Atunci când Peter Brook vorbeşte despre faptul că teatrul n-ar trebui împărţit în categorii şi că ceea ce numim „teatru pentru elită” poate fi uneori mai lipsit de viaţă decât „teatrul pentru public”, unde poate ţâşni la un moment dat o scânteie vie, deschide o discuţie în care argumentele pro şi contra vor fi întotdeauna sensibil egale.
Spectacolul „Ce zile frumoase!”, care a avut premiera zilele trecute la UNTEATRU, este un exemplu concret în acest sens. Textul lui Samuel Beckett, aşa cum e pus în scenă de Sânziana Stoican şi avându-i în distribuţie pe Sabrina Iaşchevici şi Ionuţ Vişan, face parte, cu siguranţă, din categoria „teatru pentru elită”. Şi e evident, prin însăşi alegerea făcută, că se adresează unei categorii de public clare. O categorie de public dispusă să vină în mijlocul verii în casa din spatele CEC-ului mare de pe Calea Victoriei, care nu oferă confortul din sălile de teatru, pentru a vedea o montare după un text nu tocmai prietenos… „Povestea” lui Winnie, femeia care se afundă încet într-o movilă de pământ, sub un soare crud şi năucitor, şi care în tot acest timp îi vorbeşte soţului de lângă ea, lui Willie cel liber să se mişte, este pusă în scenă de Sânziana Stoican cu o incontestabilă atenţie la detaliu, în lipsa căreia un astfel de text nici n-ar putea funcţiona. Ceea ce-i lipseşte însă montării sunt ritmul şi „scânteia de viaţă” de care vorbea Brook şi care pare pe alocuri ucisă cu bună ştiinţă tocmai de dragul elitismului lui Beckett, căruia cei trei, regizor şi actori deopotrivă, îi pică în capcană şi se lasă cu voluptate purtaţi de el. Şi asta în ciuda faptului că felul cum sunt construite discursul lui Winnie şi spaţiul în sine par gândite tocmai pentru a ieşi din graniţele piesei.
Pământul în care femeia se adânceşte încet, încet e reprezentat de Valentin Vârlan într-o cheie să-i spunem „absurdă”, un cuvânt care-l defineşte şi pe autor. Deşertul torid e ca un fel de insuliţă de buzunar, de oriunde şi de niciunde, în care o femeie îmbrăcată normal stă în spatele unui fel de pupitru din pământ sau din orice altceva, înconjurată de obiecte familiare. Dincolo de de micul dâmb de carton se află şi bărbatul căruia îi vorbeşte, dar cu care legătura e fracturată de la început şi până la sfârşit. Femeia scoate din poşetă un obiect după altul, etalându-le cu o cruzime care poate recompune viaţa cu traseul ei sinuos şi absurd: o periuţă de dinţi, altele care ţin de cochetăria feminină, un pistol… Un exerciţiu de actorie remarcabil al Sabrinei Iaşchevici, care se joacă inteligent cu nuanţele textului şi care foloseşte la fel de inteligent toate mijloacele pe care i le permite arta actorului pentru a susţine un discurs de aproape o oră şi jumătate. Dar problema, şi este o problemă, provine tocmai din faptul că exerciţiul nu pare asimiliat la nivel interior. Tehnica este cea care o conduce de la început şi până la sfârşit. Motiv pentru care mare parte din poezia absurdului rămâne exterioară şi neasumată. Întregul filon tragic ce bântuie aceste momente în care o fiinţă este prinsă în capcana pământului, lipsită de libertate şi lăsată să vorbească despre sensurile vieţii se disipează şi-şi pierde din greutate tocmai pentru că regia conduce textul într-o zonă incertă. Pe de o parte îşi asumă elitismul, iar pe de altă parte, dorind să-l facă digerabil, alege o formulă în care familiaritatea obiectelor şi a decorului să contrabalanseze. Ceea ce lipseşte în esenţă este mesajul coerent asupra piesei, acel „ce vreau să spun cu acest text acum şi de ce”.
Iar interpretarea şi construcţia personajului Willie spun acelaşi lucru. Din nou, e bine lucrată partitura actoricească, cu toate detaliile de rigoare. Bărbatul care, deşi pare liber, este prins în capcana propriului corp – cu detalii chiar uşor exagerat naturaliste: o rană care sângerează în cap, trupul murdar şi îmbătrânit… Ionuţ Vişan nu-şi arată chipul nicio dată pe parcursul spectacolului, stă doar cu spatele şi încearcă să umple cu prezenţa spaţiul. Scena cu citirea ziarului sau cea cu fotografia cu detalii erotice sunt bine gândite regizoral şi la fel de bine rezolvate actoriceşte, iar momentele în sine au savoare. Dar au savoare pentru că era nevoie să se rupă puţin ritmul şi rămân momente în sine, neintegrate cu adevărat în povestea – oricare ar fi ea – pe care spectacolul îşi propune să o spună.
Şi dacă există o problemă a montării de la UNTEATRU, aceea este lipsa unei relaţii vii între cele două personaje, care pe alocuri par că-şi dezvoltă partituri solitare. Marele merit rămâne însă abordarea unui asemenea text, într-un asemenea spaţiu şi chiar aceste partituri solitare, care dezvăluie doi actori…
Print