ioan Alexandru) se vede astăzi puţin tristă. E un muzeu şi, ca oricărui muzeu, trebuie să înveţi să-i dai viaţă din interior, populându-l cu propriile gânduri despre omul care a locuit acolo odată.

Trecând înapoi, spre ieşirea din mănăstire, pe lângă cuştile cu fazani (or fi existând şi pe vremea când Nicolae Steinhardt era stareţ?!), spre biblioteca tot de el aranjată, am lăsat în urmă mănăstirea între zidurile căreia s-au născut unele dintre cele mai frumoase cărţi ale literaturii române. Aici, monahul Delarohia îşi va fi retrăit în „Jurnalul fericirii” aventura creştinării în închisoarea Jilava şi aventura întâlnirii cu Dumnezeu atât de frumos rezumată în cuvintele lui: „Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.”

Clişeistică şi deloc fresh mi s-a părut, recunosc, campania de promovare „Change the City with Creativity”. Însă textele cu pricina le-am citit după ce am fost unul dintre spectatorii experimentelor care au făcut parte din proiectul „Teatrul mobil”, care a cuprins mai multe spectacole – termen inadecvat, căruia i l-aş prefera pe cel de „exerciţiu artistic” – jucate în autobuzele care au plecat, în perioada 28 iunie – 22 iulie din staţia Hanul lui Manuc. Curiozitatea bine temperată cu care am plecat la drum a fost, într-un fel, contrabalansată de plăcerea de a vedea, vorba aceea, că „lucrurile se mişcă”, că tinerii (nu mă refer numai la tinereţea biologică) sunt în continuare dornici să-şi încerce puterile pe tărâmul înşelător, dar mereu irezistibil al artei în cadrul independent, să creeze proiecte, să se situeze în răspăr (nici nu mai contează cu ce, uneori nici ei nu ştiu prea clar), să trăiască la unison cu idei şi valori de care sunt ataşaţi. Semn de normalitate, nu-i aşa?, o normalitate care nu e puţin lucru în România de azi, însă nu semn de originalitate, aşa cum cred din start autorii unor astfel de proiecte (poate că nici n-ar fi bine să-l citească pe Borges, ca să creadă în continuare că „originalitatea” e cu adevărat posibilă).

Iată o dare de seamă, la timpul prezent, aşa cum îi stă bine acestui subgen în stilul publicistic. Aştept să urc în autobuzul colorat, pe care sunt înscrise însemnele unei firme străine, parcat în staţia Hanul lui Manuc. Lângă mine, aşteaptă vreo 20 de tineri (de data asta folosesc mai ales sensul biologic al cuvântului). După toate aparenţele, studenţi. Feţe relaxate, zâmbitoare chiar, fiinţe vorbăreţe cu măsură, nezgomotoase, cu vestimentaţie hippie sau în haine trendy, mulţi acompaniaţi de amici şi de cărţi ţinute la vedere. Toţi au rezervare. Eu nu, fiindcă nu m-am informat îndeajuns şi, de asemenea, pentru că m-am gândit că experimentul va recurge la o formă de spontaneitate. Cu alte cuvinte, mi-am zis că nu toţi cei care vor urca în autobuz vor avea „bilet” şi nu vor şti că vor avea parte de un spectacol, dacă tot e vorba despre „a experimenta”. Dar se poate să fi fost wishful thinking sau common thinking. Toată lumea aşteaptă spectacolul. Primesc bilet de la organizatori, urcăm în autobuz când se face opt trecute fix. Maşina porneşte în seara răcoroasă de iulie, cu „un cer violet”, vorba poetului, şi cu o ploaie nehotărâtă. Porneşte şi „experimentul”. Spectatorii-călători sunt curioşi şi cuminţi, fiecare la locul lui, unii cu aparatul de fotografiat gata de atac, ca şi al meu. Curioasă sunt „să descopăr atmosfera intimă”, aşa cum mă „provoca” un text promoţional care circula pe diverse website-uri tagente la zona culturală. Probabil că este şi o chestiune de percepţie şi de apercepţie personală faptul că n-am descoperit-o. Este, pesemne, din cauza accepţiunii personale pe care o dau noţiunii de intimitate. Pentru mine, ea nu ţine în primul rând de spaţiul fizic. Faptul că un experiment artistic nu se desfăşoară într-o sală de spectacol, ci într-un spaţiu neconvenţional – autobuz, garaj, grădină etc. – în care spectatorii sunt doar 20-30 nu este o garanţie automată a intimităţii spectator – artist, relaţie care presupune mult mai multe elemente. Dar să continui.

Mi-ar fi simplu să spun că asist la un „experiment interesant”, dacă n-aş avea nimic de spus şi dacă aceste cuvinte n-ar putea însemna aproape orice. „Iluzionistul” lui Matei Vişniec e un text puternic – un monolog cu imagini puternice, numai bun pentru cei cu imaginaţia leneşă, pentru că le pune pe tavă un personaj cu accente suprarealiste tari şi de o splendidă ironie, cu care textele promoţionale s-ar fi putut juca… provocator. Aşadar, magicianul Bartolomeo ne povesteşe cum stăpâneşte, dar este deopotrivă stăpânit de făpturi onirice ca broasca ţestoasă, şarpele, câinele, pisica, şoricelul cuibărit în barbă etc. Spectatorii mustăcesc, privesc atent, aproape precaut, în continuare curioşi, de parcă ar vrea să vadă elucidarea unei crime. Numai că nu urmează nicio elucidare, bineînţeles, că doar vorbim despre literatura lui Matei Vişniec. Autobuzul merge normal, poate puţin mai încet decât normal. Actorul Alexandru Huţuleac ştie ce are de făcut. Are chef să joace, este energic şi simte că are spectatorii în mână. Povesteşte în continuare. Se fac fotografii. Protagonistul se adresează director unor spectatori, îi ia părtaşi la poveste, spulberă convenţia celor două spaţii separate, într-un fel, „creează atmosferă”. Nu are „costum de scenă”, convinge cu mijloace exclusiv actoriceşti. Autobuzul face cale întoarsă. Iluzionistul ne face un „număr special”. Ne „bagă” în poveste, suntem deja în jocul lui – „Domnişoară, dumneata n-ai simţit că stai pe un arici?”, „Domnule, de ce mi-aţi luat câinele? Daţi-mi-l înapoi!” etc. Călătorii râd, fireşte. E o reacţie generală, pe care am văzut-o la atâtea spectacole de club, aşa-zis interactive. După vreo 35 de minute (iniţial, am înţeles că spectacolul urma să dureze 20 de minute), revenim, cu aplauzele de rigoare, meritate, în staţia Hanul lui Manuc.

Nelămuririle cu care plec spre casă sunt următoareele: În ce a constat „experimentul” sau ce anume am experimentat? A fost un experiment artistic, adică a spune un monolog în faţa unor spectatori dintr-un autobuz în mişcare? Sau poate unul psihologic, social? Fără să mă pricep, logica cea cuminte îmi spune că, dacă s-ar fi dorit cercetarea reacţiilor spectatorilor, aceştia ar fi trebuit să fie spectatori ocazionali, adică nişte călători care nu ştiu la ce vin şi, într-o primă fază, observă că se întâmplă ceva neobişnuit. Iar cea de-a doua nelămurire este legată de „atmosfera intimă”. Despre ce fel de intimitate să fie vorba? Repet, nu m-a străbătut – impresia directă a reporterului este un instrument de bază al reportajului – nici un sentiment de intimitate. N-am simţit că suntem „în intimitate” pentru că stăm împreună, aproape unii de alţii, într-un spaţiu mic. Şi nu cumva, în teatru, intimitate ţine în primul rând de o dimensiune de dincolo de fizic?

Lăsând toate acestea la o parte, plimbarea şi monologul au fost cât se poate de plăcute. Pentru mine însă, „teoria” care le-a însoţit a rămas neconvingătoare şi inconsistentă.

El este o formulă artistică alternativă; se auto-intitulează „de underground” şi are ca suport legal Fundaţia culturală non-profit „QUANTUM”.

Imagine din spectacolul "Domnul şi Doamna Oval"

Nu are sediu fix şi nici trupă fixă. El există doar prin spectacolele sale, datorită entuziasmului unor tineri artişti (actori, scenografi, coregrafi, dramaturgi, muzicieni), care subscriu spiritului de revoltă şi frondei artistice a vremii lor, şi datorită bunăvoinţei unor instituţii de cultură (şi nu neapărat) din Bucureşti sau din ţară, care le-au găzduit/sprijinit o parte din spectacole.

În opinia celor care participă la activitatea sa, TEATRUL INEXISTENT  nu este numai o formă de teatru underground, ci el reprezintă o “tribună” de la care artiştii non-conformişti şi curajoşi îşi pot declama „manifestul” creaţiei lor. Prin faptul că această companie se află în permanentă căutare de adevăr, simplitate şi emoţie, ea ocrotşte şi încurajează orice spirit nou de introspecţie şi expresie artistică. Teatrul nostru se auto-defineşte ca „laborator”; ca atanor în care „alchimia” spectacolului începe de la „aş vrea să spun…” şi se încheie cu „cred că am spus…”.

Legile sale (mai mult sau mai puţin scrise) funcţionează pe baza câtorva repere dintre care cele mai importante sunt solidaritatea şi asumarea erorilor.

1. Nimeni nu este mai breaz decât altul.

2. Cine se desolidarizează de crezul artistic comun se expune oprobriului trupei.

3. Modestia şi rigoarea sunt premisele succesului.

4. Eşti liber să gândeşti orice, să faci orice, să întreprinzi orice, atâta timp cât partenerii tăi nu suferă de pe urma actelor tale.

5. Nu importă cât de vitrege sunt condiţiile de lucru, important e să crezi în ceea ce faci şi să faci ceea ce crezi.

6. Sinceritatea este prima condiţie pentru a fi numit membru al echipei.

7. Interesul artistic primează intereselor personale, iar interesul colectiv primează celui individual.

Imagine din spectacolul "Locuind cu Vampirul"

8. Oricine are dreptul la o a doua şansă, dar a treia a se capătă cu sacrificii.

9. Nimic nu pică din cer; totul se dobândeşte.

10. Nu te teme să devii tu însuţi – eşti artist ! 

Spectacole produse

De la înfiinţare şi până azi, TEATRUL INEXISTENT a avut următoarea activitate, de multe ori recompensată cu premii şi nominalizări în diferite festivaluri naţionale sau internaţionale:

„Banca”, de Theo Herghelegiu, o comedie contemporană, despre problemele unui tânăr care iubeşte trei femei deodată (Teatrul LUNI de la Green Hours, clubul BARBAR, Muzeul Literaturii Române, Teatrul PODUL, Teatrul de vară din Parcul Naţional);

Imagine din spectacolul "Ploaia care nu-ncetează"

„Feerie de iarnă”, spectacol muzical pentru copii, jucat în perioada sărbătorilor de Crăciun în diferite spaţii neconvenţionale (grădiniţe, orfelinate etc.);

„Să zbori spre paradis…”, de Theo Herghelegiu, un one-woman show despre condiţia tânărului artist, in interpretarea actriţei Dana Voicu (Muzeul Literaturii Române, Teatrul ACT);

„Vitrina”, spectacol de muzică şi poezie, realizat pe texte de Saviana Stănescu şi Peter Schrager (Studio MARTIN, Muzeul Literaturii Române, Goethe Institut, Institutul Francez din Bucureşti, Club 66 din Suceava);

„Domnul şi Doamna Oval” , de Theo Herghelegiu, o comedie horror despre soarta celor care sunt „altfel” şi sfârşesc prin a fi mutilaţi de societatea mediocră (Teatrul LUNI de la Green Hours, Teatrul ACT);

Imagine din spectacolul "Proasta cu spume"

„Cum se face…”, după Roberto Mazzuco, o comedie despre cum se face un spectacol, care ridică discret „cortina”, lăsând spectatorul saă arunce un ochi în culise (Teatrul ACT);

„Numărătoarea inversă”, de Saviana Stănescu, o comedie neagră despre o femeie care se eliberează de traumele copilăriei săvârşind o crimă.

(Teatrul ACT);

„Omul din lectică”, un scenariu după 7 autori celebri, o parabolă a morţii şi a cotidianului care ne ucide lent şi sigur (în colaborare cu CIAC şi cu Teatrul ACT);

„Lupul şi cei 7 iezi” şi „Oda bucuriei”,  două spectacole-exerciţiu prezentate în cadrul Întâlnirii Teatrale a Tinerilor de la Bussang, Franţa, 2000 şi 2001;

„Premiera”, de John Cromwell, un spectacol despre viaţa nevăzută a unei mari actriţe (ex-star Hollywood), surprinsă cu 30 de minute înainte de a intra în premieră cu rolul Arkadinei din „Pescăruşul” lui A.P. Cehov (Teatrul ACT);

Imagine din spectacolul "Supermarket"

„Un om pentru o cauză”, după Eugen Ionescu, monodramă în interpretarea actorului Daniel Iancu, un spectacol despre revolta, inadapatare şi curajul de a spune ce gândeşti, oriunde te-ai afla (Clubul LA SCENA);

„Locuind cu vampirul”, de Theo Herghelegiu, o comedie despre alterarea relaţiilor de familie şi sociale, despre pierderea atenţiei pentru cei de alături şi despre dezumanizare în general (Clubul LA SCENA);

Imagine din spectacolul "Viaţa lui Helge"

„Viaţa lui Helge”, de Sybille Berg, un muzical SF neconventional, despre lumea noastră în urma unui cataclism care lasă la putere animalele pe Terra, iar oamenii sunt doar holograme activate de puteri demiurgice. O parabolă a ratării cauzate de fricile şi de temerile dinlăuntrul nostru (Teatrul ACT);

„Alegerea” sau „Ciudata întâlnire dintre un băiat care a sărit de pe pod şi o fată care a băut ipecacuana”, de Benjamin Bettenbender, o poveste trsită, dar simpatică şi în final comică a doi tineri sinucigaşi care se întâlnesc întâmplator şi decid să moară sau să traiască împreună – rămâne de văzut… (coproducţie Teatrul LUNI de la Green Hours – Compania T.I., spectacol jucat la Green Hours);

„A fost odată undeva”, de de Eduard Jighirgiu, o poveste fantastică despre dragoste şi recluziune, desrre imposibilitatea iubirii într-o lume care şi-a anulat sau şi-a pierdut sensibilitatea (coproducţie Teatrul NOTTARA – Compania T.I. , spectacol jucat la Teatrul Nottara);

„Mama este numai una”, spectacol-coupé. Partea I: „Proastă cu spume”, de Cusi Cram – drama unui tânăr ce încearcă să-şi salveze mama, grav bolnavă, şi sfârşeşte prin a se împăca cu sfârşitul ei, abandanonând orice tentativă de luptă; Partea a II-a: „Arunc-o pe mama din avion” de Sheri Wilner – o comedie despre relaţia copil-părinte, văzută prin ochii unei stewardesse de pe o cursă internă de pe teritoriul SUA (Clubul LA SCENA);

„Noaptea arabă”, de Roland Schimelpfennig, un spectacol despre condiţia emigranţilor în Europa de Vest, o stranie împletire de fantastic şi de real, o fabuloasă punere în pagină a crizei de identitate care marchează acest secol (coproducţie Teatrul Foarte Mic – Compania T.I., spectacol jucat la Teatrul Foarte Mic);

Imagine din spectacolul "Eu, tu şi Costică"

„Eu, tu şi Costică”, triptic de monodrame: „Ronald, clovnul de la Mc Donald’s”, de Rodrigo Garcia – Drama unui actor sudamerican pătimaş şi revoluţionar, pe care însă îl doboară foamea. Pe noi toţi, până la urmă, ne doboară!..; „Vă urcaţi la prima?”, de Theo Herghelegiu – O doamnă spre 40 de ani, divorţată si devotată meseriei de lingvist academician, aşteaptă 45 de minute tramvaiul. Nemaiştiind unde să caute sensul în viaţă, începe să-l caute în dicţionare. Speră ca definiţiile să-i dea ce nu i-a dat destinul. Ce curaj pe ea!; „Moscova-Petushki”, dramatizare după Venedict Erofeev – Un fost brigadier moscovit, impregnat de spiritul filozofiei şi al vodcii, se duce cu trenul să-şi vadă iubitul. Călătoreşte către o speranţă; de fapt, spre el însuşi, numai că la destinaţie îl aşteaptă o surpriză – moartea. (Teatrul ARCA);

„Ploaia care nu-ncetează”, de Theo Herghelegiu, o poveste despre condiţia teatrului, despre cum imaginaţia, fantasticul şi viaţa însăşi trebuie să influenţeze lumea scenei şi despre cum lumea teatrului trebuie să descindă în real şi să-l transforme într-un spaţiu al poveştilor şi-al cautarilor spirituale (coproductie teatrul BACOVIA – Compania T.I., spectacol reprezentat la teatrul Bacovia, Bacău);

„Supermarket”, primul muzical 100% românesc (libret de Theo Herghelegiu, muzica originală de  Eduard Jighirgiu), coproducţie Teatrul ARCA – Compania T.I. (Clubul LA SCENA, Teatrul de Operetă „Ion Dacian”);

„Cele trei Roxănici”, de Theo Herghelegiu, un experiment teatral pe tema ALEGERILOR pe care le facem în viaţă; spectacolul face parte dintr-un proiect mai amplu, numit „Proiectul 3R” şi este realizat da Teatrul UNTEATRU.

Aşadar, în prima parte, spaţiul aparent impropriu a devenit potrivit pentru montarea lui Victor Ioan Frunză, iar cei patru actori – George Costin, Sorin Miron, Ioana Barbu şi Alexandru Ion – care interpretează toate rolurile din „Furtuna” au făcut o mică demonstraţie că şi la propriu, şi la figurat, totul e posibil…

Scriam atunci despre „Furtuna” că e un mic depozit de fabricat vise. „Un spaţiu în care Adriana Grand adună mici obiecte, jucării, cartoane aşezate pe jos, un radio care funcţionează din când în când, deşi e gol pe dinăuntru, o păpuşă pe care Miranda o aduce, poate, cu ea din naufragiu… cabluri, valize. Totul e sărăcăcios. Nimic nu vorbeşte acolo despre Marea Iluzie. Prima impresie este aceea de mic univers pe care un copil şi-l construieşte într-un colţ de magazie şi adună laolaltă toate obiectele nefolositoare de prin casă şi care pentru el devine mare univers… Şi din acest mic haos se naşte Iluzia. Prospero intră, îşi pune mantaua şi însemnele puterii pe deget – din nou, ca într-un joc – şi povestea începe. Victor Ioan Frunză îşi construieşte spectacolul respectând propriile reguli ale jocului. Dacă e vorba de construit iluzii, atunci nimic nu e ceea ce pare… Atunci nu e nevoie decât de patru actori care să interpreteze toate personajele lui Shakespeare, atunci Ariel poate fi pe rând fiecare dintre ei, atunci lumea şi textul lui Shakespeare nu mai sunt decât pretextul, atunci povestea ţine atât cât dorim, atunci costumele sunt doar împrumutate şi poartă eticheta la vedere şi nici nu contează cât de mult se potrivesc locului sau momentului. Atunci radioul poate să cânte, deşi e o cutie goală, iar Titanicul să se răstoarne cu câteva secole mai devreme şi să se amestece cu personajele din „Furtuna”, atunci Caliban poate să producă energie electrică avant la lettre, atunci o fereastră banală devine poarta către lumea cea mare, iar micul depozit, centrul universului…”

Toată această lume în miniatură, Victor Ioan Frunză şi Adriana Grand au mutat-o la Club Control, toate instalaţiile, întregul decor plus cei patru actori au oferit în prima parte a serii acelaşi joc de-a iluzia. Iar apropierea de public, şi mai mare decât la Centrul Bălcescu, a ridicat „nivelul” iluziei şi a fost o provocare şi pentru public, şi pentru actori. Desigur că au existat soluţii ingenioase, precum folosirea lanternei pe post de proiector… cu Adriana Grand la pupitrul tehnic. Desigur că spectacolul pe care-l ghiceai în spatele spectacolului a avut un farmec anume, nicăieri în altă parte întâlnit… Dar transplantarea întregii montări la Cafeneaua critică a fost posibilă tocmai pentru că regia a gândit-o aşa, ca pe un joc posibil oricând şi oriunde şi, în fond, ca pe o ironie la adresa marii magii şi a marilor desfăşurări de forţe pe care le presupune de obicei „Furtuna” lui Shakespeare.

N-am să vorbesc din nou despre montarea în sine, ci despre discuţiile care s-au desfăşurat în a doua parte a serii, când Victor Ioan Frunză, Adriana Grand şi actorii s-au aflat faţă în faţă cu publicul şi au vorbit despre lucrul la spectacol, despre lucrul cu ei înşişi, cu regizorul şi, ceva extrem de important şi adesea ignorat, despre lucrul cu textul.

Au fost prezenţi în sală, pe lângă un public format în cea mai mare parte din tineri studenţi, critici de teatru, regizori sau traducători ai lui Shakespeare, de la Cătălina Buzoianu la George Volceanov şi de la Ludmila Patlanjoglu la Nicolae Prelipceanu… Dincolo de aprecierile exprimate fără dubii de toţi cei prezenţi, discuţia a dat prilej creatorilor să se întâlnească şi altfel cu publicul – o nouă formă de a spulbera iluzia?! Aşa cum spuneam, astfel de manifestări se întâmplă foarte rar la noi… Desigur, am putea vorbi despre mirajul teatrului care se poate sfâşia, dar, pe de altă parte, spectatorul are sau ar trebui să aibă nevoie de acest contact cu lumea din spate, pe ideea „making of”, pentru ca teatrul să se reîntoarcă în Cetate, aşa cum îi place lui Victor Ioan Frunză să spună.

Şi, cu siguranţă, partea cea mai interesantă a „making off”-ului a fost cea legată de lucrul pe textul lui Shakespeare şi de traducerea lui pentru această versiune scenică. Extrem de modernă şi, în acelaşi timp, cu legături adevărate în lumea elisabetană. Iar pentru această variantă de spectacol, puţin comprimată, cu câteva scene lipsă şi cu actori jucând dublu şi triplu rol, cu latura comică şi (auto)ironică mult accentuată, mergând spre un univers în care scena elisabetană şi lumea tip Harry Potter se întâlnesc perfect, era cu adevărat nevoie de o nouă traducere. Cu atât mai important cu cât ea a fost lucrată, se pare, pe viu, în timpul repetiţiilor, direct din textul lui Shakespeare, eliberat de poetizările care au sulemenit unele dintre variantele consacrate publicate la noi. Această latură a discuţiei aş spune că a fost, poate, cea mai importantă dintre toate care s-au purtat, tocmai pentru că în teatrul contemporan se uită tot mai adesea că teatrul este şi literatură…

Reţin în final intervenţia lui George Costin care, cu hotărâre, a lansat o mică provocare la o dezbatere asupra variantei româneşti la care au ajuns pentru acest spectacol, afirmând fără dubii că poate dovedi oricând, cu textul original pe masă, că, în „Furtuna” de la Centrul Bălcescu, Shakespeare nu a fost răstălmăcit…

Fotografii de Adriana Grand

Ieri - Simona Maicanescu si Claudiu Bleont, actori la PODUL

La PODUL l-am văzut pentru prima dată jucând pe Mihai Gruia Sandu, aici i-am văzut jucând pe Simona Măicănescu şi pe Claudiu Bleonţ. Şi de la început am citit pe buzele actorilor un nume: Cătălin Naum. Numele regizorului care se confundă cu Teatrul Studenţesc PODUL. Iată, au trecut patruzeci de ani de când regizorul Cătălin Naum le deschide tinerilor îndrăgostiţi de teatru poarta spre profesionism. Poate mai important însă este felul în care le deschide şi uşa aceea tainică spre ei înşişi, îi învaţă să caute rosturi adânci… L-am ascultat, într-un film pe care i l-a dedicat Crista Bilciu, vorbindu-le actorilor aşa cum numai o mare iubire poate vorbi: “Actorul poate să facă orice din orice. Numai să vrea… şi să înţeleagă”.

Am urcat cele patru etaje şi, chiar dacă au trecut anii, locul mi s-a părut acelaşi. Parcă şi tinerii veniţi să asiste la spectacol erau colegii mei. Iar în nări am simţit mirosul teatrului pe care îl ştiam. În sală ne aşteptau, la locurile lor, actorii. Anda Saltelechi, Andreea Dobranici, Adelina Cristea, Mihai Munteniţă, Bogdan Costea şi George Creţu.

Azi - George Cretu, Bogdan Costea, Mihai Muntenita, Anda Saltelechi si Andreea Dobranici

Autorul textului, Mihai Anton, semnează şi regia spectacolului “Mărăcini în gură, plopi şi o apă vă rog!”. Şi teatru, şi poezie, şi joc şi un simţ al umorului cu totul special, şi comunicare. Un poem în care am regăsit spiritul PODUL. Nu-şi are aici locul o cronică, ci o invitaţie: Veniţi la PODUL! Pentru că aici teatrul se face din iubire şi cu sinceritate. Experimentul este căutare, încercare, iară nu trend sau ipocrizie. Pentru că aici, multe visuri se împlinesc.

Am găsit pe siteul CCS un text semnat de Anca Constantin. Citiţi-l.

“Cătălin Naum te pune în luptă cu tine. Îţi găseşte punctele ascunse, pe care nu vrei să le vadă nimeni, şi exact acolo caută. După ce te dai peste cap, nu înţelegi ce vrea de la tine, stai câteva zile <cu gheaţă pe cap şi cu picioarele în apă rece>, cum obişnuieşte el să spună, plin de sentimente contradictorii, neputând să renunţi fiindcă asta ţi-e calea, te întorci la POD  şi afli că de fapt asta fusese lecţia. Nu trebuia să obţii nimic, să ajungi la nimic, ci să cauţi în tine. Să ajungi la tine, să descoperi ceva în plus despre tine. Poţi să descoperi că eşti rău, că eşti nebun, că eşti mincinos, ca eşti fraier. Orice descoperire este ceea ce ai putea să fii, adică ceea ce ai putea deveni… scena. Pentru că ceea ce joacă actorul nu este altceva decât ce ar putea omul din el  să devină  într-o situaţie sau alta.”

Şi mergeţi la Teatrul Studenţesc PODUL.

Tendinţa către ceea ce în afară poartă numele de mall cultural – cam ce-şi doreşte Teatrul Naţional să devină în câţiva ani – nu este încă evidentă la noi. Dar ce s-a întâmplat cu cinematografele în ultimii 20 de ani e un semn (bun sau rău, depinde din ce unghi priveşti) că aceeaşi soartă ar putea-o avea şi teatrele… Să devină 2 în 1 (sau 3, sau 5…, de la caz la caz). Deocamdată, câteva dintre ele au deschis în incintă sau lângă cafenele/ ceainării. Ideea, desigur, nu e nouă – în fond, nici n-a trecut aşa de mult de când Ziţa se ducea la Union să vadă comèdii – numai că astăzi e nici, nici… sau şi, şi (din nou, depinde din ce unghi priveşti).

Revenind la Ceainăria de la Act – într-un periplu prin şi pe lângă teatrele bucureştene. Este, cu siguranţă, cazul cel mai fericit. Dincolo de serile de poveşti şi de lectură la care au fost invitaţi de-a lungul timpului mari actori, dincolo de evenimentele multe şi variate car se întâmplă aici, dincolo şi de cele peste 1500 de volume pe care le descoperi la Sala de lectură, Ceainăria de la Teatrul Act este o lume în sine, un spaţiu viu în care ar putea şi uneori chiar se întâmplă întâlniri între public şi actori. Întâlniri care nu „strivesc corola de minuni”, nu rup vraja care se creează (şi trebuie să rămână vrajă) între scenă şi sală, ci o adâncesc.

La o ceaşcă de ceai „cu prăjituri de casă” se pot crea apropieri pe care teatrul, cu ritualul lui – ca să nu-i spun rutină, în lumea noastră – uită să le mai lase să se întâmple. Sensul şi scopul unui astfel de loc ar putea fi – dincolo de firma care, aşa cum spuneam, stă sub „umbrela” teatrului – tocmai posibilitatea întâlnirii şi de aici posibilitatea de a discuta despre… Dspre teatru, despre roluri, despre viaţa pe scenă. Aşa cum a fost gândită cafeneaua de la Act, ea funcţionează acum ca un mic satelit al teatrului şi aproape în fiecare seară există un program, se cântă jazz, sunt recitaluri de poezie (cu intrarea liberă) se ascultă teatru radiofonic… Locul e intim şi îmbie la poveşti, are o bibliotecă mare, e mobilat să semene cu un decor din… Cehov sau din ce lume vă place, iar dacă la toate astea adaugi posibilitatea unei întâlniri la ceai cu Marcel Iureş farmecul sporeşte.

Un spaţiu gândit la fel de special este Phonic Cafe de la Teatrul Metropolis, de pe strada Eminescu, cafeneaua de la etaj, din interior, deasupra sălii de spectacole. Extrem de modernă, ca, de altfel, toată clădirea Teatrului Metropolis, cafeneaua de aici este mai apropiată de ceea ce ar putea exista într-un mall cultural. Nimic paseist, un aer fresh, de spaţiu occidental la care ne-am aliniat şi noi de voie, de nevoie în ultimii ani, mobilat modern, stilizat, şi… dotat cu fonotecă. Nu e neapărat un loc pentru citit poveşti de Crăciun, dar poate fi oricând un loc pentru ascultat teatru radiofonic.

La Nottara, cafeneaua din hol de la etajul 1 e doar o cafenea… În singurul teatru bulevardier care există în Bucureşti (cu numele, pentru că programul nu-i este neapărat coerent în acest sens sau în altul – situaţie valabilă, de altfel, în cazul mai tuturor teatrelor capitalei), cafeneaua ar putea fi mai mult de-atât… Am intrat de curând, într-o după-amiază, în aşteptarea unui spectacol. Spaţiul teatrului Nottara este total neexploatat, nici gând să exite vreo cât de mică legătură între atmosfera de acolo şi scenă, nici o propunere coerentă care să trimtă cu gândul la Thalia. Doar un chelner plictisit, nişte mese ca toate mesele şi o cafea ostenită…

Povestea ar putea continua cu micuţa cafenea de lângă Teatrul de Comedie, cu Clubul Uniter, cu cel de Muzeul Ţăranului Român şi aşa mai departe, până la Lăptăria lui Enache… Întrebarea e nu câtă nevoie au teatrele de cafenele şi ceainării, ci câtă nevoie are publicul şi, mai ales, pentru ce.

S-a spus – pe un scenariu realizat de Costin Tuchilă – poezia lui Cristian Munteanu. La începutul spectacolului, chiar, am ascultat vocea celui pentru a cărui pomenire întru artă am venit:  “Eu am o părere extraordinară despre teatrul radiofonic. Este cel mai rafinat teatru. Regizorul este ca un dirijor, el trebuie să facă o orchestraţie.” – regizorul Cristian Munteanu. S-a născut la Bucureşti, pe 25 august 1936. În 1959 a absolvit Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” şi a făcut primul pas în carieră la Teatrul din Piatra Neamţ. În 1962 a venit, iată, pentru o viaţă întreagă, la Radiodifuziunea Română: 45 de ani de activitate (după decembrie ’89 devine primul redactor-şef al nou înfiinţatei Redacţii Teatru), însumând peste o mie de spectacole.

În seara spectacolului, pe 31 ianuarie, se împlineau trei ani de când maestrul a plecat de lângă actorii personajelor pe care le-a condus, de lângă oamenii din radio cu care a împărtăşit aceeaşi dragoste… De lângă doamna sa, Elisabeta Munteanu, eminent teatrolog şi profesor universitar.

Am avut, acum o săptămână, un acut sentiment de întoarcere în timp. Pe când eram elevă de liceu, îndrăgostită de Nichita spus de Leopoldina Bălănuţă. Pe când, studentă la IATC, eram spectator fidel al serilor de poezie de la Teatrul Mic. Am început apoi să scriu la revistele Cinema şi Teatrul, dar mergeam la aproape toate spectacolele de poezie…Când am devenit secretar literar la Rapsodia, în ’88-’89 aveam programat, în fiecare seară de marţi un spectacol de muzică şi poezie cu Florian Pittiş, Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, uneori Anda Călugăreanu… N-am lipsit niciodată din sală.

Cred că acum sunt din ce în ce mai rari actorii care citesc poezie. De aceea, încă o dată aplauze pentru Mircea Constantinescu, Jeanine Stavarache, Mircea Albulescu, Irina Mazanitis, Delia Nartea şi Gelu Niţu care au făcut un adevărat spectacol din poeziile cuprinse în volumul Dans alb de Cristian Munteanu. Şi pentru gazda noastră, Dorina Lazăr, directorul Teatrului Odeon.

Şi totuşi… Anul 2010 a fost probabil unul dintre cei mai complicaţi pentru România. Salariile s-au tăiat, fondurile s-au diminuat, şomajul a crescut… Şi totuşi, la teatre a fost coadă. Fac o plimbare pe la casele de bilete din Bucureşti şi întreb pe ici, pe colo, casierele cum stau cu vânzările. Aproape fără excepţie primesc acelaşi răspuns: „Nu mai avem nimic momentan, reveniţi dumneavoastră în ziua cutare”. Biletele nu sunt neapărat scumpe, preţurile variază de la 10 Ron la 50 Ron, în funcţie de vedetele prezente în spectacol şi de reducerile pe care le puteţi obţine cu talonul de pensie sau carnetul de student şi de locul în sală. La câteva teatre primesc răspunsuri semi-încurajatoare, gen „Dacă veniţi în seara spectacolului, poate mai renunţă cineva sau puteţi lua un loc în picioare, că o să punem câteva în vânzare.” În altă parte, sunt încurajată de-a dreptul: „Veniţi, doamnă, şi rezolvăm, ne înţelegem noi…, punem un scăunel, am eu grijă, vorbesc cu fetele…”. La teatru n-a fost criză, cel puţin aşa se vede din exterior. Deşi în interior salariile au scăzut şi trupele s-au diminuat, biletele n-au rămas niciodată nevândute şi peste tot se joacă aproape cu casele închise.

Aşadar, cine are nevoie de teatru? Şi cum arată teatrul de care oamenii au nevoie? Am stat de vorbă cu câţiva dintre ei, la coada de la TNB. Ca o tendinţă generală, cei mai mulţi vor vedete… „Am venit de la 7 dimineaţa, pentru că vreau să prind bilete la „Egoistul”” „De ce la „Egoistul”? întreb. „Că e cu Radu Beligan”. Şi răspunsul e valabil pentru diverse categorii de vârstă. „Eu vreau să iau biletele la ce găsesc, că vreau să vin cu prietena mea la teatru. I-am promis şi…” „Şi nu contează la ce anume?” „E, ba contează, adică aş vrea la o comedie mişto, ceva de genul ăsta, la ceva cu Mălăele, că e tare de tot, dar dacă nu găsesc, iau la ce e.” „Păi şi dacă nu e comedie?” „Găsim noi ceva de râs…, nu?!” „Dar de ce la teatru? De ce nu mergeţi la o comedie la film?” „A, nu, că mergem şi la film, dar e mai mişto la teatru, că-i vezi în carne şi oase.”

De ce vin la teatru, de ce stau câteva ore la o coadă interminabilă, de ce sunt dispuşi să plătească dintr-un salariu micşorat câteva zeci până la câteva sute pe lună sunt întrebări pe care le adresez mai multor persoane din jurul meu, din rândul de la casa de bilete. „Duduiţă, eu-s pensionar, aşa că ce treabă am? Vin şi eu cu nevasta la teatru. Mata nu ştii la ce cozi stăteam când eram tânar. Asta e aşa un mizilic, avem antrenament, duduiţă. Şi atuncea stăteam pentru mâncare pentru copii, acum e chiar ceva frumos. Şi ascultaţi-mă pe mine, ca e semn bun, că n-a murit de tot ţara asta.” „Şi mergeţi la orice spectacol găsiţi bilete?” „Le mai caut, mai întreb şi eu pe doamna de la casă, că acuma nu mai e teatrul chiar ce-a fost, dar se mai găsesc spectacole bune, serioase, mai sunt.” „Şi ce fel de teatru vreţi să vedeţi?” „Să fie piese mari, cunoscute, să fie actorii buni, să joace bine…” „Piese mari? Vă referiţi la dramaturgi consacraţi? Nu aţi merge la un text al unui dramaturg necunoscut?” „Mai mergem, dar măcar actorii să fie cunoscuţi. Aşa, prefer un Caragiale, un Shakespeare, un Cehov…” „Regizorul vă interesează? Alegeţi spectacolul şi în funcţie de asta?” „Mai puţin…”

Răspunsurile sunt diferite de la caz la caz, sunt şi dintre cei care caută spectacole ale unui regizor anume, dar mai puţin. Într-o ordine a preferinţelor, după pulsul luat la faţa locului aş spune că în top se află actorul. Nu contează ce, ci cu cine e… Apoi, se caută comediile, mai ales în rândul tinerilor, şi textele cunoscute pentru cei de vârstă medie. Cei mai mulţi merg la teatru o dată sau de două ori pe lună, pentru că atât simt nevoia, şi atunci când merg preferă teatrele consacrate pentru că „le dă un anumit statut”. Îi interesează spectacolele premiate? Nu. Dar actorii premiaţi da…