Într-un weekend recent, echipa Teatrului „Tony Bulandra” de la Târgovişte a adus în faţa publicului două premiere ale acestei toamne, ambele însemnând mize complicate şi dificile, prima prin absolută noutate, cea de-a doua prin extremă şi universală clasicitate, ca să zic aşa.
Mai întâi, a fost vorba despre spectacolul „3 ore după miezul nopţii”, exerciţiu-cercetare prin teatru-dans, conceput de Andrea Gavriliu sub ochiul ordonator, apt pentru abisal, al lui Mihai Măniuţiu. De altfel, Anca şi Mihai Măniuţiu au fost şi cei care au gândit dramaturgia spectacolului, plecând de la „Psalmul” lui Paul Celan. De aici, dezvoltarea întregului spectacular urmează o geografie geometrică pe toate palierele obiectului, fiinţei scenice, în vederea inducerii, cel puţin, a unei stări capabile să coloreze cu mişcare, sunet şi lumină versuri prin care se scrutează transcendentul, condiţia umană, vecinătatea apocalipsei şi permanenţa resurecţiei: „Întru întâmpinarea Ta Nimic am fost, suntem, şi vom fi înflorind.”
Cum ar fi să fie, din nesfârşite înfăţişări, spaţiul pentru „cuvântul de purpură, pe care l-am cântat deasupra, o, deasupra spinului”? Desigur, nimic nu ar fi interzis, căci Sensul poate da formă în orice decurge din momentul zero al Creaţiei, aşadar poate fi, de ce nu, chiar o sală de balet. Ceea ce construieşte, în scenă, Tudor Lucanu: o oglindă-fereastră-ecran enorm de fundal, încadrat pe laterale de pereţi alcătuiţi din benzi de paralelograme din care light designerul Adrian Dragomir va genera când suporturi disciplinate de monocromie, când parcursuri dinamice, când explozii, ele însele dansânde, de culoare. Cum, în uriaşa oglindă, se răsfrânge imaginea sălii propriu-zise, „sala de balet” îşi defineşte astfel cei patru pereţi nu ca spaţiu închis, ci ca unul de o misterioasă coerenţă.
În acest context spaţial, conjugat cu muzica originală şi ilustraţia muzicală ale lui Mihai Dobre, „interviul” luat personajului Andreei Gavriliu este, de fapt, pretextul (şi în sensul de pre-text, de ante-text, de pre-cuvânt) narativelor dezvoltări gestuale, când apăsătoare, când născând stări de urgenţă, când exuberante în ludicul lor. Ca fiinţarea în care „rămânem înflorind”. Toate acestea exercitate de cei nouă actori-dansatori care i se alătură Andreei Gavriliu (trimiterea la balada Meşterului Manole nu ar fi nici ea o speculaţie fără fond), în tentativa de dans, de afirmare/confirmare a dansului, a „dadadansului” care ghiceşte înţelesuri chiar şi în miezul absurdului ori al întâmplătorului, al unei eventuale lumi „dada”. Căci din orice se poate ivi eleganţa suverană, precum tutuul din prosop de hârtie al unei lebede din visul căreia se naşte grupul, multiplicarea. Imaginaţia lui Mihai Măniuţiu, a Andreei Gavriliu, a echipei de creaţie pariază pe un concept limpede, aş zice: „Când nu ai de unde începe, poţi începe de oriunde.” Iată de ce, sub filtru de lumină roşie, se pot „developa” (sensul francez al cuvântului e de rememorat) ipostaze ale mişcării care, aceasta, lumină înseamnă.
Atunci când nu e oglindă, când nu e spaţiu secund şi hipnotic de joc, când nu e poarta prin care pătrund „încoace” şi se întorc „acolo” ceilalţi, fundalul e ecran pentru efigia Înţelesului pentru care chipul (alături de vocea) lui Marcel Iureş sunt, fără îndoială, soluţia optimă. Ai fi tentat să spui, aproape un chip christic, ca acela de pe giulgiul de la Torino. Unul însă care se aude şi, când nu se aude, se mişcă, fiindcă buzele lui spun evident ceva. Ceva anume, tradus în/prin dinamică de Andrea Gavriliu şi partenerii ei de scenă.
Un impresionant poem scenic despre sala de dans a lumii, undeva, pe la al doilea cântat al cocoşilor.
Celălalt spectacol propus de Teatrul „Tony Bulandra” a fost o variantă de „Richard al III-lea” în care esenţiale s-au dovedit a fi scenografia lui Mc Ranin – un cap imens de cal în fundal, un „covor” aerian de găleţi în care ar fi de ghicit capetele victimelor şi, mai ales, costumele combinând japonezăria cu un cenuşiu al vremilor de restrişte – şi concepţia personajului principal, semnată de Liviu Pintileasa – un soi de tandreţe naturalistă a ticăloşiei absolute. Paradoxul merge până la costumul acestui Richard, dublă personalitate asumată până la dimensiunile dreapta-stânga ale pantalonilor, ca un reflex al cocoaşei-armură. Citirea operată de regizor, britanica Di Trevis, nu lasă loc niciunui personaj „pozitiv”, întrucât nu suntem, pare a fi concluzia, decât într-un moment acut al unei criminale maladii politice. Din păcate, numai actorii simt şi consonează eficient cu filosofia spectacolului, spre deosebire de actriţele care, pe alocuri, trec din Shakespeare în Caragiale, probabil şi din lipsa unei consilieri de voce (în definitiv, este acesta un risc al lucrului cu directori de scenă non-românofoni). Desigur, momentul iniţial, în care suntem anunţaţi: „Am venit să vă spunem povestea lui Richard al III-lea”, prin urmare extragerea naraţiunii din timpul istoric, în beneficul pătrunderii într-un timp universal (nu GMT, desigur), ar trebui să facă posibile derapaje controlate de la încercări de transpunere istoristă. Numai că, pe alocuri, controlul nu funcţionează în sensul dorit, de teatru în teatru. Drept care, spectacolul rămâne, cred, de o funcţionalitate, cum să spun, didactică.
Print