Cele mai bune spectacole ale anului 2009

Revista Yorick vă propune, înainte de acordarea premiilor UNITER, un top al membrilor redacţiei, cu cele mai bune spectacole ale stagiunii.

1. „Sfârşit de partidă” de Samuel Beckett, regia Alexan­dru Tocilescu, scenografia Vanda Sturdza, cu Mihai Constantin, Răz­van Vasilescu, Ion Be­soiu, Irina Petrescu. Teatrul Metropolis

2. „Pyramus and Thisbe 4 you” de William Shakespeare, la Teatrul Odeon – regia: Alexandru Dabija; scenografia: Cosmin Ardeleanu; Andrei Marinescu şi-a adaptat traducerea textului shakespearian pentru fiecare dintre cele patru versiuni de joc ale scenei meşterilor din “Visul unei nopţi de vară” în parte. Din distribuţie fac parte: Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Oana Ştefănescu, Antoaneta Zaharia, Paula Niculiţă, Ana Maria Moldovan, Ionel Mihăilescu, Mircea Constantinescu, Marius Damian, Pavel Bartoş, Gabriel Pintilei, Mihai Smarandache, Victor Cociorba, Nicu Coman, Cristian Dunăreanu, Dan Iosif, Ion Iosif, Constantin Neagu, Dumitru Neagu.

 

3. „Sinucigaşul” de Nikolai Erdman, regia Felix Alexa, scenografie Diana Ruxandra Ion, cu Dan Puric, Costel Constantin, Adela Mărculescu, Ileana Olteanu, Marius Bodochi, Marius Manole etc. Teatrul Naţional din Bucureşti

Vântul care bate a pagubă prin teatrele din România, deşi directorii – mai ales cei din Bucureşti – se laudă cu vânzări fabuloase de bilete, se simte foarte bine de câţiva ani. Se simte alarmant, în primul rând în repertoriu. Multele spectacole lipsite de anvergură sau „refuzate de idee”, numeroasele experienţe eşuate din cauză de demonstrativism, lipsă de viziune adevărată, dorinţa de aliniere la trend ş.a., dar şi destule spectacole bunicele, însă nu memorabile îţi îngreunează misiunea de a alcătui un top 3 personal al celor mai bune spectacole din stagiunea trecută. Deşi, în aparenţă, lucrurile stau tocmai invers.

Rămân la convingerea că, dintre spectacolele pe care le-am văzut dintre cele care se încadrează în perioada de timp luată în considerare de UNITER, „Sfârşit de partidă”,  pus în scenă la Teatrul Metropolis de Alexandru Tocilescu, este unul dintre cele mai valoroase spectacole montate la Bucureşti în ultimul deceniu.  Cât despre locul pe care îl ocupă în stagiunea în discuţie, am credinţa că, şi dacă peisajul teatral ar fi fost mai bogat, valoarea acestui spectacol, pe un text extrem de riscant pentru orice regizor, ar fi fost la fel de evidentă. Spre deosebire de „Casa Zoikăi”, montare semnată de acelaşi regizor la Teatrul de Comedie, „Sfârşit de partidă” este un spectacol rafinat, emoţionant, profesionist. Montarea este ca o bijuterie şlefuită cu minuţie şi cu plăcere de un bijutier de clasă, care lucrează cu mănuşi. Mănuşi dintre cele mai fine şi-au pus regizorul şi actorii din rolurile principale, Mihai Constantin şi Răzvan Vasilescu, profesionişti impecabili, care personalizează întortocheata partitură beckettiană cu forţa pe care o au numai artiştii de cursă lungă. Ca atare, pentru mine este de neînţeles opţiunea juriului UNITER de a nominaliza „Aniversarea” lui Vlad Massaci de la Nottara la categoria „cel mai bun spectacol”, şi nu, printre altele, „Sfârşit de partidă”. Din punctul meu de vedere, „Aniversarea” este un spectacol între bun şi bunicel şi atât. Pe de altă parte, nominalizarea lui Mihai Constantin la categoria „cel mai bun actor” a Premiilor UNITER, pentru rolul Clov din montarea după Beckett, îmi pare un gest care se impune, o recunoaştere a unei valori evidente. Însă a nu-l nominaliza şi pe Răzvan Vasilescu, pentru rolul Hamm din acelaşi spectacol, mi se pare ilogic şi nedrept.

„Pyramus and Thisbe 4 you” de la Odeon este opera unui regizor slujit de o inteligenţă pe care o transpune coerent şi cu substanţă pe scenă, dar şi cu un farmec ce n-a fost prea prezent în spectacolele lui din ultimii anii. Un Shakespeare spumos, contradictoriu şi nuanţat, cum, iarăşi, n-am mai văzut de ceva ani pe scenele din România, de pe vremea când Tompa Gabor şi Mihai Măniuţiu se îndeletniceau – şi se îndeletniceau bine – cu aşa ceva.

Şi, iată, „last, but not least”, un spectacol de la TNB, pe nedrept ignorat total de juriul UNITER, care fuge de spectacolele pentru publicul larg, gen vital pentru orice cultură. E foarte probabil ca „Sinucigaşul” să fie o etapă din procesul de rafinare pe care îl parcurge regizorul Felix Alexa. Crescut pe solul fertil oferit de o piesă căreia nu-i lipseşte nimic pentru a fi o piesă chiar foarte bună, cu o poveste ea însăşi specială, această montare merge pe sfoara subţire a tragicomicului şi traversează prăpastia. Face parte din categoria deloc numeroasă a spectacolelor care pot fi gustate şi de publicul specializat, şi de publicul larg. Felix Alexa l-a lucrat cu grijă la detalii şi cu discreţia caracteristică regizorului care nu doreşte să se oglindească în primul rând pe sine într-un spectacol. Un „defect” care-l ţine departe de nominalizările la UNITER… Glumesc, desigur.