Este actriţă a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” de la Craiova de aproape zece ani, însă o puteţi vedea în continuare la Bucureşti, în spectacole ca „Metoda” de la Teatrul Nottara, în regia lui Teodor-Cristian Popescu, şi „Două poveşti de amor”, la ArCub, o montare semnată de Mircea Cornişteanu. Recent, acelaşi regizor a pus în scenă la Naţionaul craiovean „O noapte furtunoasă”, în care Cerasela Iosifescu este Veta şi joacă pentru prima dată într-un spectacol după o piesă de Caragiale, după ce a fost Medeea (în producţia lui Yannis Paraskevopoulos după Euripide), Olivia (în „Cum doriţi sau noaptea de la spartul târgului”, de W. Shakespeare, în regia lui Silviu Purcărete) sau Mariana (în „Măsură pentru măsură”, de W. Shakespeare, montare a aceluiaşi Silviu Purcărete). Despre Veta, despre cât de simplu îi părea teatrul înainte de a-şi încerca norocul pe scenă, despre cât de greu îi pare azi am discutat cu actriţa la Craiova.
Cât de aproape sau cât de departe este Cerasela Iosifescu de un personaj ca Veta lui Caragiale?
Mie mi-a fost foarte frică de Caragiale şi până acum n-am mai jucat niciodată într-un spectcol după o piesă de-a lui, deşi multă lume mi-a tot spus că sunt „cam de acolo”. Mi-a fost frică şi pentru că ar fi o impietate să ieşi din cuvântul lui, şi pentru că s-a tot montat, fără încetare, şi e greu să aduci ceva nou la nivel de concepţie. Dar acum, vrând-nevrând, a trebuit să mă simt aproape de Veta şi repede, fiindcă spectacolul s-a făcut în trei săptămâni, aşa că n-am avut timp să gândesc prea mult. Mi-am lucrat rolul instinctiv, supervizată de regizor, bineînţeles, şi îmi place chiar foarte mult cum a ieşit.
Tu vezi mai mult dramatic sau mai mult comic în Veta?
În Veta nu văd nici dramatic, nici comic. Este un om normal, adevărat, o femeie care „iubeşte peste poate şi suferă la nebunie”. Replica după care m-am ghidat este „N-am simţit nimic când am spus că nu ştiu e să fi trăit înainte să te cunosc pe dumneata”. Aici e esenţa. Nu mi s-a părut potrivit să caut comicăria sau tragismul din ea. Am vrut doar să fac un om adevărat. Dacă am reuşit sau nu, asta nu ştiu.
E chiar prima dată când joci Caragiale pe o scenă profesionistă?
Da. Am mai jucat Caragiale doar când eram studentă şi am jucat-o pe Miţa Baston. Dar n-a fost tocmai bine, fiindcă pe-atunci îi dădeam zor cu temperamentul meu şi atât.
Dar primul spectacol ca actriţă profesionistă care a fost?
„Regele moare”, împreună cu Dana Dogaru şi Alexandru Repan, la Teatrul Nottara, în regia lui Dominic Dembinski, după care am jucat în „Nora”, cu George Constantin.
Şi de atunci ai rămas la Teatrul Nottara.
Iar acum opt ani m-am mutat la Teatrul Naţional din Craiova. Joc în continuare şi la Bucureşti, dar nu se compară cu rolurile pe care le-am primit aici. La Bucureşti am jucat în câteva spectacole importante, deşi n-aş spune c-au fost rolurile vieţii mele. După ce am venit la Craiova, am jucat în primul rând în „A douăsprezece noapte”, spectacolul lui Silviu Purcărete, apoi am fost Medeea…
Te simţi pe drumul bun?
Da. Şi nu mi-a părut rău niciodată că am ales teatrul. Însă acum joc în unsprezece spectacole, ceea ce e cam mult. Nu mă plâng, dar e stresant. Zilele trecute repetam cu un coleg şi i-am dat o replică din alt spectacol şi nici măcar nu mi-am dat seama. La un moment dat, în ritmul ăsta, se poate să nu mai ai concentrarea de care ai nevoie şi să te cam risipeşti. Atunci intervine frica, teama că n-o să poţi face faţă. Uneori, când sunt atât de tracasată, le invidiez o clipă pe vânzătoarele pe care le văd când trec pe stradă pentru munca lor liniştită. Dar în cinci minute mă trezesc că-i mulţumesc lui Dumnezeu în gând că eu pot să fac ce fac.
De unde dorinţa de a face teatru?
Eram în clasa a XII-a, la liceul de biologie-chimie din Slatina. M-am dus să dau examen de admitere la Institutul de Arta Teatrală şi Cinematografică de la Bucureşti, la clasa de actorie. Scoseseră la concurs 4 locuri pentru fete şi am fost 256 de candidate. La facultate am intrat la a treia încercare. Cum m-am hotărât să dau la actorie? Peste noapte, pentru că voiam să ies din comună. Din comuna Coteana, judeţul Olt. Voiam să fac ceva deosebit. Habar n-aveam ce e teatrul, dar voiam să ies în evidenţă, ca fetele de vârsta mea. Credeam că, dacă spui două poezii şi te scălămbăi un pic, devii actriţă. După primele două săptămâni de facultate, l-am sunat pe taică-meu să vină să mă ia acasă pentru că m-am răzgândit. Mi s-a părut foarte greu, munca era îngrozitoare şi continuă şi nu era deloc ce căutam eu. Nu înţelegeam nimic din ce mi se întâmplă, de ce mi se cere să fac ce fac, pentru ce m-am luptat…
Şi ţi-ai revenit încet-încet?
A trebuit să fac faţă. În anul al II-lea, Sanda Manu mi-a propus să mă lase repetentă, dar dacă sunt de acord! M-a chemat de o parte şi mi-a spus: „Puţi de talent. Eşti brânză bună în burduf de câine. Dar eu nu suport leneşii. Olga Tudorache te vrea la clasa ei din tot sufletul, aşa că mai bine te duci la ea”. Dar eu am rămas, nevrând să-mi părăsesc colegii. Şi nu mi-a părut rău. Ea mi-a vrut binele şi mă acuza că nu mă adaptez, că nu particip la exerciţii decât forţat. Dar mie mi se părea că fac ceva din altă lume, care n-are nimic în comun cu mine şi cu ideea mea despre teatru.
Care era „ideea ta despre teatru”?
Că trebuie să fie ceva foarte uşor, un mizilic. Că spui o poezie bine simţită, dai drumul la o lacrimă şi gata, te cheamă să joci în filme şi la televiziune. Şi aşa devii… Ştefan Iordache! Nici prin cap nu-mi trecea că este vorba despre o muncă atât de îngrozitoare. Toată ziua făceam tot felul de exerciţii, ne jucam cu mingea, ne urcam pe pereţi, nici la masă n-ajungeam, seara ajungeam acasă frânţi de oboseală şi murdari.
Acum vezi utilitatea acestui „antrenament”?
Nu, n-o văd nici acum. Dar de la Sanda Manu, care e o mare profesoară, am învăţat o mulţime de lucruri. Acum, la întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea facultăţii, mă gândeam la cât de mult am urât-o şi am iubit-o în acelaşi timp. Acum aş asculta-o vorbind zile în şir, povestind chiar şi despre teatru, deşi sunt sătulă de teorii despre teatru! Pe de altă parte, mult am învăţat de la Mihaela Juvara, profesoara care m-a pregătit pentru facultate. Şi apoi, fireşte, de la actorii cu care am jucat.
Tu ce fel de actriţă eşti? Faci parte din categoria intuitivilor?
Există actori mari care se bazează numai pe tehnică. Nici nu se uită în ochii tăi, tu nici nu contezi ca partener. Şi există actori de instinct, de relaţie cu partenerul. Eu cred că fac parte din a doua categorie, pentru că depind foarte tare de partener. Dacă el nu se ridică la ce vreau eu, mă termină uşor de tot. Trebuie să primesc mult de la partener. Dacă văd că nu se poate, încep şi eu cu „tehnicile”.
Ţi s-a întâmplat să renunţi din cauză de incompatibilitate?
Da, de multe ori. Adesea din cauză de incompatibilitate cu regizorul. Nu pot să lucrez cu cineva în care nu cred ceva în care nu cred. Mi-e peste poate, mă incomodează, e ca o boală de care vreau să scap. Un regizor bun face din rahat bici, cum se spune. Dacă o piesă proastă încape pe mâna unui regizor bun, sunt şanse. Dar, dacă ajunge la un regitor slab, nu e nicio şansă. Spectacolul, actorii, totul se duce pe apa sâmbetei. Or, dacă de la regizor nu primeşti nimic şi nu poţi ieşi din proiect, nu-ţi rămâne decât să faci singur toată munca şi n-ai niciun control. O fi bine, o fi rău? N-are cine să te evalueze.
În „Metoda”, de exemplu, o piesă atât de „vorbită”, atât de firească, mi-a fost foarte greu să joc la început, pentru că n-am fost obişnuită să joc aşa ceva. Mă întrebam cum o să stau eu pe un scaun să dau replici, fără să fac nimic.
Şi uite că a ieşit o experienţă interesantă, de care bineînţeles că n-ai fi avut parte dacă n-ai fi ales teatrul. Apropo, un mic exerciţiu de imaginaţie: Cum ar fi arătat viaţa ta fără teatru?
Probabil că aş fi fost medic psihiatru. Mi se părea incitant să asculţi poveşti şi să descoperi ce e bun şi ce e rău în întâmplări, oameni etc. Aş fi avut un cabinet particular, l-aş fi citit pe Freud din scoarţă-n scoarţă, aş fi făcut psihanaliză şi aş fi avut o grămadă de bani.
În România?
Nu. Aş fi plecat undeva unde se câştigă bine şi aş fi fost o psihanalistă sau o psihoterapeută celebră. Aş fi trăit la New York. Sau, dacă aş fi fost mai romantică, la Roma sau la Paris.
Revenind la descoperirea a ce e bun şi a ce e rău, ea nu se face şi prin teatru?
Prin actorie descoperi tot timpul laturi ale propriei tale personalităţi, laturi a căror existenţă nici n-ai bănuit-o vreodată. Prin teatru, te simţi şi puternic, şi umil, şi împărat, şi cerşetor, şi tu însăţi, şi alta care n-ai fi vrut să fii niciodată.
Print