Către Dumnezeu, mereu pe cărare – Andrei Tarkovski IV

Dumnezeu este în centrul operei lui Andrei Tarkovski. Regizorul se întreabă în permanenţă despre credinţa şi spiritualitatea individului. Acest fel de întrebări apar relativ devreme în filmele sale, sfârşind, puţin câte puţin, prin a lua locul operei sale însăşi. Tarkovski este în permanenţă neliniştit în legătură cu despiritualizarea societăţii noastre moderne. Astăzi, legăturile interumane se rup. Iar oamenii nu mai cred în nimic. Înainte de toate, filmele lui sunt presărate cu citate din biblie. Nu întâmplător eroii lui Tarkovski sunt în număr de trei, simbol evident al Treimii: este cazul lui Andrei Rubliov al cărui periplu începe cu trei, dar, mai ales, cel al Călăuzei, unde amprenta treimii (Scriitorul, Savantul şi Călăuza) este pregnant prezentă, cele trei personaje fiind indisolubil legate (unul îi justifică prezenţa celuilalt: Călăuza n-ar fi avut nici un rost al existenţei fără celelalte personaje) şi, complementar, fiecare reprezintă un stâlp al societăţii contemporane.

În al doilea rând, câteva simboluri apar cu obstinaţie: scriitorul găseşte o coroană de spini şi şi-o pune pe cap – referinţă directă la Iisus Hristos, Patimile lui Iisus. Crucea pe care fiecare dintre personajele tarkovskiene o are de purtat. Iisus pătimeşte cu fiecare dintre noi. Chiar dacă în locul soarelui, al nisipului şi al mării de-acum două mii de ani vedem un peisaj rusesc înzăpezit. În fine, sunt toate acele icoane pe care regizorul le analizează în amănunt şi  parcurge totul centimetru cu centimetru, ca, în final, să ne atragă atenţia numai frumuseţea lor. Dincolo de ideea de Dumnezeu, Tarkovski explorează credinţa; credinţa în general – iată aici avem recursul la antroposofia lui Rudolf Steiner. Această idee este firul călăuzitor al Călăuzei. În acest film, două personaje care reprezintă societatea noastră de unde credinţa a dispărut, unde materialismul a luat locul spiritualităţii, unde omul a uitat să mai creadă, hotărăsc să plece în căutarea camerei a scunse din Zonă, acolo unde toate dorinţele trebuie, teoretic, să se împlinească. Mai mult decât Savantul, mai ales Scriitorul pare că şi-a pierdut complet credinţa în acel ceva imaterial şi dă impresia că singurul lui scop în viaţă este acela de a fi surprins, de a vedea ceva extraordinar; uneori lasă impresia că este sătul de viaţă. În schimb, Călăuza vrea să-şi împărtăşească credinţa, vrea să le redea oamenilor speranţa, aşa cum spune regizorul: „Personajul principal cunoaşte clipe de deznădejde când se îndoieşte de credinţa sa. Însă găseşte mereu un rost înnoit vocaţiei de a-i sluji pe alţii, pe aceia care şi-au pierdut speranţa şi iluziile”.

În sfârşit, ajunşi la porţile faimoasei încăperi, cei doi bărbaţi rămân împietriţi: le e frică să intre. Au aflat că încăperea nu împlineşte decât dorinţele celor mai curaţi oameni, a acelora care nu îşi ascund firea. Celor doi bărbaţi le e, totuşi, teamă că încăperea nu împlineşte decât dorinţele care le-ar fi la urma urmei nefaste pentru că, pe parcursul călătoriei au învăţat să se cunoască şi au văzut că natura lor nu este atât de bună pe cât credeau. În final, ei pleacă, fără măcar să-şi fi pus o singură dorinţă în faţa camerei. În fond, sfârşitul filmului este un imn închinat credinţei. În cârciuma în care personajele se întâlnesc înainte de a se despărţi, o văd pe soţia Călăuzei. Ea le redă speranţa, aşa cum spune Tarkovski însuşi: „Apariţia soţiei Călăuzei în cârciuma unde toţi trei stau să se odihnească îi pune pe Scriitor şi pe Savant în faţa unui fenomen pe cât de enigmatic, pe atât de neînţeles. Ei văd în faţa lor o femeie care a trebuit să sufere nenumărate nenorociri din cauza soţului ei, o femeie care a născut un copil bolnav şi care continuă, totuşi, să-l iubească cu acelaşi devotament ca în tinereţe. Dragostea ei şi devotamentul sunt cel din urmă miracol care poate să se opună lipsei de credinţă, cinismului, golului interior al lumii moderne, ale cărui victime sunt Scriitorul şi Savantul”.

Întreprinderea Călăuzei a reuşit. Le-a redat oamenilor credinţa. Dar această credinţă nu este în mod particular cea în Dumnezeu. În timpul călătoriei spre încăpere, Scriitorul şi Savantul au avut de trecut încercări care nu erau altceva decât revelaţiile propriilor frici. De exemplu, au învăţat să se cunoască, să vadă în ei binele şi răul. De-acum înainte îşi pot alege drumul pe care îl vor urma. Credinţa este deci mai ales în ei înşişi, întâmplările tainice pe care cei trei bărbaţi le-au căutat pe tot parcursul filmului se găseau, de fapt, atât de aproape de ei. Desigur, puterile fetiţei nu erau evidente vizual, dar Tarkovski aminteşte astfel că trebuie să fim atenţi la cele mai mărunte lucruri: că fiinţele care par cele mai slabe pot să fie foarte puternice în interior, că speranţa este permisă şi că singură credinţa ne poate duce către această speranţă. Misiunea Călăuzei este să le redea oamenilor speranţa, iar acesta a fost singurul mijloc pentru a o face. Dar ce este speranţa? Nădejde! Nădejdea ortodoxă în Dumnezeu, forţa care ne susţine să îndrăznim, aşa cum ne îndeamnă Mântuitorul. Speranţa este punctul cel mai de sus al credinţei noastre în Dumnezeu, aşa cum deznădejdea este treapta de pe care nu te mai poţi ridica. Iuda nu a fost osândit în veac pentru că L-a trădat pe Iisus, ci fiindcă a deznădăjduit, dându-se singur morţii.

Alte două filme îşi leagă în mod expres discursul de credinţă. În primul rând Solaris, care tratează aproape direct problema învierii. Personajele care reapar pe staţia orbitală sunt toţi deja oameni care au murit. Personajele cu adevărat vii se confruntă cu propriile lor fantome şi chiar dacă încearcă să scape de ele, le este imposibil să o facă. Tema învierii revine, de asemenea, în Nostalghia, unde Gorceakov a murit sacrificându-se şi reapare pe ecran în locurile care îi erau familiare.

Totuşi, în ceea ce priveşte aceste două filme, situaţia este complexă şi merită discutată. Opera lui Andrei Tarkovski ne spune că regizorul, prin film, s-a aflat, toată viaţa lui, pe cărarea cea îngustă care duce către Dumnezeu. Chiar dacă uneori s-a abătut – tot din dragoste şi din dorinţa de a-L găsi – Tarkovski a rămas pe drum şi l-a urmat. Trebuie iarăşi spus că Biserica Ortodoxă nu acceptă teoriile lui Steiner, care se abat de la Sfânta Scriptură şi de la Sfânta Tradiţie. Mai ales reincarnarea. Dar cred că este interesant de amintit, în contextul contextul acestor două filme, teoria “vibraţiilor alpha”. Conform acestei teorii, atunci când creierul uman reuşeşte să ajungă pe lungimea de undă a acestor vibraţii – prin meditaţie, prin ingerarea unor poţiuni magice sau chiar prin rugăciune – omul are acces la toate cele pe care Dumnezeu le-a creat şi care nu sunt limitate de timp. Odată create, toate cele ale lui Dumnezeu există şi, pe această vibraţie a creierului său, omul poate ajunge la ele. Poate fi şi asta una dintre explicaţiile faptului  că Hari ajunge la Kris Kelvin, că Gorceakov bântuie locuri ştiute…? Cel mai explicit exemplu mi se pare însă a fi povestea colecţionarului de întâmplări, a poştaşului din Sacrificiul: o femeie s-a fotografiat cu fiul său înainte ca acesta să plece pe front, unde avea să moară. Acea fotografie s-a pierdut. Peste zeci de ani, de-acum bătrână, femeia mai face o fotografie şi, alături de ea apare fiul la vârsta şi cu chipul de-atunci…

Se adugă, în final, povestea copacului mort din Sacrificiul: este, de asemenea, revelatoare pentru toate reflecţiile pe care Tarkovski le-a transpus în filme în legătură cu credinţa. Credinţa ne permite să evoluăm, ne dă încredere în ceea ce facem, ea vine din interior şi nimic nu trebuie să ne zdruncine convingerile. Acest film se concentrează în final pe imaginea băieţelului culcat liniştit lângă copac. El este sigur că arborele e pe cale să renască. Sunt două simboluri ale speranţei pe care Tarkovski le reuneşte. Toate principiile pe care le induce personajelor, Tarkovski le-a aplicat în propria lui viaţă. Atunci când îşi făcea filmele credea profund în acele idei cărora le dădea viaţă.

Niciodată n-a încercat să trişeze cu publicul sau cu el însuşi. Filmele lui sunt repetiţii continue ale ideilor lui originale. Sigur că stilul lui şi ideile au evoluat o dată cu cariera, dar niciodată n-a promovat idei care nu erau ale lui. Această constanţă în reflecţii este fără nici o îndoială în directă relaţie cu ceea ce a spus sus şi tare că este responsabilitatea lui ca artist, aşa cum explică în Sculptând în Timp: „Arta este aproape religioasă în esenţă, este conştiinţă sacră, de o înaltă sarcină spirituală”.

Filmele lui Andrei Tarkovski se enchainează într-o operă continuă şi organică. Elemente de o diversitate restrânsă, semantizând în adânc şi în înalt, ca un copac reflectat în oglinda apei. Rădăcinile devin coroană, iar coroana prinde rădăcini în albastrul cerului. Geniul nu e divers: “Credem, în genere – spunea Goethe –, că geniul e capabil să facă orice, deşi nu e în stare să facă decât anumite lucruri”. Copacul: primul şi ultimul cadru din Sacrificiul. Axis mundi. Axis mundi, aşa cum pentru noi este, în primul rând, Crucea. Iisus. Modelul hristic, moral şi mistic.

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.