Ordonanţa vine din partea acestor guvernanţi ai noştri din perioada asta grea pe care o trăim şi care, din nefericire pentru noi, sunt plămădiţi doar din hoţie, tâlhărie, înşelăciune, minciună, crimă…

Nu e vorba numai de bani, ci de psihicul oamenilor din teatru. Adică senzaţia e că nu e nevoie de noi şi lucrul ăsta e foarte dureros.

Atât „dădea” Ceauşescu: salarii diminuate cu 25-40%. În rest nimic. Te plătea să stai. Schema aplicată acum teatrelor este uluitor de asemănătoare.

Mă interesează ca povestea să se înţeleagă, să mă emoţioneze, să-mi placă. Am nevoie de un răspuns convingător la întrebarea de ce aş cumpăra bilet la un asemenea spectacol, şi nu la altul.

Dacă teatrul este adevăr şi dacă cei care sunt prinşi în lumea lui ne acceptă, noi îi provocăm să răspundă şi le aşezăm în faţă… „Chestionarul lui Proust”. Astăzi, actorul George Ivaşcu.

Textul urmăreşte întâlnirea şi destinul a două femei, Dora şi Kate. Prima, o tânără din Bosnia, violată în timpul unui conflict absurd, şi cea de-a doua, medic psihiatru, licenţiată a Universităţii din Boston.

Teatrul românesc arată ca şi acum o sută de ani. Problemele sunt aceleaşi şi acum o sută de ani, şi peste o sută de ani. O să ne bârfim între noi, o să ne iubim, o să ne plângem de venituri, o să ne plângem de sărăcie…

Ce este „Ghidul copilăriei retrocedate”? E o poveste despre Sibiul anilor ’60, aşa cum se reflectă ea astăzi în amintirea unui scriitor care l-a părăsit demult şi s-a întors odată cu Revoluţia.

La Avignon s-a deschis ieri cea de-a 64-a ediţie a unuia dintre cele mai importante festivaluri de teatru ale lumii. Anul acesta, sub genericul “Complètement à l’Est!” spectacolele invitate sunt un omagiu adus României la 20 de ani de la revoluţia din 1989.

De ceva vreme au apărut şi în România, şi în Bucureşti, stagiunile de vară. Până mai ieri, cum venea 1 iulie teatrele se închideau şi… vacanţă. Să fie „de vină” nevoia de cultură a românului, proaspăt descoperită de teatre…