Regizorul Cornel Mihalache a pus în scenă pentru televiziune textul „Zi că-ți place!” al lui Valentin Nicolau, film, de altfel, nominalizat la ediția din 2015 a Galei Premiilor UNITER, pentru Cel mai bun spectacol TV. Am stat de vorbă cu regizorul Cornel Mihalache despre Valentin Nicolau.
Îți aduci aminte prima întâlnire cu Valentin Nicolau?
Nu cred că ne-am vorbit prima jumătate de an după ce a devenit preşedinte la TVR. Eu lucrez acolo din 1997. Înainte de a primi funcţia asta, fratele meu, Andrei, tot regizor, mi-a spus de un text foarte bun pentru televiziune: „Zi că-ţi place!”. Cineva din jurul domnului Nicolau, din televiziune, m-a vorbit de rău şi doar ne salutam rece. A fost şi mai rece după Gala UNITER din aprilie 2003, când a pierdut premiul cu „Ultima haltă în paradis” în regia profesorului meu din anul 1, Alexandru Tocilescu. A doua zi ne-am întâlnit în lift şi mi-a răspuns cu bulgări de gheaţă la salut. Era fragil la asta, nu-i plăcea să piardă. De altfel, nici nu era obişnuit. A fost nevoie de încă şase luni până am vorbit mai mult de cinci minute. La referendum-ul pentru constituţie din octombrie 2003 am făcut din capul meu şi din materialele din dulap o campanie cu oameni simpli pentru constituţia europeană. Fără niciun fel de costuri. Mă enervase campania cu vedete (dacă vă aduceţi aminte de implicarea Andreei Marin, Mihaelei Rădulescu ș.a.m.d., s-au făcut 12 spoturi cu 50.000 de euro şi un comision de 25.000 care ar fi fost plătit doar dacă referendumul era validat). Cred că asta îl enerva şi pe el şi am făcut din materiale vechi şi din „Scrisoarea pierdută” o campanie foarte frumoasă (30 de spoturi). L-am invitat să o vadă în montaj. La sfârşit m-a întrebat dacă pot să spun la finalul fiecărui spot: „o campanie a Televiziunii Române”. Păi, cum nu? Peste o oră am fost sunat de la casierie să trec pe-acolo. Am crezut că iar am datorii de la deplasări. Nu, domnul preşedinte mă premiase brusc. Îi plăcuse campania. Asta era una dintre calităţile lui manageriale. Ştia când şi cum să motiveze lucrul bine făcut. După asta, am vorbit ceva mai mult de cinci minute, dar n-am exagerat.
Ai fost unul dintre cei care l-au sprijinit intens pentru a prelua din nou conducerea TVR. De ce?
Exact pentru asta. Era un foarte bun manager. Crease în TVR un tip de competiţie profesională. În fiecare lună câte o echipă sau un angajat era premiat pentru implicare şi creativitate. Se făcea coadă când era afişată lista în holul mare, la „scoică”, acolo unde se întâmplă alegerile de orice fel şi unde sunt expuşi pentru priveghi morţii Televiziunii. Închid ochii şi văd cum mergea atunci lumea prin televiziune, pe culoare. Cu pas grăbit, fiecare avea ceva de făcut. Cu toată implicarea politică, era unul dintre puţinii care îşi permiteau să nu-i răspundă la telefon prim-ministrului. A lăsat instituţia ca o floare, la propriu. A angajat şi inginer horticol. Florile de azi, din curte, există datorită lui. A rebranduit Televiziunea. Profesionist. Cum să spui despre acest om, care între timp şi-a dat şi un doctorat în ce priveşte Televiziunea publică, după ce a fost Preşedinte Director General, membru în CA, că e o persoană „care nu cunoaşte situaţia şi problemele interne ale societăţii”? Şi că nu poate candida la alegerile pentru cei doi candidaţi ai salariaţilor SRTV din Consiliul de Administraţie? Asta a fost a doua umilinţă într-o lună. După ce a fost chemat la Parlament să preia conducerea TVR după catastrofica, penibila şi penala conducere a impostorului Claudiu Săftoiu, şi acolo a aflat că jocul politic e altul, iată că cel care vine anulează, din condei, şi dreptul legal de a participa şi a fi ales prin vot.
Te-ai luptat să pui în scenă textul lui „Zi că-ți place!”. Care sunt, din punctul tău de vedere, calitățile de dramaturg ale lui Valentin Nicolau? Prin ce rezistă textele lui dramatice?
Unsprezece ani au trecut până ca textul scurt şi virulent de nouă pagini să devină un fel de film de televiziune. O docu-ficţiune. În 2004, când am avut ultima campanie importantă pentru alegeri în TVR cu 12 candidaţi, (atenţie, 2004! – în 2014 venea câte un candidat sau, rar, doi, la o emisiune anostă într-o televiziune fără becuri. Semiobscură…) şi am filmat tot cu şapte operatori, i-am spus că baza documentară a textului „Zi că-ţi place!” va fi asta. Cu el personaj în cadru, cu atacuri asupra lui, de la Vadim Tudor la doamna Săftoiu, de la Becali la Traian Băsescu. Şi în 2013 am reuşit, împotriva tuturor directorilor din TVR, să filmez „Zi că-ţi place!”. Îl citez pe domnul Nicolau însuşi: „De aceea am împărtășit imediat soluția documentării ficțiunii pentru proiectul filmului. Aveam „marfă” din realitate cu care puteam să dăm ficțiunii greutatea faptului trăit. Această formulă nu numai că nu s-a îndepărtat, dar a valorificat magistral ideea, metafora. E fabulos să trăiești senzația că nu mai știi bine cine sunt politicienii reali – Adrian Năstase sau Mircea Albulescu, și cine sunt actorii reali – Traian Băsescu, Gigi Becali sau Constantin Cojocaru ori George Ivașcu? Spendid, acest transfer în ambele sensuri între ficțiune și realitate.”
Povestește-mi cea mai aprinsă dispută pe care ai avut-o cu Valentin Nicolau. În TVR, la filmările de la „Zi că-ți place!” sau oriunde…
Ultima dispută a fost între cele două tururi ale alegerilor din 2014, când am reuşit să pun, fără să afle multă lume, reluarea filmului în 10 noiembrie, luni, la 20.10. El l-a sunat pe duşmanul lui, actualul preşedinte amorezat al TVR, care i-a promis cu vorbe dulci că difuzează filmul pe TVR 1, la cea mai bună oră, sigur, cum să nu, prieten drag… Ca apoi să fie introdusă în grilă la TVR 2 o emisiune electorală care nu folosea la nimic, şi filmul nostru să intre la 23.30, fără niciun fel de promovare, şi să ducă la o audienţă foarte mică. După ce a vorbit cu el, m-a sunat şi ne-am certat foarte tare, şi ne-am închis telefoanele în acelaşi timp. Nu am mai vorbit deloc. Nu ne-am spus amabilităţi de Crăciun şi de An Nou. Nu am mai avut timp să ne împăcăm, chiar dacă suntem foarte tineri. Ultima dată când ne-am văzut a fost pe 16 ianuarie 2014, el nu spunea nimic şi eu citeam, cu greu, luându-mi iertare, scrisoarea lui de adio către colegii noştri din televiziune.
Valentin Nicolau a murit exact la un an după premiera cu „Zi că-ți place!” Ți-aduci aminte de ceva din acea zi de 13 ianuarie?
Eram la calculator şi mă gândeam că acum un an am avut premiera pe 9 ianuarie, la cinema Studio, (şi ce premieră!!!) şi azi, uite, 13 ianuarie, e un an de când s-a difuzat. Şi a sunat telefonul. Mediafax. Mădălina Cerban. De atunci, când văd articol semnat Mediafax, mă sperii.
Dintre textele lui dramatice, pe care l-ai alege acum să-l montezi și de ce?
Caut un răspuns în toate textele lui, mai mari sau mai mici, din ultimii doi trei ani. Încerc să le leg cumva. Sunt scrise cu Dumnezeu pe un umăr şi cu Moartea pe celălalt. Încerc să traduc ce a vrut să spună cu „Oriunde mă duc, numai de mine dau”. Nu ştiu dacă o să reuşesc. În orice caz, monologul „Joi la două” parcă e scos din monologul (cu pistolul în mână) al lui Podsiekalnikov din „Sinucigaşul” de Erdman, „marţi, la douăsprezece”:
„Tic-tac. Aici e tic, dincoace tac. O secundă. Ce înseamnă o secundă? Să luăm această secundă din punct de vedere filosofic. Ce-i o secundă? Tic-tac. Da, tic-tac. Iar între tic şi tac e un zid. Da, un zid, adică ţeava acestui revolver. Înţelegeţi? Aici e tic. Dincoace tac. Şi uite că tic înseamnă totul dar uite că tac, nu mai înseamnă nimic. Ni-mic. Înţelegeţi? De ce? Pentru că aici se află cocoşul. Să luăm cocoşul din punct de vedere filosofie. Ia-l. L-ai luat. Apasă. Şi atunci se aude: pif-paf. Şi uite că pif e încă tic, iar paf e deja tac. Tot ce se referă la tic şi pif înţeleg, dar tot ce se referă la tac şi paf nu mai înţeleg deloc. Tic – şi eu mai sînt încă alături de mine însumi, de soţie, de soacră, de soare, de aer şi apă – asta înţeleg. Tac – şi rămîn atît fără de soţie… deşi fără soţie, înţeleg şi asta, dar fără de soacră… ei, asta înţeleg chiar foarte bine, – dar fără de mine însumi – asta nu mai înţeleg deloc. Cum adică fără de mine însumi?” ( N. Erdman – Sinucigaşul – traducere de C.C. Buricea-Mlinarcic )
Print