„Chip de foc“ la UNATC

Bucureşti. Început de martie. Sâmbătă seara. Întuneric, linişte, gropi, noroi, zăpadă, câini vagabonzi pe strada Matei Voievod, unde se află Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“. În drum spre facultate, unde urma să văd un spectacol regizat de Catinca Drăgănescu, masterand în anul al II-lea la secţia de regie teatru, mă întâlnesc cu câteva grupuri de studenţi, probabil prieteni ai viitorilor actori pe care eram curioasă să-i văd.

Curioasă dintr-un motiv foarte simplu. Am văzut, în ultimii zece ani, câteva spectacole-examen la UNATC şi mai toate mi s-au părut demne de atenţie, iar absolvenţii sau studenţii, de toate felurile, unii chiar foarte bunii. Nu spun nicio noutate, dar, din păcate, pe unii dintre ei aveam să-i văd jucând rarisim după absolvire, iar pe alţii deloc.

Sâmbătă seară, când facultatea nu e chiar pustie, ajung, aşadar, la Sala Ion Cojar, bine dotată şi prietenoasă, la un astfel de spectacol-examen, o experienţă care mi-a confirmat impresia. „Chip de foc“, piesa de mare succes a lui Marius von Mayenburg, a avut parte de un spectacol studenţesc de calitate, în care regizoarea, scenografa şi actorii şi-au arătat potenţialul. Cel mai recent termen de comparaţie pe care-l aveam în minte era spectacolul lui Felix Alexa, cu Marius Manole şi Antoaneta Zaharia. După ce intrăm în sală, suntem rugaţi să ne închidem de tot telefoanele mobile.

Începe spectacolul şi, aproape două ore, n-a sunat niciun celular şi nici n-am văzut pe nimeni citind sau scriind sms-uri, ceea ce a ajuns să mi se pară de apreciat, pentru că asta se întâmplă din ce în ce mai des în sălile de teatru şi, de cele mai multe ori, nu din vina spectacolului. Catinca Drăgănescu a compus un spectacol foarte coerent şi inteligibil, deconstruind pe o scenă inteligent tăiată în mai mult planuri câteva secvenţe din viaţa unei familii ratate, câteva episoade care conduc spre un deznodământ tragic, în sensul pe care-l poate avea cuvântul în teatrul postmodern. Kurt, piromanul ucigaş şi apoi sinucigaş, prizonier al amintirii naşterii, captiv al unei adolescenţe pe care nu ştie nici s-o trăiască, nici s-o înţeleagă, o adolescenţă ce devine şi victima unor părinţi limitaţi, plafonaţi nefericiţi, îşi etalează alienarea prin relaţiile cu toate celelalte personaje: sora cu care are o relaţie deloc frăţească, mama, tata, Paul (iubitul surorii).  În piesa lui Mayenburg, neputinţele, limitele, frustrările şi ignoranţele, luând chipuri dintre cele mai subtile, rămân sursele unui rău ce nu poate fi controloat şi nicidecum eliminat. Un rău visceral, un rău iraţional, un rău ce nu-i lasă nicio şansă familiei ca entitate în societatea contemporană sau individului alienat, care nu mai are nici măcar o amintire a echilibrului, a armoniei date fiinţei umane.

Acest rău şi acest dezechilibru fatal se regăsesc în spectacolul de la Sala Ion Cojar, care şi-ar putea găsi un loc, măcar o vreme, într-un spaţiu ca Teatrul ACT, dacă Studioul Casandra nu mai există de ani buni. Filmogramele pentru care a optat regizoarea, secvenţele scurte, cinematografice, la care îndeamnă şi scriitura, întrepătrunderea dintre planuri, rezolvată corect de scenografă, sunt reuşite în primul rând datorită actorilor care-şi interpretează nuanţat partitura, accentuând pe de o parte artificialitatea, caricaturalul, grotescul şi, pe de altă parte, omenescul acestor exponenţi ai alienării contemporane care sunt personajele.

Vlad Şpilca (Kurt), Cristina Drăghici (Olga), Oana Popescu (Mama), Bogdan Nechifor (Tatăl) şi Cezar Grumăzescu (Paul) sunt actori în devenire. Fiecare din ei, expresiv şi cu o individualitate vizibilă, joacă deja nuanţat, într-un spectacol în care-i ajută mult şi coregrafia Mihaelei Culda. Zarurile au fost aruncate, cum s-ar spune. Aşa că să sperăm că şansa nu va fi zârcită nici cu ei, nici cu regizoarea Catinca Drăgănescu.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.