Ce urâtă e frumuseţea!

Urâţi mai suntem! Indiferent de trăsături, culoarea ochilor, forme, înălţime sau sex. Suntem urâţi pentru că nu suntem frumoşi la modul ideal. Nu avem nasul perfect, părul perfect, buzele perfecte… Aşa că suntem urâţi. Câteva kilograme în plus, un început de chelie, puţină miopie şi gata; purtăm la unison ştampila urâţeniei pusă de societatea care ne livrează constant modele plastifiate de prefecţiune cosmetizată. Şi dacă eşti urât, pentru că, te asigur, eşti, nu poţi să ai pretenţii. De niciun fel. Nu contează IQ-ului tău, bunătatea, omenia, candoarea, toate atributele astea inutile care nu se văd şi care nu folosesc aparatului infernal numit Marketing. Totul e să vinzi. Cum ce? Orice! Mai ales imaginea proprie. Renunţă, omule, la tine şi intră în linia de producţie a câştigului. Poartă chipul uniformizat al succesului. Fii frumos! Preţul pentru faimă, bogăţie, succes, putere şi adulaţie e doar sufletul tău. Un nimic în comparaţie cu voluptatea de a fi dorit şi venerat.

Spectacolul „Urâtul” de Marius von Mayenbourg, în regia lui Vlad Cristache ne spune verde în faţă această poveste tristă. De fapt, ne arată pe toţi aşa cum suntem – fără milă sau ocolişuri; lumea noastră cea de toate zilele, înţesată de false repere, valori cu semn schimbat, consumerism, manipulare grosoalnă, stereotipuri abjecte şi mediocritate ridicată la rang de cinste e cristalizată în creuzetul teatrului în acest spectacol-metaforă. Deloc comod, râsul e amar, iar cinismul la el acasă. Nici nu s-ar putea altfel. Suntem atât de pervertiţi, de adaptaţi şi globalizaţi, încât am devenit imuni la aberaţiile din jur. E nevoie de brutalitate – cel puţin estetică – pentru a trezi conştiinţe. Cred că la fel se simţeau şi burghezii din Secolul Luminilor atunci când, venind la teatru pentru a se recunoaşte pe scenă, primeau o doză de realitate deloc flatantă. La fel şi noi, prototipul perfecţionat din contemporaneitate, privim cu neîncredere oglinda crudă şi sinceră. Râdem, dar nu e râsul nostru. Şi noi trăim, dacă ne gândim bine, într-o ladă frigorifică cu logoul scris cursiv. Always Coca-Cola! Ce mai înseamnă, astăzi, fericirea? Haine de designer, maşină cu patru cerculeţe înlănţuite, living cu şemineu, yacht, vacanţă la şapte stele, spa, antrenor personal, can-can, apariţii la late-night show, fiţe. Şi toate astea se obţin, nu-i aşa, atât de uşor când eşti frumos.

Vlad Cristache a ales să spună franc, fără menajamente, „Ăştia suntem!”. Într-un decor stilizat şi sugestiv, creat de Vladimir Turturică, în lumina fosforescentă a neoanelor colorate care ne însoţesc tot mai des în escapadele noastre nocturne, manechinele albe, fără chip, prevestesc de la bun început deznodământul – o lume la indigo, frumoasă, aseptică, de vid sufletesc şi forme ideale. Plasticul devine pe parcurs mai cald decât carnea. Accentele violente trag constant semnale de alarmă. Ostentativ chiar. Se strigă la microfon, la portavoce, apoi – treziţi-vă, ar cam fi cazul! Planurile naraţiunii se întretaie brusc, actorii schimbă rolurile la secundă, iluzia nu există nicio clipă. Soluţii dezarmant de simple, cu maximul de efect. În acest ecosistem dezumanizant, emoţia şi duioşia nu-şi au locul. Nu există tocmai pentru a le duce lipsa. Simţim nevoia de salvare, de consolare, de speranţă. Iar ea nu vine, pentru că am depăşit demult stadiul în care merităm să mai fim mângâiaţi pe creştet. Nu e cool să plângi la teatru.

Pentru ca această demonstraţie să funcţioneze a fost nevoie de actori expresivi, ludici, care să joace asumat şi foarte precis această deconcertantă comedie umană. Marius Stănescu dozează impecabil trecerea lui Lette, inventatorul de bună credinţă, urât pentru că aşa spun ceilalţi, de la omul conştiincios, naiv şi calin la purtătorul de chip perfect rece, infatuat, sigur pe sine – ca orice idol fabricat – pentru ca apoi să decadă la fel de plenar şi de fulgerător în sine însuşi. Delia Nartea face bine trecerea de la soţia prostuţă, care ia lucrurile aşa cum vin, cu acelaşi zâmbet aplicat egal pe chip, la amanta ardentă de numai 73 de ani, cu piele bine întinsă de chirurgii dibaci. Silviu Debu demonstrează flexibilitate în interpretare, carismă şi stăpânire de sine şi jonglează natural cu cele trei ipostaze pe care le are de interpretat. Iar Constantin Cojocaru degajă acea bucurie de a fi pe scenă pe care o aştept de la orice mare actor. Ochii lui sunt mereu vii şi atenţi, fie că îl interpretează pe directorul mercantil, care se insinuează suav şi parşiv, fie pe doctorul posac, expert şi demult pervertit de faimă şi bani. El este manipulatorul-şef care cu un microfon sau un bisturiu în mână modelează lutul moale al unor conştiinţe slabe pentru a răspunde intereselor proprii.

La Sala Nouă a Teatrului de Comedie se joacă un spectacol incomod pentru cei „frumoşi”. „Urâţii”, în schimb, pot râde liniştiţi şi, se pot bucura, mai ales, de unicitatea lor. E reconfortant să pleci din sală cu sentimentul că eşti cineva doar pentru că nu eşti ca ceilalţi. Să spargem, dar, oglinzile mincinoase, să închidem ochii şi să ne reflectăm în noi înşine. Aşa, urâţi cum suntem.

Fotografii Adi Bulboacă