Cum poți să convingi pe cineva că viața are sens? Cum poți să convingi pe cineva că există lumină? Cum poți să convingi pe cineva că există Dumnezeu? Cum poți să convingi pe cineva să trăiască? Spectacolul „The Sunset Limited” de la UNTEATRU e un act de curaj. E un act de curaj prin opțiunea asupra textului și a subiectului – un text scris de americanul Comarc McCarthy, pe care filmul lui Tommy Lee Jones, din 2011, l-a făcut cunoscut. E un act de curaj și prin opțiunea asupra modalității de a-l pune în scenă. Dar, pentru Andrei și Andreea Grosu, creatorii spectacolului și ai micului univers care se cheamă „UNTEATRU”, curajul este cu siguranță una dintre trăsăturile-cheie.
Ei au avut curajul de a crea una dintre cele mai frumoase mișcări în teatrul independent (deși povestea asta cu „independența” merită discutată pe larg), ei au avut curajul de a crea un spațiu și de a merge împotriva curentului, pe un drum al lor, construit în primul rând cu atenție la calitate, au avut curajul de a risca, de a rata, de încerca. Iar în acest moment, în strada Sfinții Apostoli, nr. 44, unde se află noul sediu, UNTEATRU a construit deja un spațiu unic în lumea teatrală din București, un loc care e mai mult decât un teatru… Spre deosebire de cele mai multe teatre independente, care au preferat să monteze spectacole să le spunem „lights”, ca să distreze spectatorul, UNTEATRU a ales tocmai pe dos, de obicei texte grele, complicate, pe care le-au redimensionat și le-au adaptat spațiului lor, texte pe care au făcut cercetare. Iar în acest moment are un public fidel, iar sala e arhiplină. Cel puțin așa s-a întâmplat în timpul primei săptămâni din cadrul „Zilelor UNTEATRU”, un mic-mare festival, stagiune de vară, aflat în desfășurare până pe 4 august. Pentru că UNTEATRU nu a închis stagiunea…
„The Sunset Limited”, spectacol prezentat și el în cadrul Zilelor UNTEATRU, spectacol care deja a făcut furori în stagiunea de-abia încheiată, spectacol invitat la festivaluri și nominalizat la categoria Cel mai bun spectacol al anului, spectacol îndelung discutat, este, cum spuneam, un act de curaj în peisajul teatral actual tocmai pentru că nu e deloc genul „în trend”. Nu vorbește nici despre minorități, sexuale sau de alt fel, nici despre problemele, multele probleme ale generației Facebook. Cu iz dostoievskian, vorbește, în schimb, despre Dumnezeu, despre sens, despre viață, despre moarte, dărâmă ziduri pe care fiecare dintre noi și societatea ne-a „ajutat” să le ridicăm în ani. Mai mult decât un spectacol excelent realizat din punct de vedere artistic, cu o regie inteligentă și subtilă, semnată de Andrei și Andreea Grosu, mai mult decât un spectacol excelent interpretat, un meci pe viață și pe moarte, pe marginea liniei de metrou, între doi bărbați – Richard Bovnoczki și Șerban Pavlu –, „The Sunset Limited” este o dezbatere necesară. Într-o lume în care trendul în lumea așa-zis intelectuală este ateu și anticreștin, o montare în care un fel de Steinhardt rătăcit puțin prin lumea noastră îi vorbește despre Iisus unui profesor de filosofie, care vrea să se arunce în fața metroului „Sunset Limited”, când trenul intră în stație cu 130 de km pe oră, da, este un act de curaj.
Timp de mai bine de o oră și jumătate, lipsit de orice urmă de tezism, Richard Bovnoczki – bărbatul care îi salvează viața profesorului sinucigaș – vorbește despre Dumnezeu, despre credință, despre Iisus, despre lumină, despre chemare. Iar felul cum Richard Bovnoczki îl interpretează îi conferă acestui pesonaj straniu lumini și umbre din două lumi. E ceva angelic și ceva profund uman în fiecare dintre gesturile lui, în priviri, în felul cum rostește cuvintele, în disperarea lui de a-l face să trăiască. Îi vorbește simplu, cald, încearcă să-l fure spre viață, îi poveștește – el, fostul criminal, cu ani de închisoare în spate și care a stat pe marginea morții –, îi vorbește despre „comoara” aia adâncă ce ar putea purta numele de „Iisus”. Nu e nimic dogmatic în cuvintele lui, dar e, în schimb, ceva din frumusețea creștinismului așa cum apare el în „Jurnalul fericirii”, pulsând de viață și de adevăr, tocmai pentru că îl pândește în permanență acel atât de uman „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.
Într-o stație de metrou sordidă, în decorul simplu și atât de puternic, realizat de Vladimir Turturica – doar câteva scaune gri, de plastic, și un hău pe care-l ghicești dincolo de linia galbenă, pe jumătate ștearsă de tălpile atâtor călători și, din când în când, terifiantul zgomot al trenului, care trece cu licăriri albastre, în viteză –, doi bărbați atât de diferiți și din lumi atât de diferite petrec împreună câteva ore, pe pragul morții. Unul dintre ei l-a smuls pe celălalt din moarte în ultimul moment, ca un înger răsărit de niciunde, care vrea să-i mai dea o șansă la viață. Iar montarea de la UNTEATRU jonglează frumos cu aceste două planuri, Richard Bovnoczki lăsând impresia prin gesturi hieratice, dar în același timp umane, printr-o lumină cu totul specială – un prinț Mîșkin, în trening, într-o stație de metrou – că ar fi cu piciorul în două lumi. Un om simplu, care a descoperit credința, care nu se îndoiește, în ochii căruia strălucește viu și cald o lumină din altă lume, un fost criminal, plin de umor, prin porii căruia transpiră frumusețea adevărului pe care l-a descoperit și despre care vorbește cu o siguranță firească și nedogmatică, un om pentru care existența lui Iisus este la fel de clară și de indubitabilă precum existența bărbatului din fața lui, căruia încearcă să-i salveze viața.
De cealaltă parte, Șervan Pavlu, în rolul profesorului pentru care viața n-a avut niciodată sens. Un bărbat întunecat, rătăcit, singur și cu o tristețe de moarte care-i arde în ochi. Șerban Pavlu construiște în rolul profesorului sinucigaș cel mai trist personaj pe care l-am văzut vreodată pe o scenă. O tristețe molipsitoare, adâncă precum moartea, amestecată cu o disperare mascată, cu un sentiment de vinovăție puternic reprimat, cu neputință, cu furie, o furie cruntă care, în monologul final, îngheață sala, așa cum numai discursul lui Ivan Karamazov despre Dumnezeu și despre suferință o mai face. Și, ceea ce e cel mai interesant la montarea de la UNTEATRU, discursul profesorului din final, al bărbatului care refuză viața cu o hotărâre rece, care pledează pentru moarte în cuvinte atât de cumplite, încât devin seducătoare, discursul lui e convingător… Și echilibrează inteligent forța luminoasă a celuilalt, care îl chemase până atunci spre Dumnezeu. Atât de seducătoare îi sunt cuvintele, încât, în final, te întrebi dacă nu cumva nu i-au introdus celuilalt viermele îndoielii în inimă atunci când, certându-se cu Dumnezeu, îl întreabă de ce nu i-a dat lui cuvintele potrivite, și i le-a dat, în schimb, profesorului… Cine pe cine convinge? Cine e mai puternic? Iisus sau trenul Sunset Limited?
Și totuși, în această oră și jumătate de viață pe care unul dintre ei i-o dăruiește cu forța celuilalt, profesorul trăiește! Și, în câteva dintre momente, ai impresia că tare ar vrea să se lase convins. Atât de subtil este realizat actoricește momentul în care stau amândoi și mănâncă salată din farfurioare de plastic, pe acel peron sordid, unde nu mai e nimeni… Inițial refuzând mâncarea, refuzând orice, profesorul se lasă repede cucerit de gustul din farfuria pe care celălalt i-o oferă și începe să ghicească ce gusturi se ascund în salata din farfuria lui. Unul e mai subtil, îi scapă: hreanul. Râde. E pentru prima și singura dată când râde sincer. Ba chiar își imaginează ce bine ar merge un pahar cu vin. E gustul vieții. Și aici, o clipă, crezi că celălalt a reușit. Crezi că o farfurie cu salată îl cheamă înapoi spre viață. Și simți în acest moment și în altele câteva că, într-un fel, îl invidiază pe cel din fața lui, pentru care totul e atât de simplu. Simți că o clipă ar vrea și el, cu disperare, să creadă în acel Dumnezeu care poate aduce fericirea în suferință. Dar în secunda următoare tenebrele îl cheamă din nou, cu o logică infailibilă. Și spune cu furie: „Nu poți să fii fericit dacă suferi.” Iar răspunsul simplu și inocent al celui din fața lui – „De ce?” – îl descumpănește doar un moment.
Mai mult decât o dispută de idei, spectacolul propune o formulă de adresare cu totul aparte. Totul e foarte personal. Totul e emoție autentică, e bisturiu care taie pe viu, în carne vie, și te pune față în față cu propriile spaime, cu propriile dileme, cu propriile linii de metrou. E unul dintre acele puține spectacole pe care le vezi în viață și care înseamnă o experiență autentică, în marea de spectacole pe care le vezi seri la rând în sălile de teatru. E unul din acele spectacole la care te raportezi. E unul din acele spectacole în care simplitatea atinge perfecțiunea, în care energia actorilor, la o jumătate de metru de tine, te arde și e în același timp aproape magică. E unul dintre puținele spectacole care sunt o lume.
Unteatru, București
The Sunset Limited, de Comarc McCarthy
Distribția: Șerban Pavlu, Richard Bovnoczki
Regia: Andrei și Andreea Grosu
Traducerea: Ioana Pelehatăi
Scenografia: Vladimir Turturica
Proiect finanțat de ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București, în cadrul Programului cultural „Ești București 2015”
Print