Ella Coman
Cu ceva timp în urmă, datorită unor circumstanţe mai mult sau mai puţin importante, am vizionat un oarecare film, „Closer”. S-ar putea spune că ar fi de sorginte erotică, însă eu aş putea menţiona acest detaliu ca fiind un element indispensabil accentuării ideii geniale a conflictelor relaţiei de cuplu. O surpriză neaşteptată, fascinantă şi marcantă – cam aceasta a fost conchiderea sugerată de el.
Recent, am dat peste un nou proiect al Teatrului Foarte Mic, ce întâmplător purta acelaşi nume ca şi impozantul film, faţă de care păstrez o conexiune puternică. „Closer” („Ispita”) provoacă atât raţiunea prezumţioasă şi necruţătoare, cât şi sufletul susceptibil şi avid de hrană emotivă la meditare continuă privind desăvârşirea echilibrului interior. Curiozitatea se frământa straşnic în mine întrebându-mă fără răspuns ce formă a dat acestui „performance” Ilinca Stihi, o prezenţă egocentrică a teatrului românesc. Aşteptarea mea şi-a primit pe deplin elucidarea: efect bulversant, piesa îndeplinind întocmai criteriile unei dihotomii a fiinţei umane, à la carte. Aşa cum ne-a obişnuit până acum, prin delicateţea şi simplitatea cu ajutorul cărora concepe esenţa, a conturat cu grijă acţiunea pendulând între dinamism şi pasivism. Cu sau fără intenţie, Ilinca Stihi este o regizoare complexă, determinând o paletă variată de percepţii asupra spectacolului, oferind libertatea fiecărui spectator de a şi-o însuşi atât cât simte nevoia. Încă de la intrare, se poate „gusta” aroma specificului Ilincăi: decorul clasic, dar temeinic şi fundalul sonor predestinat să te plaseze în centrul universului ataraxic. Este incredibil cum izbuteşte să îmbrace în atâtea nuanţe scene primare sau prea piperate! Îndemânarea prin care îşi alege actorii denotă spiritul analitic şi obiectiv reflectat în divergenţa personajelor. Gheorghe Visu (Larry), Ana-Ioana Macaria (Anna), Marius Capotă (Dan) şi Mihaela Mihăescu (Alice) sunt cei patru protagonişti ilustrând posturi predominant dionisiace, dar îmbinându-se cu apolinicul. Momentul iniţiatic surprinde consecinţa unui accident banal, în urma căruia o stripteuză, Alice este lovită de o maşină, în apropiere aflându-se un bărbat şarmant(Dan), căruia îi este atrasă atenţia de această misterioasă apariţie. Trezindu-i interesul, el o duce la spital, loc neconvenţional în care ia naştere o idilă între cei doi. Implicat în totalitate în această relaţie, Dan scrie o carte despre povestea incitantă pe care o trăiesc; în urma şedinţei foto necesare acesteia, el o întâlneşte pe Anna, o femeie divorţată, având concepte sigure în urma experienţei sale. În ciuda faptului că are o relaţie certă cu Alice, se simte atras de fotografă şi cedează tentaţiei, însă ea stăpânindu-se cu stoicism. Stimulat de refuzul acesteia, încearcă să îi joace o farsă cuplând-o cu un oarecare dermatolog, Larry. Iniţiativa lui îşi atinge scopul, însă Anna nu rezistă tulburării provocate de Dan şi se întâlneşte cu el în secret. Când partenerii de viaţă află de minciunile justificate ale lor, lucrurile iau o întorsătură drastică, rolurile inversându-se. Întreaga persiflare a unor jocuri prodigioase sfârşeşte printr-un contingent dramatic, dar purificator. Gheorghe Visu conferă personajului său superficialitatea şi gelozia incontrolabilă a dermatologului nefericit, însă recâştigându-şi prestaţia prin gestul afectiv de a fi salvatorul sentimentelor. Ana-Ioana Macaria, de asemenea, farmecă prin naturaleţe şi modelare mozaică în funcţie de starea impusă. O explozie de fermitate, farmec masculin şi mândrie amplifică imaginea armonioasă a actorului Marius Capotă, oferind o perspectivă seducătoare a personajului său. Subtilitatea şi gingăşia Mihaelei Mihăescu schiţează tânăra(Alice) îndrăzneaţă şi, în acelaşi timp, suferindă, ce înfruntă întreaga lume pe cont propriu, însă tânjind după o iubire sinceră.
O derulare dulce-amăruie a unor zbateri interioare, chinuind nişte fiinţe golite de sentimente şi fericire ce aduce în prim plan inconştienţa şi consecinţa aroganţei personale.
Atunci când atingi echilibrul fizic şi psihic, când reuşeşti să satisfaci atât nevoile trupului, cât şi ale inimii, poţi considera menirea ta în lume desăvârşită într-o rezonanţă absolută. Iată reuşita Ilincăi Stihi pe scena vieţii!
Când simţiţi că ceva nu merge aşa cum ar trebui, când uitaţi să vă îngrijiţi de suflet, când acaparaţi puritatea cu aparenţa mergeţi la Teatrul Foarte Mic! „Closer” vă permite proiectarea sinelui într-o lume a provocărilor de toate tipurile şi încercarea siguranţei emoţionale în conivenţă cu cei din jur. Acceptaţi provocarea!
Facebook
Twitter
StumbleUpon
Email
Print
February 16th, 2010 at 11:43 pm
ai unele probleme cu limba romana. pe mine m-ai pierdut de la primele fraze. cred ca ar trebui sa apara un dictionar al limbii de lemn a criticilor de arta. daca stau sa analizez fiecare propozitie ea pare sa aiba o anumita logica, dar exprimarea e prea greoaie.
February 17th, 2010 at 8:08 pm
Exprimarea e intr-adevar un pic cam bombastica, dar cred ca autoarea reuseste sa ne convinga de meritelele spectacolului, concentrandu-se foarte bine pe elementele piesiei si punctand esentialul.
February 18th, 2010 at 9:37 pm
of:( ce plictiseala e spectacolul ilincai stihi, ce dezamagire, dupa ce-ai vazut filmul omonim… culmea e c-am vazut filmul dupa spectacol, desi pelicula fusese turnata mult inaintea premierei de la TFM… erau in sala si tineri de varsta mea, si maturi de 40 de ani, si domni in etate… si toti cascau, isi dadeau coate, se uitau la ceas… ce plictiseala! pacat de geo visu, un mare actor al anilor ’80 (spun parintii mei) acum, din pacate, cunoscut mai ales ca interpret al lui state de romania (odios!); pacat de sensibilitatea anei-ioana macaria, altminteri o actrita convingatoare-n orice rol, pacat de prospetimea si sinceritatea mihaelei mihaescu, pacat de talentul si charisma lui marius capota… au ingropat un text excelent, din cauza unei regii defectuoase, seci… ma-ntreb cine-i ella coman, oare vreo ruda de-a regizoarei?
February 21st, 2010 at 11:24 am
N-am vazut (din pacate) spectacolul de la Mic, dar as avea de adugat ceva la remarice antevorbitorilor mei cu privire la calitatile si defectele cronicii/cronicarului. Lectia 1: Nici un cronicar de teatru cinstit nu scrie o analiza fara sa fi citit textul de baza, daca asa ceva exista. Lectia 2: Nici un cronicar cu scaun la cap cu scrie “un oarecare film Closer” cind e vorba de o opera cinematografica de virf, semnata de un patriarh al regiei de film (Cui i-e frica de Virginia Wolf?, printre altele), specializat in ecranizari de piese, Mike Nichols. Lectia 3: Nici un cronicar cu o minima decenta nu scrie o cronica despre un spectacol fara sa il pomeneasca macar pe autorul piesei, in cazul de fata o celebritate si ca autor dramatic si ca scenarist (la filmul cu pricina si-a adaptat propria piesa): il cheama Partick Marber, domnisoara! Lectia 4: Orice cronicar care doreste sa fie luat in serios, trebuie sa dovedesca ca e in posesia cunostintelor minimale de cimp, adica, mai-nainte de a se apuca “sa aiba pareri”, sa fi citit, cite ceva despre lucrul la care urmeaza a se referi…
February 21st, 2010 at 11:26 am
N-am vazut (din pacate) spectacolul de la Mic, dar as avea de adugat ceva la remarice antevorbitorilor mei cu privire la calitatile si defectele cronicii/cronicarului. Lectia 1: Nici un cronicar de teatru cinstit nu scrie o analiza fara sa fi citit textul de baza, daca asa ceva exista. Lectia 2: Nici un cronicar cu scaun la cap cu scrie “un oarecare film Closer” cind e vorba de o opera cinematografica de virf, semnata de un patriarh al regiei de film (Cui i-e frica de Virginia Wolf?, printre altele), specializat in ecranizari de piese, Mike Nichols. Lectia 3: Nici un cronicar cu o minima decenta nu scrie o cronica despre un spectacol fara sa il pomeneasca macar pe autorul piesei, in cazul de fata o celebritate si ca autor dramatic si ca scenarist (la filmul cu pricina si-a adaptat propria piesa): il cheama Partick Marber, domnisoara! Lectia 4: Orice cronicar care doreste sa fie luat in serios, trebuie sa dovedesca ca e in posesia cunostintelor minimale de cimp, adica, mai-nainte de a se apuca “sa aiba pareri”, sa fi citit cite ceva despre lucrul la care urmeaza a se referi…
February 21st, 2010 at 12:19 pm
As vrea sa le multumesc celor care au citit si au comentat textul Ellei Coman de la “Cronicar de ocazie” si sa le reamintesc ca este vorba de o rubrica pe care am creat-o special pentru amatori, pentru cei care vor sa-si incerce “condeiul”, la sfarsitul lunii urmand ca cea mai frumoasa dintre cronici sa fie rasplatita cu o carte din partea Editurii Nemira. Sunt convinsa ca sfaturile sau criticile dumneavoastra le vor fi de folos.
February 22nd, 2010 at 9:29 pm
Ce zic eu: cronicuta e tare slabuta, sinceri sa fim… E plina de termeni bombastici, si nu asta ar fi defectul principal ci obiceiul stupid al unora care scriu despre spectacole de a povesti ce vad pe scena
Asta e departe de a fi critica. In rest, parerea e a celui care semneaza, asa ca isi asuma orice miopie… Desi eu nu as fi asa malitios si as pune incercarea in categoria “dulci naivitati de duduci” 
Dar la fel de bombastice sunt si sfaturile scepticului de serviciu – mai curand sfatosul de serviciu, caci de-ar fi cu adevarat sceptic macar ar pune sub semnul dubiului si propria reteta. Si ar face bine, ca e fumata si caraghioasa! Adica trebuie sa stie criticul ce numar avea la pantofi cel care a scris textul? Si de cate ori a luat premii si altele? Sa fim seriosi: criticul nu poate analiza decat produsul pe care l-a vazut. In raport cu o montare analizata, la ce imi foloseste informatia ca a fost facut si un film de Oscar pornind de la aceeasi poveste? O idee caraghioasa, de parca acel premiu s-ar rasfrange si asupra spectacolului Ilincai Stihi, sau daca acesta ar fi mai reusit asta s-ar datora acelui Oscar. Sa fim seriosi! Sunt mult mai multe montari penibile ale pieselor lui Cehov, de exemplu, decat spectacole reusite. Si ce? Asta inseamna ca daca spui despre o noua montare ca e pe un text pus in scena de Pintilie sau Strehler creste cota?
Ia nu mai pretindeti criticilor sa faca parada de cunostinte, ca n-au nicio relevanta in contextul spectacolului in sine. Uite asa s-a umplut de fite si gasti jurnalismul cultural! Din cauza celor care apreciaza un cronicar nu dupa valoarea analizei ci dupa cantitatea de cunostinte inutile de care face parada!
Cine vine cu asemenea “retete” rasuflate mai bine se duce la biblioteca sa il reciteasca pe Oscar Wilde – parca am vazut pe-aici un eseu despre el, foarte bun de altfel…
Scepticule, spune-i domnisoarei Ela sa se lase de meserie sau sa-si gaseasca alta, nu prea esti inspirat la dat sfaturi despre cum se critica. Am sentimentul ca o cronica scrisa de tine ar fi lafel de adormitoare.
No offence!