O identitate care se defineşte, desigur, prin fiecare gest, privire, cuvânt. O fiinţă în care se ascund, bineînţeles, vise spulberate şi gânduri de nemărturisit, pierderi şi câştiguri de neînţeles până la capăt. O făptură vulnerabilă în vulgaritatea ei, în blândeţea ei, în devotamentul ei, în banalitatea care o înghite. Un om ce vrea, caută şi aşteaptă, un om care nu poate ocoli compromisul.
Acestea sunt liniile tipologiei alese de Antoaneta Zaharia, actriţa care revine acum în ipostaza de scenarist şi de coordonator de scenă al spectacolului „Ciao, bella”, jucat în premieră săptămâna trecuta la Godot Cafe Teatru din Bucureşti. O tipologie oferită pentru creatorul contemporan, nu mai mult ca pentru artistul de aproape oricând. Cine este această femeie? sau Cine sunt eu? – întrebări din care s-au născut puternicele exerciţii de identitate pe care le propun deopotrivă textul şi noua producţie a teatrului independent din capitală – iată miza tematică pe care o joacă realizatoarea spectacolului, împreună cu actriţele Ioana Flora, Cătălina Mustaţă şi Clara Flores Aguilera.
La teatru, oriunde alege el să se desfăşoare, timpul zboară, se târăşte ca melcul sau îşi alege alte ritmuri dintre extreme. Personajele şi întâmplările te invită pe tine, spectatorul, să intri în povestea lor sau, dimpotrivă, îţi spun o poveste închisă, rotundă, şi-ţi livrează un mesaj, în cazurile fericite însoţit de emoţii, gânduri, atmosferă. În cea de-a doua categorie se încadrează şi acest spectacol în care ies la iveală mai multe adevăruri liniştitoare: certele calităţi de dramaturg al Antoanetei Zaharia, personalitatea şi pregătirea celor trei actriţe, eficienţa la nivel psihologic a formulei minimaliste (o numesc astfel, în lipsa unui termen mai potrivit şi profitând de zona delimitată de acest adjectiv în poetica „noului val” din cinematografia românească) şi aşa-numita „întoarcere a actorului” în mediul liber, ivit după ce „tirania regizorului” a luat sfârşit, cum se spune.
La început a fost, aşadar, un text al Antoanetei Zaharia. Scrierea ei, în care se întretaie vieţile a trei actriţe, fiecare dintre ele trăind într-o existenţă care nu-i aparţine pentru că nu este alegere, ci o viaţă impusă. O argentiniancă naturalizată în România (Clara Flores Aguilera), trecută de prima tinereţe, neîncrezătoare în farmecul personal, dornică de căldura masculină, face teatru „la subsol” şi lucrează la patiserie, nevoită să fie „fursecăreasă” pentru a fi… actriţă. O tânără şi frumoasă actriţă (Ioana Flora) se luptă cu ritmul infernal al căsniciei şi cu rigorile înrobitoare ale vieţii de familie şi ale ipostazei de mamă, fericită să plece în turneu şi să vâneze reducerile la haine, să dea doar „100 de euro” ca să-şi „îmbrace” copilul pentru tot anotimpul. În rest, singurătate în cuplu, desincronizare cu lumea fast-food căreia nu i te poţi opune eficient etc. O româncuţă „sexy balamuc” (Cătălina Mustaţă), pe care carabinierii o fluieră admirativ la ei acasă, gratulând-o cu „Ciao, bella”, ajunsă trofeul ce mângâie egoul masculin al unui latifundiar italian, lăsând în urmă idealuri de artist şi o viaţă care nu are mult de-a face cu cea care trebuie să o trăiască.
Iată, grosso modo, datele personajelor. Ele pot fi premise pentru orice registru. Antoaneta Zaharia a ales să le transforme în protagonistele a trei lungi şi consistente monologuri, ce se întâlnesc din când în când şi încropesc un dialog. Firescul este calitatea câştigătoare a textului, însoţit de priceperea de folosi, în toate cele trei discursuri, toată nesfârşita gamă de nuanţe dintre alb şi negru. Deprimarea ce pândeşte la tot pasul în destinele personajului este contrabalansată de bucuria pe care o aduc, pe nesimţite, micile plăceri ale vieţii. Amarul, gustul dominant din vieţile femeilor ce aşteptau altceva, este echilibrat ironic de gustul dulce ale unor momente insinuate subtil, dar eficace, în text, dar şi în spectacol. Replicile sunt vii, credibile, stau bine pe scenă şi decupează sigur o imagine a societăţii noastre, al cărei chip l-am preluat, căci, vorba poetului, „lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi”. Un instantaneu nuanţat şi precis pentru déjà vu-ul spectatorului din club, fie el corporatist cuminte sau student care încă visează că-şi va câştiga existenţa din ce-i place să facă.
În al doilea rând, spuneam, spectacolul pune în comunicare energiile a trei personalităţi, toate experimentate, abile şi mobile, gata să cucerească de pe o scenă goală, lăsându-se conduse de stări, oferind interpretări de calitate, plurivoce, care ajung la spectator.
În al treilea rând, „Ciao, Bella” este o confirmare a valabilităţii formulei minimaliste din teatrul de club. Sigur, pe de o parte, „formula” s-a impus de la sine, în nişte condiţii care nu lasă prea mult loc de ales. Dar, pe de altă parte, ea este expresia unei estetici care privilegiază contactul direct, scăzând la maxim numărul de convenţii şi artificii din toate palierele spectacolului. Ritmat şi atingând niveluri ale interpretării superioare celor care se ating, în medie, în reprezentaţiile de club, spectacolul iniţiat de Antoaneta Zaharia poate fi considerat o concretizare reuşită a acestei opţiuni. Exerciţii de identitate întâlnindu-se într-o creaţie teatrală în care conţinutul este sinonim cu forma, cele trei poveşti de viaţă, tratate cu tehnica acumulării de detalii, conturează portrete necesare şi recognosibile. „Ciao, bella” îşi invită spectatorul să se uite la cel de lângă el şi, după, aceea, la sine.
Print