Puterea teatrului s-ar putea să fie diminuată, pentru că nu mai avem curajul să ne înfruntăm ochi în ochi. Oamenii preferă să vorbească pe net şi am întâlnit persoane care, atunci când s-au întâlnit, după ce au vorbit trei-patru luni pe facebook, au rămaţi mute, fiindcă nu ştiau ce să-şi spună.

Felix Alexa a pus povestea lui Hristo Boicev între coperţi: prima – Micul Prinţ, copilul bolnav al acestui veac vorbindu-ne zadarnic – şi ultima – William, maestrul scrisului, cel care amestecă realitatea cu toate formele imaginabile de non-realitate, vorbindu-ne zadarnic.

În fond, de ce e, domnule, Caragiale aşa de mare? Eu m-am cam săturat de genialitatea asta a lui. De o sută de ani ne tot învârtim în jurul cozii şi dăm din colţ în colţ să îl ridicăm în slăvi. Eu zic că e doar o gogoaşă umflată…

Din păcate, oameni cu adevărat talentaţi sunt puţini pe lumea asta. Iar cei lipsiţi de talent sunt nenumăraţi. Avem o vorbă în Rusia: Talentele trebuie ajutate, căci cei fără talent vor ajunge sus oricum.

Inutil să mai trag concluzii – „spectacolul s-a terminat, aceşti actori ai noştri au fost cu toţii spirite…” cum spune Shakespeare. Un Shakespeare când în alb strălucitor, când gri, după cum îl îmbracă regizorii.

Sonetul 66 a străbătut recurent festivalul, chiar dacă titlul / motto-ul acestuia a fost un altul: Lumea-i un teatru, noi suntem actorii. De fapt, şi versul cu pricina face parte dintr-un celebru monolog: Nu numai noi nu suntem fericiţi / Pe scena uriaş-a lumii-ntregi / Se joacă tragedii cu mult mai triste / Decât aceea-n care noi jucăm.

La penitenciarul de stat din Louisiana, SUA, există 5329 de deţinuţi, dintre care 400 sunt condamnaţi la închisoare pe viaţă. Câţiva dintre ei au „pus în scenă” un spectacol de trei ore şi jumătate, la care au lucrat doi ani…

Mi se pare fabulos procesul ăsta de a dezghioca un univers uman şi a-l recompune. Pentru mine e ca şi cum mă nasc din nou în alt univers, ca şi cum sunt paraşutată pe altă planetă, care are alte reguli de existenţă…

„Sătul de toate, caut tihna morţii,/ Să nu mai văd slăvit pe cel nemernic,/ Şi pe sărac cerşind în faţa porţii,/ Şi pe cel rău hulind pe cel cucernic,/ Şi pe cinstit de cinste avînd teamă/ Şi fecioria pradă umilinţei…”

„Sonetele lui Shakespeare” prezentat de Berliner Ensemble, un spectacol de Robert Wilson şi Rufus Wainwright. Şi mai departe e de prisos orice aş scrie în calitate de cronicar dramatic…