Câteva consideraţii independente (partea a II-a)

1Adevărat Maraton de Teatru Independent, evenimentul desfăşurat în perioada 17 septembrie – 2 octombrie la Bucureşti (16 zile şi 36 de spectacole) a ajuns la cea de-a VI-a ediţie. Mai “stufos” de la an la an, Maratonul a fost împărţit pe Secţiuni, cât să ai de unde alege. Cea competiţională şi-a aflat câştigătorii în ultima seară de festival.[1] Ocazie pentru o nouă serie de “consideraţii independente”[2]

Premiul pentru cel mai bun spectacol a fost acordat ex aequo pentru “Omul pernă” de Martin McDonagh, regia Eugen Gyemant, producţie a Teatrului Act, şi “Sunset Limited” de Cormack McCarthy, regia Andrei şi Andreea Grosu, producţie unteatru, ambele din Bucureşti. Premiul pentru cel mai bun regizor a fost, la rândul său, împărţit între creatorii celor două spectacole. Ocazie cu care s-a dovedit iar şi iar că alegerea textelor şi cea a distribuţiei sunt esenţiale. Pare un truism absolut, dar multe din experienţele ultimilor ani şi unele din spectacolele prezentului Maraton mi-au confirmat că aceste alegeri făcute de producători şi/sau regizori au adesea alte motivaţii iniţiale, cu totul altele decât publicul căruia îi sunt dedicate rezultatele finale. De aici, poate, şi întrebarea pe care o lansam în “episodul” trecut: Cui prodest? – cu versiunea De ce?

Umorul de sorginte irlandeză (cu celebrii lui strămoşi Wilde şi Shaw) pare comun celor doi dramaturgi – un britanic şi un american, chiar dacă, să ne înţelegem, niciuna din piesele de mai sus nu este o comedie. Or, tocmai acest tip special de umor a fost “speculat” de regizorii celor două spectacole şi, mai apoi, de actorii distribuiţi. În mod diferit. Andrei şi Andreea Grosu se îndreaptă, ca de obicei, spre zona emoţiei, alegând varianta confesiunii curajoase. O mărturisire intimă a gândurilor despre viaţă şi moarte, despre iubire şi prietenie, despre credinţa sau necredinţa în Dumnezeu. Execuţia este filigran, iar Richard Bovnoczki şi Şerban Pavlu şi-au împărţit, la rândul lor, Premiul pentru cel mai bun actor.

2
Cătălin Babliuc şi Lucian Iftime în “Omul Pernă”

Regizorul Eugen Gyemant s-a îndreptat spre o altă zonă, care, la fel, îi este familiară (şi, cu siguranţă, foarte dragă): cea a umorului negru, bazat pe un text remarcabil.[3] Un subiect contemporan, o intrigă poliţistă şi câteva basme pur filosofice sunt materialul pe care îl modelează cu inventivitate şi cu sprijinul unei echipe bine pregătite pentru acest tip de comic: Ionuţ Grama, Lucian Iftime, Cătălin Babliuc, Dan Rădulescu.

Premiul pentru cea mai bună actriţă i-a revenit Alinei Petrică pentru rolul Aglaja din spectacolul cu acelaşi nume, o dramatizare proprie după romanele “De ce fierbe copilul în mămăligă” şi “Raftul cu ultimele suflări” de Aglaja Veteranyi. Un spectacol aproape “baroc” regizat de Ştefan Lupu, adunând actoria şi arta circului, cântul şi dansul, o scenografie colorată şi proiecţii video. Un spectacol declarat fâşie de suflet…

3
Olimpiu Blaj şi Alina Petrică în “Aglaja”

La independenţi, se ştie, nu prea e scenografie… Iertată-mi fie parafraza subţire după Nichita, dar e un adevăr. Trist sau poate nu. Spaţiile mici (ah, alt citat) nu permit decoruri mari. Doar idei bune. Cea a lui Tudor Prodan a fost răsplătită cu Premiul pentru cea mai bună scenografie – în spectacolul “Menajeria de sticlă” de la Point (spectacol comentat în “episodul” precedent). O scenografie bazată pe textul lui Tennessee Williams, înfăţişând măcar jumătate din titlul piesei. O lume din sticlă: mobilierul din casa Amandei, telefonul cel simbolic, legătură cu trecutul, dar şi cu lumea exterioară, dureros de prezentă, micul inorog spart, precum şi rochia Laurei, cocon-refugiu în faţa acestui prezent.

Un Premiu aparte, important ce se acordă la Maratonul Teatrului Independent este cel pentru Dramaturgie. Anul acesta a revenit celor doi actori şi regizori ai spectacolului “Plex” produs de Artscape Baia Mare – Andrei Dinu şi Andrei Stan -, care au adaptat cu umor şi suculenţă local-naţională texte ale americanului Eric Bogosian. Sub umbrela titlului alternativ “Bravura de a spune ceea ce gândeşti”, s-au succedat personaje, situaţii sau probleme cotidiene: oameni ai străzii, cocalari cu BMW, emisiuni de televiziune, asigurări de viaţă, actori, spectacole şi publicuri. Totul cu mult umor, în replici bine scrise, sunând firesc. Fără încrâncenarea, comicul forţat sau neîndemânarea unor texte din ce în ce mai uzitate în teatrul contemporan, după formula colaborărilor actori-regizor-public. Câteva spectacole de acest gen au reuşit, datorită unor regizori cu talent dramaturgic; multe, însă, din ce în ce mai multe se ratează din cauza lipsei de experienţă într-ale scrisului pentru scenă. Căci nu e suficient să aduni nişte poveşti (posibil cuceritoare) sau nişte panseuri (juste, dar atât) într-un talmeş-balmeş cu pretenţii spectaculare. Se adaugă farmecul personal al actorilor, hituri din toate timpurile, ceva dans de grup, o mişcare scenică şi nenumărate “activaţii”. Cuvântul – inexistent în DEX – figurează în limbajul publicitar, definind acele acţiuni menite a asigura interactivitatea participanţilor la petrecerile corporatiste. Ai/n-ai chef eşti scos la dans, ţi se solicită creativitatea în scris sau oral, devii (uneori fără voia ta) membru şi actant al unei comunităţi pe care nu o recunoşti întotdeauna ca fiind a ta. Pentru simplul motiv c-ai venit la petrecere. Pardon: la teatru. Până la urmă, se va dovedi că împăratul e gol şi că ne învârtim, asemenea unor cobai, în cercul aceloraşi subiecte contemporane – sociale, politice, umane. Doar “actorii” se schimbă – pe scenă sau în sală.

4
“MaRó”

Nu o dată am deplâns lipsa comediografilor noştri contemporani. Nu o dată, însă, am apreciat contribuţiile dramaturgului român de origine maghiară Székely Csaba la “comédia vremii noastre” pusă în pagini de teatru, cu precădere aşa-numita Trilogie a minelor. Scriind sintagma de mai sus, un zâmbet aducător de aminte mi s-a lăţit pe faţă: Român sau ungur? – e doar una din întrebările-subiect pentru scenele piesei sale “MaRó”, montată la Studio Yorick din Târgu-Mureş, în regia lui Andi Gherghe. Reunind actori de ambe naţionalităţi, spectacolul prezintă cu mult umor câteva bizarerii ale relaţiilor româno-maghiare, care, povestite, şi-ar pierde tot hazul. Dar e vorba şi despre (sau “mai ales despre”) naţionalişti, şi despre eroi naţionali, şi despre căsătoriile mixte, şi despre politică, şi despre sănătate, şi despre sănătatea politică. Totul “asezonat” cu muzici în cheie parodică, date tare-n difuzoare. Pentru rolurile interpretate în spectacol, tânăra actriţă Keresztes Ágnes a primit Premiul pentru debut.

Cu toate acestea, umorul nu prea s-a simţit la el acasă în prezenta ediţie a Maratonului de Teatru Independent. Cu câteva excepţii, deja comentate. Mă întreb care-i cauza: menţionata lipsă a comediografilor contemporani sau un soi de reacţie a independenţilor împotriva abundenţei de comedii montate în teatrele de stat? Nici muzica n-a avut foarte mare căutare din partea regizorilor ale căror producţii au fost selectate, chiar dacă mai toţi au inclus-o cumva în spectacol – live sau ca simplă ilustraţie de fundal. Nu este cazul regizoarei Iris Spiridon care a avut ambiţia de-a se apropia de zona musicalului, şi nu oricare, ci unul rock, cu influenţe punk: “Hedwig and the Angry Inch”. Pornind de la libretul americanului John Cameron Mitchell şi muzica lui Stephen Trask, o echipă mică dar tenace de artişti români aduce pe o scenă la fel de mică o poveste emoţionantă: cea a transsexualului Hedwig (fost Hansel), vocalul trupei The Angry Inch, aflat nu neapărat în căutarea eliberării (din Germania de Est) şi nici a succesului (în America), ci, de fapt, a jumătăţii personale. Sau a sinelui. Spectacolul produs de Point are toate datele pentru a deveni un succes artistic. Deocamdată este unul de public, datorită notorietăţii celor doi protagonişti: István Téglás şi Răzvan Krem Alexe. Momentele lor de actorie sunt însoţite de cânt live (pregătire vocală: Ghighi Eftimie) şi un inspirat acompaniament instrumental (la pachet cu adaptarea pieselor muzicale originale şi reorchestrarea lor) asigurat de Ştefan Mustaţă, Alexandru Pop şi Adrian Cotoară.

5
István Téglás şi Răzvan Krem Alexe în “Hedwig and the Angry Inch”

Alteori, în acest Maraton, muzica a salvat întregul spectacol… Este cazul producţiei “Over the Rainbow” de la Teatrul Fix din Iaşi, pe un text de Jonas Gardell, în regia lui Cristi Avram. Instrumentiştii Sebastian Cuciureanu şi Giuseppe Torboli au mai dres, prin interpretarea lor – discretă, dar eficientă – a unor standarde ale anilor ’30, stridenţele unor interpretări actoriceşti şi aparenta lipsă a unei direcţii de scenă. Păcat de textul dramaturgului suedez (intitulat, în original, “Cheek to Cheek” şi montat de câteva ori în România ultimilor zece ani), un amestec de umor crud şi emoţie, din care reţinem, totuşi, câteva replici, pe care ieşenii au ţinut să ni le fixeze în memorie: Nevoia noastră de mângâiere e infinită; nevoia noastră de dragoste nu cunoaşte limite. Ca şi nevoia noastră de teatru, probabil, indiferent de care parte a rampei ne-am afla…

Sau ca şi “Foamea noastră cea de toate zilele”… Este titlul spectacolului ce a primit Premiul pentru originalitate, produs de Centrul Educaţional Replika din Bucureşti, după un concept al Anei Mărgineanu, Peca Ştefan şi Radu Apostol (care îşi împart textul şi regia). Spectacolul de “teatru în teatru în teatru” sau teatru imersiv este dedicat unui public de 40 de spectatori care participă (interactiv) la o cină. Aparent între rude şi prieteni, adunaţi la comemorarea unui imaginar filantrop român. Scopul declarat al producţiei este acela de a explora natura sărăciei din România, relaţia dintre schimbarea socială reală şi procesul artistic, conflictul dintre realitate şi ficţiune şi felul în care îl consumăm în timpul participării la un spectacol. În fapt, “Foamea noastră cea de toate zilele” ne oferă o poveste (pe alocuri poliţistă) căreia îi aştepţi cu înfrigurare finalul, patru partituri actoriceşti sincere (Katia Pascariu, Sabrina Iaşchevici, Sebastian Marina, Viorel Cojanu), senzaţia apartenenţei la o mini-comunitate (fie şi de conjunctură) şi o minunată cină cu trei feluri de mâncare. Săru’mâna pentru masă!

6
“Foamea noastră cea de toate zilele”

Premiul special al juriului a fost acordat specacolului “Occupy Yourself”, regia Cosmin Matei, o producţie Váróterem Projekt, Cluj. Un spectacol despre dependenţe, despre dependenţele fiecăruia dintre noi, despre ce-i de făcut cu ele. Un spectacol îmbinând varii forme de exprimare: actorie, muzică, dans, proiecţii video, teatru documentar. “S-a mai făcut!” / “S-a mai văzut!” – s-ar putea zice, pe bună dreptate. Producţia a impresionat, însă, prin curăţenia jocului, prin rigoarea interpretării, prin disciplina actorilor, prin acurateţea detaliilor şi, nu în ultimul rând, prin bucuria de a-l descoperi pe scenă pe actorul şi pedagogul Hatházi András, alături de mai tinerii săi colegi. Un spectacol paradoxal de emoţionant.

[1] Juriul a fost alcătuit din actriţa Coca Bloos, regizoarea Mariana Cămărăşan şi criticul de teatru Maria Zărnescu.

[2] Primul “episod” se găseşte aici: http://yorick.ro/cateva-consideratii-independente-partea-i/.

[3] De văzut neapărat şi montarea de la Godot Café-Teatru, o mai veche producţie de licenţă UNATC, regizată de prof. Florin Ion Grigoraş. Un spectacol sincer, “nepervertit” de ambiţii comercial-artistice, o analiză amănunţită a celor patru personaje interpretate de tinerii actori Rareş Andrici, Cosmin Dominte, George Lepădatu şi Tudor Andronic.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.