După ce am mai pus câteva lemne pe focul din sobă,
Ce frumos arde focul tău, a spus ea.
Am stat un timp şi am vorbit despre lucruri simple.
Dar cuvintele, Ce frumos arde focul tău, tonul vocii, gestul sapiențial
şi blând al capului, mai ales pronumele „tău” –
toate astea au rămas: liniştea şi simplitatea adâncă a lucrurilor;
iarăşi: numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată.
Este scena care a provocat peste alte câteva săptămâni întâmplarea face sa locuieşti chiar în piațeta unde se instalează parcul de distracții al copiilor, s-au montat
mecanismele – maşinuțe electrice, cutia cu maneta, caruselul – o femeie frumoasă
din metal, cu mâinile ridicate, de fusta căreia sunt prinse băncuțele unde se aşază
copiii ca să fie rotiți în cercuri suitoare/coborâtoare. Doar că motorul caruselului nu funcționează, femeia mecanică stă imobilă şi cu fața-i enormă priveşte fix spre
fereastra ta, într-o noapte, deschizând-o, ai fost copleşit, ca sub o stare de hipnoză,
de imobilitatea chipului şi privirii ei, de atunci nu mai aeriseşti dimineața, nu mai
priveşti seara pe geam – ştii că ea continuă să te privească ăst timp
întâmplarea dintr-o noapte, în cartierul meu de la marginea oraşului
când o pană de curent ne-a lăsat în întuneric, singuri, în camera strâmtă.
Nu aveam la îndemână decât jarul țigării şi brusc am simțit nevoia să-i văd fața.
Şi atunci i-am purtat țigara în jurul chipului –
figura ei era, cufundată în fumul şi lumina aproape inexistente ale țigării,
doar un halou, fața ei mai reprezenta doar privirea,
Cred că suntem prieteni acum, i-am spus în camera din cartierul de la marginea
oraşului,
era replica mea la Ce frumos arde focul tău.
Print