Naomi Guttman
În cadrul proiectului ,,Best of UNATC la Teatrul Foarte Mic”, spectacolul „Clasa Noastră” se află printre cele mai apreciate producţii ale promoţiei 2013 de la Universitatea Naţională de Teatru şi Cinematografie, prezentate în luna martie pe scena Teatrului Foarte Mic.
,,Clasa Noastră” prezintă poveştile a zece copii, catolici şi evrei, crescuţi împreună şi dezbinaţi, tot împreună. Simplu, dar ăsta e numai începutul. Acest text, semnat de dramaturgul polonez Tadeusz Slobodzianek are la bază cazuri reale, sursele de inspiraţie ale autorului fiind cărţi precum „Vecinii” de Jan T. Gross, „Noi, cei de la Jedwabne” de Anna Bikont şi alte romane. Titlul original al textului este ,,Clasa noastră, o istorie în 14 lecţii”, însă, cum o singură doză, dar bine concentrată este îndeajuns, aşa şi o singură lecţie „temeinică” este suficientă pentru a plezni conştiinţa întregii omeniri.
Actriţa Simona Măicănescu (care semnează regia), împreună cu studenţii prof.univ.dr. Adrian Titieni au realizat această producţie, fiind una din cele mai aclamate licenţe de actorie din 2013. ,,Clasa Noastră”. Clasa celor care au supravieţuit sau au cedat în faţă propriului infern.
Cum orice început e frumos, sau cel puţin aşa ar trebui să fie, aşa este şi prima zi de şcoală a celor
zece copii, gata să-şi parieze curajul pe o viaţă prosperă şi împlinită, avându-i ca model pe părinţii lor. E ciudat cum ne proiectăm viitorul cu atâta seninătate şi încredere, fără să bănuim forţa nestăvilită a destinului…
Însă, ca în fiecare clasă, există diversitate. În cazul lor, diferenţa majoră constă în religie: cinci dintre ei sunt evrei, cinci sunt catolici. Nimic ieşit din comun. Asta până când menirea religiei este umbrită de ego-ul uman. Iar nimic nu poate împiedică furia omului dezamăgit de propriul Dumnezeu. În timp ce Polonia era invadată de Germania nazistă, judecata oamenilor era umbrită de sălbăticirea minţii şi a sufletului, pentru a putea supravieţui.
În timp ce elevii catolici îşi spuneau rugăciunile zilnice, evreii erau rugaţi să se mute ,,în fundul clasei”, pentru a nu deranja; zvonurile începeau să circule, iar vorbele preotului ajungeau la urechile tuturor: ,,Aţi auzit ce a zis preotul? O să-i dea afară pe toţii evreii. O să-i trimită în Madagascar!”. iar cele mai populare cântece aveau ca versuri ,,Scapă de evrei naţia toată!”. Şi uite aşa, din lucruri mărunte şi aparent nesemnificative, s-au născut cele mai abjecte şi umilitoare situaţii umane. Taberele s-au împărţit în mod clar, iar războiul a început.
Fiecare din copii îşi urmează cursul firesc al vieţii, iar în multe din cazuri, se intersectează cu destinul altuia prin poveşti de dragoste ce duc la căsătorie şi întemeierea unei familii. Unele dintre poveşti se nasc din pură pasiune juvenilă, iar altele dintr-un sincer devotament şi gest al prieteniei.
Ecuaţia unei prietenii este simplă: am încredere în tine dacă tu îmi demonstrezi că eşti demn de încrederea mea. Până la proba contrarie. Proba prin care nimeni nu vrea să treacă. Coagulată şi plină de farmec şi culoare, această clasă este martora unei degradări morale duse la extrem, unde trădarea, linşarea, minciuna şi abuzul se transformă în viermele care parazitează încet, dar sigur, un fruct abia copt.
Pentru că lucrurile scăpau de sub control, iar familiile polonezilor aveau de suferit atât financiar, cât şi emoţional, Rişiek, Zigmunt şi Heniek îşi varsă furia asupra colegilor lor evrei, fără a mai ţine cont de prietenia ce îi lega. Dacă Rişiek – prin jocul livresc, poate uşor prea surescitat al lui Alin Stan – ajunge în cele mai încordate situaţii, Zigmunt apelează la cele mai josnice mijloace de a-şi satisface pornirile carnale – în interpretarea ageră şi colerică a lui Costin Dogioiu. Heniek urmează calea divinităţii, ajungând un preot libidinos şi sinistru, care perverteşte cu inima împăcată tineri băieţei. Apelând la fariseismul personajului, Dragoş Olaru interpretează rolul preotului cu o lejeritate care, la un moment dat, te înspăimântă.
Ca într-un puzzle, fiecare contribuie într-o mică sau mai mare măsură la dramele sau izbânzile celorlalţi, scrijelind cu vorbe aprige sau gesturi omenoase, amintiri ce nu mai pot fi şterse vreodată. Jakub Katz, elevul silitor şi politicos devine calul de bătaie al răzbunării colegilor lui polonezi, ajungând în situaţia aberantă de a uita în ultimele clipe de viaţă teoria lui Arhimede. Însă ceea ce te linişteşte în privinţa destinului lui Jakub este onestitatea şi naivitatea interpretării lui Ionuţ Niculae, care îţi dă speranţa că sufletul lui are să ajungă într-un loc mai bun.
Abram, cel ce devine până la sfârşitul spectacolului „îngerul păzitor” al supravieţuitorilor masacrului, încearcă prin intermediul scrisorilor să le dăruiască colegilor lui echilibrul spiritual pe care l-a dobândit şi cultivat cu ajutorul religiei. Candoarea pe care i-o oferă Alecsandru Dunaev personajului devine trăsătură principala a lui Abram, rămânând un martor neputincios la tot ceea ce li se întâmplă colegilor lui evrei.
Menachem este contrapunctul celor doi, fiind răzvrătitul şi nonconformistul clasei. Dezgheţat şi uşor şarlatan, Menachem (în interpretarea caustică şi tăioasă a lui Andrei Cătălin) reuşeşte să aducă la lumină clasica poveste a băiatului rebel: în tinereţe îşi trăieşte viaţa pe muchie de cuţit – fără a se sfii să apeleze la tradiţionale vicii – ca după, să se aşeze la casa lui, într-un Kibutz (gospodărie colectivă în Israel), fiind obligat să lase în urma sa o viaţă pierdută în Polonia.
Fiind supusă la cele mai degradante experienţe, Dora (interpretată cu sensibilitate, însă poate cu prea multă reţinere de Gabriela Sandu) ajunge dintr-o femeie plină de viaţă, o umbră. Starea revoltătoare la care ajunge ea îţi aruncă în faţă efectul pe care l-a avut absurditatea dictaturii asupra omului, Dora urlând cu lacrimi în ochi: ,,Am fost violată de o haită de brute şi mi-a plăcut!”.
Deşi aparent stăpână pe sine şi hotărâtă, Zocha cedează presiunii şi ajunge să-şi trăiască viaţă după regulile normelor impuse de societate. Pentru că nu a reuşit să-şi împlinească povestea de dragoste cu Menachem, trage singură concluzia că viaţa trebuie trăită sub semnul siguranţei, care duce la o inevitabilă şi crâncenă monotonie. Decizia ei este justă, pentru că ce poate fi mai dureros şi frustrant, decât să te găseşti în situaţia de a iubi pe cineva care nu e pregătit pentru dragostea ta? Iar izbucnirea Zochei, plină de vigoarea intepretarii Ioanei Chiţu, nu poate decât să reverbereze în mintea ta până la sfârșitul zilei cu replica: ,,Futu-i mama ei de viaţă! Cât de mult te iubesc eu şi tu nu-mi dai nimic!”.
Însă cei care au demonstrat puterea şi intensitatea capacităţii de a iubi şi de a ajuta au trăit împreună fericiţi, până la adânci bătrâneţi (la propriu). Wladek, singurul dintre polonezi care a conştientizat gravitatea actelor sale de violenţă faţă de evrei, o salvează pe Rashelka, căsătorindu-se cu ea. Dintr-o simplă prietenie, se naşte o iubire bazată pe respect, înţelegere şi toleranţă. Poate sună clişeic, însă dragostea e plămăduită din lucruri simple. Deşi Rashelka nu este privită cu ochi buni de către familia soţului, pentru binecunoscutul motiv că este evreică, noaptea nunţii devine adevărata ei uniune spirituală şi emoţională, Wladek fiind primul ei bărbat: ,,Chiar a fost prima dată pentru tine? Şi toţi spun că evreicele sunt nişte stricate”. Intepretarea lui Rareş Andrici trasează câteva caracteristici puternice personajul său, Wladek, fiind un bărbat mărinimos
şi liniştit, dar care ajunge spre sfârşitul vieţii la o iminentă robotizare. Rashelka se redescoperă prin religia lui Wladek, ajungând spre sfârşitul vieţii să fie surprinsă de micile plăceri ale „luxului”, uitându-se neîncetat la documentarele despre animale şi emisiunile în limba engleză, fără să mai ţină cont de preferinţele soţului ei. Rashelka este intepretată de Mădălina Craiu cu sensibilitate şi consecvenţă (premiul Galei Absolvenţilor 2013 pentru ,,Cea mai bună actriţă în rol secundar”).
Marginea scenei este conturată cu nisip, amintind citatul biblic ,,Din ţărână venim, în ţărână ne întoarcem”, iar cu fiecare suflet pierdut, se mai aşterne o piatră pe nisip, prefigurându-se treptat un mic cimitir.
Şi totuşi, îţi dai seama că istoria omenirii ne mai dă o şansă. Pentru că, dacă am reuşit să trecem peste un asemenea capitol înseamnă că menirea noastră este să cultivăm prietenia şi iubirea prin memoria celor ce n-au avut şansa s-o facă la timpul lor.
Teatrul Foarte Mic
Clasa Noastră, de Tadeusz Slobodzianek
Traducere şi adaptare: Simona Măicănescu
În colaborare cu Delia Herman şi Diana Herman
Regia: Simona Măicănescu
Scenografia: Ruxandra Manolovici
Muzica originală: Marius Sireteanu
Pregătire muzicală: Diana Herman
Coordonator light & sound design: Horea Murgu
Light Design: Alexandru Baltă
Sound design: Daniel Meşteru şi Marius Sireteanu
Distribuția:
DORA – Alexandra Buză / Gabriela Sandu
ZOCHA – Ilona Brezoianu/ Ioana Chiţu
RASELKA – Mădălina Craiu
JAKUB KATZ – Ionuţ Niculae
RYSIEK – Alin Stan
MENACHEM – Andrei Cătălin
ZYGMUNT – Costin Dogioiu
HENIEK – Dragoş Olaru
WLADEK – Rareş Andrici
ABRAM – Alecsandru Dunaev
Foto Steluța Popescu
Print