Constantin Florescu: Aici, cu cât muncești mai mult, cu atât ești văzut mai prost

constantin florescuInterviu realizat de Irina Variu, Teatrologie, anul I, UNATC București

Constantin (Tache) Florescu este genul acela de om pe care nu ai cum să nu îl îndrăgești imediat. Este actorul care nu acceptă orice rol doar de dragul unui CV bogat. Am avut plăcerea să îl urmărim în multe filme românești, dar și în spectacole mari precum „Păpușarul”, în regia lui Alexander Hausvater. M-am întâlnit cu Tache la Teatrul Mic, înainte de spectacolul „Trei gemeni venețieni”, într-o cămăruță neterminată și prăfuită, însă perfectă pentru discuția pe care am avut-o despre teatru, despre studenți, despre reușită și eșec, dar și despre situația actuală a țării.

Acum două luni ai anunțat, pe contul tău de facebook, că intri în grevă fiscală, apoi în greva foamei, în urma votării pensiilor speciale pentru demnitari și ai primit, imediat, susținerea, cel puțin morală, a foarte multor oameni. Povestește-mi un pic despre asta, pentru că ești un caz puțin atipic. Având în vedere salariile mici și lipsa locurilor de muncă ale actorilor români, ți-ai asumat niște riscuri. Cum a venit decizia asta?

În legătură cu greva fiscală pe care am anunțat-o, a fost o decizie pe care o țineam în mine de foarte multă vreme, pentru că mi-am dat seama de sistemul ăsta corupt, aproape comunist, în care 90% din populație e captivă, fără să poată face nimic. Tot sistemul acesta este opresiv, pentru că arată ca o organizație mafiotă în care există niște politicieni care fac absolut ce vor, iar noi nu putem decât să-i aprobăm. Și-atunci m-am gândit că singurul lucru care ar putea să îl destabilizeze ar fi o acțiune împotriva a ceea ce-l alimentează. Iar alimentarea acestui sistem se face de către contribuabili. Și atunci am dat un avertisment, acesta de grevă fiscală, în urma deciziei parlamentului de a-și mări pensiile, călcând pe cadavre, într-o formă sau alta, pentru că cei mai mulți dintre contribuabili abia se zbat între sărăcie și supraviețuire. Și-atunci am făcut un fel de declarație, urmată imediat de către reacția media. Am fost sunat de două televiziuni și de alte instituții mediatice și am fost invitat într-o emisiune la Antena 3 unde, spre surprinderea mea, au venit și doi parlamentari, care au încercat să mă ridiculizeze, să pară că gestul meu este unul nebunesc. Am spus foarte clar câteva lucruri, printre care unul din cele mai importante este faptul că aceste pensii speciale vor fi plătite de generația tânără, de generația copiilor noștri, iar dacă noi nu luăm atitudine înseamnă că noi suntem complici la nefericirea lor și a viitorului acestei țări. Sigur că am făcut un gest destul de hazardat, dar n-o să dau înapoi pentru că nu mi se pare normal. Văd din ce în ce mai multe reacții ale oamenilor din societatea civilă, ale oamenilor care până acum au tăcut, au acceptat, au crezut că se pot descurca. De data asta, lucrurile nu mai stau chiar așa. Lumea a început să se agite, să ia la cunoștință, să-și dea seama că nu mai pot să fie indiferenți la ce se întâmplă și la aceasta tragedie socială la care suntem supuși cu totul.

Tot sistemul acesta este opresiv, pentru că arată ca o organizație mafiotă în care există niște politicieni care fac absolut ce vor, iar noi nu putem decât să-i aprobăm. Și-atunci m-am gândit că singurul lucru care ar putea să îl destabilizeze ar fi o acțiune împotriva a ceea ce-l alimentează. Iar alimentarea acestui sistem se face de către contribuabili.

Dar crezi că oamenii aveau nevoie de un model?

Eu sunt un mic model în zona mea de activitate. Acum se poate profita de această chestie prin atașarea la acest protest, sau poate că protestul meu va veni în concert cu alte proteste care vor urma și în scurt timp ne vom putea organiza în așa fel încât să facem niște acțiuni semnificative și care să aibă ca rezultat întoarcerea sistemului politic către bunăstarea cetățenilor. Sigur că o parte din populația României a fugit din țară, fie din raționamente economice, fie profesionale – aici, cu cât muncești mai mult, cu atât ești văzut mai prost. Iar ceea ce e extrem de frustrant este faptul că orice inițiativă devine o capcană pentru cel care o întreprinde. Văd din ce în ce mai mulți oameni care ar avea o inițiativă, dar care sucombă, pentru că sistemul de taxe și impozite, de acces la fonduri, de acces la finanțări este o iluzie.

Ai spus că am putea să facem niște acțiuni semnificative. Concret, care ar fi acestea?

Eu am făcut o petiție pe care au semnat-o câțiva oameni, nu foarte mulți pentru că este foarte puțin vizibilă. Am făcut o petiție către Parlament și către Președinție ca să ia în calcul revizuirea acestei legi. Deocamdată, guvernul României a atacat legea la curtea constituțională și se pare că ceea ce am scris eu în petiție este, într-un fel, discutabil, din punct de vedere al constituției și al drepturilor fundamentale ale omului. Guvernarea nu poate să impună legi discreționare, care fac în așa fel încât unii cetățeni să fie de rangul unu și alții de rangul doi. Este împotriva drepturilor omului.

Teatrele sunt în acest moment și ele cumva prizoniere în acest sistem politic draconic, dar mai puțin decât alte instituții, pentru că artiștii au fost întotdeauna mai liberi, mai puțin atacabili pentru că sunt figuri publice. Dar, în mod indirect și foarte subtil, sunt tăiate fondurile de la cultură și direcționate către autostrăzi care costa de zece ori mai mult decât în orice alt loc de pe pământ.

În ce fel se reflectă activitatea actualei clase politice în teatre?

Teatrele sunt în acest moment și ele cumva prizoniere în acest sistem politic draconic, dar mai puțin decât alte instituții, pentru că artiștii au fost întotdeauna mai liberi, mai puțin atacabili pentru că sunt figuri publice. Dar, în mod indirect și foarte subtil, sunt tăiate fondurile de la cultură și direcționate către autostrăzi care costa de zece ori mai mult decât în orice alt loc de pe pământ. Cu banii ăștia, s-ar putea stabili o formă de dezvoltare a proiectelor culturale. Bugetele teatrelor sunt în scădere. Primăriile, Ministerul Culturii alocă fonduri de supraviețuire, iar mișcarea independentă este și mai mult sugrumată, pentru că prin impozite, prin taxe, prin legi, prin impuneri și prin alte forme de constrângere, oamenii își pierd entuziasmul.

Dar actul artistic în sine? Crezi ca e influențat de imaginea politică?

Actul artistic în sine este întotdeauna influențat de factorul politic. Există o legătură unitară între societate și cultură, act artistic. Cultura dezvoltă o imagine în oglindă a societății, așa cum spunea Shakespeare, dar, mai mult decât atât, artiștii sunt oameni de frondă, oameni de revoltă, oameni care taxează ceea ce se întâmplă prost, rău, abuziv și necivilizat, necinstit. Ei sunt exponenții spiritului revoltat. Pe de altă parte, ceea ce se întâmplă cu politica ne dă o posibilitate de a dezvolta idei în sensul acestei oglinzi pe care o punem în fața societății. E o revoltă. Asta a fost întotdeauna legătura dintre artist și societate.

Cum erau teatrul, spectacolele, munca individuală, când ai dat tu la facultate, față de cum sunt azi? În ce fel au evoluat lucrurile sau în ce fel au regresat?

Atunci când am dat eu la facultate era în perioada comunistă. Lucrurile erau mai stabile. Parcă, totuși, faptul că exista un echilibru între piața muncii și educația spre o anumită formă de activitate era mai bine reglată. În momenul în care piața s-a liberalizat, lucrurile au devenit haotice. Pentru că liberalizarea unei piețe se face cu niște previziuni. Se liberalizează, dar trebuie controlat în ce direcții se duce. Sigur că piața de muncă a artiștilor într-o țară stabilă din punct de vedere economic poate fi controlată, ea are legătură cu dezvoltarea economică, cu nevoile societății. La câțiva ani după 1990, piața s-a deschis total, dar n-a mai fost controlată deloc, nu a mai existat un termometru al necesității de actori pe piața muncii. Și atunci, foarte mulți dintre cei care dau acum la teatru sau se duc spre direcția artistică, se duc și se înfundă, cumva, într-o pâlnie al cărei capăt este foarte strâns și unde este foarte multă înghesuială și de unde scapă cine poate. De multe ori, scapă cine nu trebuie. Adică ajung să facă spectacole și datorită televiziunilor, care au preluat doar partea de entertainment, nu și partea de cultură, de artă pentru artă. Și atunci au scăpat pe această strungă foarte îngustă și oameni care nu au nimic de spus în meserie. Dar problema este că cei care își doresc cu adevărat să ajungă cât mai sus în piramida artei suferă enorm.

Actul artistic în sine este întotdeauna influențat de factorul politic. Există o legătură unitară între societate și cultură, act artistic. Cultura dezvoltă o imagine în oglindă a societății, așa cum spunea Shakespeare, dar, mai mult decât atât, artiștii sunt oameni de frondă, oameni de revoltă, oameni care taxează ceea ce se întâmplă prost, rău, abuziv și necivilizat, necinstit. Ei sunt exponenții spiritului revoltat.

Și se pot pierde cumva și într-o bătălie cu ceilalți.

În general, mediocritatea învinge valoarea, atâta timp cât condițiile sunt astea. E povestea pe care o spune Eminescu: „Nu spera când vezi mișeii/La izbândă făcând punte,/Te-or întrece nătăraii,/De ai fi cu stea în frunte”. E limpede.

Ești profesor de actorie la Universitatea Hyperion. De ce ai ales mediul privat?

Sunt profesor la Universitatea Hyperion pentru că așa s-a-ntâmplat. Eu mediul privat l-am ales din momentul în care mi-am dat demisia din instituțiile de stat. Aia a fost o primă revoltă. E vorba de anul 2000, când am înțeles că direcția asta nu merge nicăieri. Atunci, tot într-un moment ca ăsta, am devenit primul liber-profesionist din România, cu acte-n regulă. Adică mi-am dat demisia și am anunțat pe la toate teatrele că mă duc să joc numai dacă vin pe contract individual și numai dacă sunt necesar. A fost o revoltă împotriva sistemului care te îngrădește să stai într-un teatru, să stai la mâna sorții și a subiectivității regizorale. Cred că, dacă ai valoare, trebuie să o probezi în castinguri, concursuri, nu într-un sistem în care lucrurile se amestecă cu relațiile.

Se aude peste tot pre-concepția că există o diferență între absolvenții din mediul privat și cei din cel de stat. Chiar există?

Da, există. Facultățile de stat au o infrastructură mult mai bună decât cele din mediul privat. Mediul privat e foarte bun atâta timp cât educația nu devine o afacere. Dacă se păstrează un echilibru între businessul, ca școală, și calitatea școlii, e ok. Dar în momentul în care prevalează afacerea, școala nu mai poate să fie performantă pentru că sunt prea multe compromisuri. Și infrastructura suferă. Până una alta, școala de teatru de stat are o infrastructură mult mai bună, spre deosebire de cea privată. În mediul privat ar trebui să prevaleze excelența. Când cinvea vine la o școală privată, trebuie să știe că, după ce termină această școală, va avea un bagaj de cunoștințe foarte serios. Dar fără această infrastructură e greu să faci excelență. Faci ce poți. Diferența între ei e doar o prejudecată. Singurul care poate să facă diferența e publicul și critica de specialitate.

Foarte mulți dintre cei care dau acum la teatru sau se duc spre direcția artistică, se duc și se înfundă, cumva, într-o pâlnie al cărei capăt este foarte strâns și unde este foarte multă înghesuială și de unde scapă cine poate. De multe ori, scapă cine nu trebuie.

Care sunt șansele pentru tinerii actori atunci când părăsesc facultatea?

Șansa este să câștige experiență, să ajungă imediat pe scenă sau pe platoul de filmare. Imediat înseamnă să nu existe o pauză după terminarea facultății, care este un moment emoțional, un moment în care toți trag să ajungă și sunt în formă. Dacă se face o pauză mare asta, de cele mai multe ori, taie entuziasmul, tehnicile și energia. Ține de tenacitate, de determinarea cu care te duci înainte.

Studenții au la dispoziție trei ani de studiu, înainte erau patru. Crezi ca e suficient? Asta nu îi determină, cumva, să bifeze cât mai multe într-un timp foarte scurt și să asimileze mai puțin?

Lucrurile s-au diluat. În patru ani de studiu, existau niște etaje de înțelegere, niște trepte, și acumulările se vedeau. În trei ani de studiu, e mai degrabă o alergare disperată spre calificarea la nivelul următor. Eu consider sistemul ăsta Bologna cea mai proastă experiență pentru învățământ, cel puțin pentru cel vocațional, unde e mai importantă raportarea examenelor, decât examenele în sine.

În general, parcă totul se întâmplă cu viteza luminii, parcă nu avem timp să respirăm. Tu mai ai timp să respiri?

Da, s-a schimbat dinamica vremii, e o altă dinamică în care gâfâi pentru că nu mai există ținte precise și atunci te risipești. Și, dacă te risipești, obosești. Și, dacă obosești, începi să gâfâi. Și, dacă începi să gâfâi, nu mai dai randament.

Eu consider sistemul ăsta Bologna cea mai proastă experiență pentru învățământ, cel puțin pentru cel vocațional, unde e mai importantă raportarea examenelor, decât examenele în sine.

Care sunt cele mai mari dificultăți pe care observi că le au studenții în drumul lor spre reușită?

Cele mai mari dificultăți sunt de ordin motivațional, de ordin cultural, poate că și de ordin material, în sensul în care școlarizarea a început să coste mai mult decât își poate permite cineva. Atunci se face o selecție pe criteriu material, iar studenții care își plătesc singuri cursurile sunt și mai constrânși de lucrul ăsta. Unii vin să facă școală după o experiență în diverse locuri de muncă unde satisfacția lor nu este la fel de mare, vin să-și reorganizeze viața, ei cred că au talent, și unii chiar eu, dar este extrem de greu să se întrețină. Nu există un sistem bursier serios, este doar ceva formal, care ține tot de politică.

Dar actorii din generațiile mai mari? Ce fel de dificultăți au? Pentru că noi îi vedem pe scenă și ne gândim că au experiență și că le e mult mai ușor. Cât de ușor le în comparație cu cei mai tineri?

Eu sunt un mix, am început școala pe vremea comuniștilor și am terminat după Revoluție. Noi am luat contact cu toate dificultățile. Fiind o selecție mult mai riguroasă la admitere pe vremea când am început eu, relațiile au fost mai sudate. Colaborarea pe scenă e de alt tip. Acum e o concurență atât de acerbă, că oamenii nu mai au timp să devină prieteni. Ei nu mai devin parteneri, devin concurenți, și asta se vede pe scenă. Pentru mine e o plăcere să mă întâlnesc cu cei din generația mea, e o plăcere să mă întâlnesc cu cei mai tineri. Cel mai dificil este când ești pus în situația să dai repede-înainte. Foarte puțini din generația mea funcționează așa. Depinde cum abordezi subiectul. Daca vrei să te duci să câștigi bani și nu te interesează ce faci, că te iau oricum, da. Dacă îți pasă cum apari, mai ai posibilitatea să spui „nu”. La tânăra generație, disperarea e mult mai mare.

Ce e cel mai greu în construcția personajelor?

Nu cred că există puncte de greutate maximă. Personajul se așază când nu te-aștepți. El vine dintr-o zonă inexplicabilă și irațională spre actor. Dacă actorul e pregătit din toate punctele de vedere, la un moment-dat se așază personajul. Nu există o rețetă, depinde cum îl abordezi și depinde de regizor, care te poate conduce spre ceva ce tu habar n-ai că poți. Cel mai greu e să-ți păstrezi concentrarea pe parcursul repetițiilor și, pe urmă, al spectacolului.

La începutul anului trecut, ai avut premieră cu Balcanicele, în regia lui Alexander Hausvater, la Târgoviște. Cum a fost primit un astfel de spectacol de publicul din provincie, dintr-un oraș mic?

Habar n-au cei de la Târgoviște ce li s-a-ntâmplat cu spectacolul „Balcanicele”. Hausvater a făcut spectacolul acolo pentru că acolo a putut să-l facă, cu speranța că de acolo va țâșni spre alte orizonturi. Din păcate, au fost tot felul de încercări de a ajunge cu el în festivaluri internaționale, dar cred că n-a avut noroc spectacolul ăsta. Iar publicul din Târgoviște nu știe să aprecieze valoarea unui spectacol după criterii estetice. În general, caută entertainment-ul. Iar spectacolul ăsta nu prea are entertainment, așa că l-au refuzat.

Dacă teatrul nu ar fi apărut niciodată, cine ar fi fost Tache astăzi?

Păi n-aș fi apărut nici eu. Am declarat o dată că, dacă n-aș fi ajuns actor, probabil aș fi fost marinar pentru că îmi place să călătoresc.

Ce sfat ți-ai da ție, cel de la 18 ani?

Cred că de-abia acum încep să-nțeleg și să fiu pregătit pentru ce-ar fi trebuit să fac la 18 ani. Mi-aș da toate sfaturile pe care le dau copilului meu și studenților mei.

Print

2 Comentarii

  1. JIM 09/03/2016
  2. carola 10/04/2018

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.