În 2012, primea la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes premiul pentru interpretare pentru rolul Voichiţa din „După dealuri”, în regia lui Cristian Mungiu. Cosmina Stratan era atunci studentă la master la UNATC Bucureşti. Venea după o experienţă de câţiva ani în jurnalism, la care a renunţat într-o zi pentru că şi-a dat seama că vrea să facă teatru… După premiul de la Cannes a urmat rolul Cordelia, în „Lear(a)” lui Andrei Şerban, la Teatrul Bulandra, iar în această primăvară a obţinut şi premiul pentru cel mai bun rol secundar la Gala Absolvenţilor a UNATC, pentru Varia din „Livada de vişini”.
Ce face o actriță care a primt premiul de interpretare la Festivalul de la Cannes, după un an de la acel moment?
Toată lumea mă întreba atunci ce voi face în anul viitor și mie îmi era aşa de neclar îmi era răspunsul… Acum anul a trecut şi cred că sunt într-un moment în care pot să-mi iau timpul necesar să mă gândesc la ce e de făcut de acum încolo, pentru că până acum aproape că n-am avut timp să realizez ce s-a întâmplat. În toamna asta se va lansa serialul de la HBO, „Rămâi cu mine”, la care am lucrat și sunt foarte curioasă… Dar, în același timp, nu-mi e frică de perioada asta, chiar dacă nu sunt foarte multe proiecte, pentru că am nevoie de ea, am nevoie să înțeleg ce s-a întâmplat și cum ar trebui să arate drumul meu de-acum încolo.
Spui că încerci să înțelegi ce s-a întâmplat. Și ce-ai înțeles până acum?
Am înțeles că ar trebui să fiu foarte conștientă de drumul pe care l-am făcut până la momentul câștigării premiului și am încercat să analizez toate lucrurile care s-au întâmplat și cum le-am făcut să se întâmple, în așa fel încât să rețin traseul. Vreau să nu pierd unele lucruri care m-au ajutat să ajung acolo. Și mă refer și la neîncrederea cu care am început și la teama că e un proiect mult prea mare și poate eu sunt un om mult prea mic…
Te-a speriat premiul?
Da, dar pentru scurt timp. Cel mai frică mi-era de ce se va modifica în mine, pentru că atitudinea celorlalți nu prea ai cum s-o schimbi și nici nu cred că ai de ce. Dar propria-mi persoană mi-era destul de frică, să nu producă niște dezechilibre. Să nu mă ia valul… Și nu știi foarte bine ce înseamnă să-ți pierzi capul sau să te ia valul decât în momentul în care ești pus în situația asta. Era o chestie mult prea generică ca să mă pot apăra de ea. Dar, după câteva zile, am început să privesc partea practică a situației. Da, merg acum la New York și vorbesc despre filmul pe care l-am făcut… Ce e extraordinar aici?!
Și nu te-a luat valul? N-ai simțit că ești vedetă, că-ți fuge pământul de sub picioare?
Că sunt vedetă nu… N-am conștientizat asta niciodată pentru că ideea de vedetă nu mi se pare prea atrăgătoare. Prefer să nu fiu o persoană cu notorietate, evit lucrul ăsta…
Dar te-ai făcut actriță, prin natura lucrurilor o actriță trebuie să aibă notorietate…
Da, dar sunt o actriță care nu vrea să fie recunoscută pe stradă, ci să fie recunoscută în breaslă. Partea asta cu autografele și fotografiile e o parte a meseriei la care nu m-am gândit atunci când am ales-o, iar acum, că a apărut mă uit așa la ea ca la un copil pe care nu pot să-l recunosc.
Au fost momente în care te-ai simțit, totuși, vedetă?
Cred că la Cannes s-a întâmplat, pentru că acolo e un mecanism foarte bine pus la punct. În fiecare dimineață vine hair-stylistul în camera de hotel, care arată ca o cameră în care nici nu ți-ai imaginat că o să intri vreodată, make-up artistul, te așteaptă jos mașina, te duce până la locul X de unde te preia alt om care are grijă de tine. Te simți aşa ca un pachet, dus dintr-o parte în alta, nu poți să mergi singur nici măcar să-ți iei țigări. Mi s-a părut ciudat în prima zi, dar pe urmă mi s-a părut chiar comod. Și am zis: dacă sunt tot aici, hai să mă bucur de asta… Dar mai mult mă amuza.
Cum a început drumul care te-a dus acolo?
Cred că am fost un critic foarte dur al meu însămi, iar asta mi-a adus și bune și rele. În facultate, din cauza asta aveam ori niște exerciții foarte reușite, ori unele foarte nereușite, pentru că întotdeauna mi se părea că trebuie să existe ceva mai bun la care eu nu reușesc să ajung. Toate astea, însă, încet, încet au început să mă afecteze… Iar până la urmă m-am gândit că poate ar trebui să privesc și din alt unghi și să-mi îngădui mai multe lucruri, să nu mă mai judec atât…
Totul se întâmpla după ce tu renunţaşi la o altă meserie. De ce ai lăsat jurnalismul pentru actorie?
Am făcut jurnalism în Iași. Nu eram foarte convinsă atunci când am dat la facultate că asta trebuie să fac, dar era varianta care îmi convenea cel mai mult la momentul ăla. Pentru că îmi plăcea să scriu. Dar n-a fost o decizie cu toată inima. Aveam ceva rezerve, însă nu știam de ce le am. Nu eram foarte sigură ce m-ar putea atrage mai mult. Am lucrat vreo patru ani ca jurnalist în Iași, la TVR Iași și la Opinia studențească, după care mi-am dat licența și am venit în București unde m-am angajat la Antena 1, un an la știri, apoi Vlad Petreanu și-a făcut departament separat, o emisiune care se chema „Reporter special”, o emisiune de reportaj-documentar. A fost o perioadă frumoasă. Dar de-atâta bine am zis să plec… De fapt, între timp începusem să merg la teatru. În Iași nu prea mergeam. Ori nu fusese scânteia, ori poate nu eram eu pregătită.
A existat un spectacol care ţi-a aprins scânteia, în perioada asta?
Asta m-am întrebat și eu. Cred că a fost un cumul sau dorința omului din afara cercului care se uita în cerc și era surprins foarte plăcut de ce se întâmplă acolo și voiam foarte tare să știu mai multe.
Dar de ce să știi mai multe despre o lume care până atunci nu te interesase?
Tot timpul m-au atras felurile de exprimare la oameni și ăsta mi se părea mai interesant decât toate la care mă gândisem până atunci. Şi am început să merg la teatru din ce în ce mai des, iar la un moment dat și-a făcut loc un gând foarte copilăros. Dacă n-ar fi fost așa copilăros cred că nici nu i-aș fi dat ascultare: „Cum ar fi să fiu acolo?”. Și m-am și hotărât să dau la facultate, mi-am spus că o să încerc o singură dată. Dacă e să fie, o să se fie… Era o întrebare și pentru mine. Mi-am zis că dacă e ceva în mine în direcția asta o să observe oamenii ăia.
După asta ai regretat vreodată că ai renunțat la jurnalism?
Nu. Cred că ăsta e drumul meu. Și simt că s-a schimbat neliniștea aia care lucra în mine și care s-a declanșat când am venit în București. Eram foarte mulțumită pe plan financiar sau social, când lucram la Antena, dar ceva nu era bine. Iar după ce am intrat la facultate s-a potolit toată neliniștea aia. S-au născut altele, dar a dispărut cea că ești în locul greșit.
Ce a completat în tine actoria?
Nu știu dacă a completat ceva, dar mi-am dat seama că asta voiam să fac.
De ce?
Încerc să-mi pun întrebarea asta destul de des, iar răspunsul devine mereu altceva și se schimbă mereu. La mine a început ca o curiozitate. Cred că era curiozitate vizavi de felul de a te exprima. Iar acum ce mă interesează e să văd în mine transformarea când sunt pusă în diferite posturi. Acum fac teatru ca să mă cunosc. De multe ori m-am gândit că e un act egoist. Am sentimentul că o conştiinţă a publicului intervine de la un anumit stadiu de experiență încolo…
Cum a fost întâlnirea ta personală cu Voichiţa, care ţi-a adus premiul la Cannes?
Pentru că știam că nu era doar ficțiune, în momentul în care am primit proiectul și m-am apucat de lucru m-a speriat un pic faptul că era o poveste reală, aşa că am luat scenariul și am privit totul ca pe o ficţiune. Pentru că altfel mă afecta prea mult. Cred în Dumnezeu. Și asta m-a făcut să mă întreb dacă fac un lucru bun sau nu. Dar, după ce am citit tot scenariul, mi-a dispărut întrebarea. Nimic din ce-am găsit acolo nu era părtinitor sau nu părea că acuză ori rănește pe cineva sau situația reală. Evidenția doar relația dintre oameni și asta mă interesează cel mai mult.
Despre ce e acest film?
Filmul e despre iubire. Și despre Dumnezeu. Iar asta e, poate, unul și același lucru. Mi s-a părut foarte asemănător cu ce se întâmplă în viață, în sensul că toată lumea voia să facă bine, iar printr-o conjunctură nefastă s-a ajuns la un rezulatat tragic. Asta e o situație foarte des întâlnită…
Care a fost cel mai greu moment pentru tine?
Erau niște zăpezi uriașe, au fost vreo două nopți în care am filmat și nu puteam să ne mișcăm maxilarul de cât era de frig. Dar cele mai grele au fost tot momentele de tehnică.
Spui că filmul e despre dragoste…
Cred că suntem născuți pentru asta, dar, în același timp, e un paradox şi parcă n-avem instrumentele necesare pentru iubire… Pentru că dragostea față de oamenii pe care ni-i alegem pornește dintr-o nevoie egoistă. Altfel, cred că mi s-a întâmplat şi mie să fug sau să-mi fie frică de dragoste. Frică de suferință, de faptul că imaginația ta s-ar putea să nu se suprapună cu realitatea. Dar prefer îmi place să nu mă gândesc la nimic și să merg instinctiv.
Pe scenă ţi-e frică?
O, da! Am așa de multe frici… Dar îmi plac toate. Îmi place sentimentul dinainte de spectacol sau filmare când îți rămâne doza aia de nesiguranță.
Premiul de la Cannes ți-a și dăunat?
Poate că da… Au fost niște dezamăgiri legate de niște oameni care s-au schimbat într-un fel.
Ce-ai descoperit despre tine de când ești actriță?
Am descoperit că am o fragilitate pe care nu o priveam cu ochi foarte buni, de care pot să mă folosesc și pe care pot să o transform în forță. Iar despre oameni cred că am aflat că nu suntem chiar așa de mincinoși, doar că ni se schimbă părerile. Și că noi suntem sinceri și astăzi când spunem „te iubesc” și mâine când spunem „nu te mai iubesc”. Nu e o minciună, ci modul incredibil de adaptare al omului.
Ai avut momente de furie pe sistemul din România în care un actor premiat la Cannes nu are un loc într-un teatru? S-au deschis ușile cu viteza sau normalitatea pe care le presupune un asemenea eveniment?
Sunt furioasă, dar asta era și înainte de premiu, pentru că terminăm școala și nu prea avem unde să ne ducem. Iar furia asta e mai mult pe cei care conduc sistemul și care nu se gândesc că e nevoie de cultivarea acestei meserii, așa cum a fost ea privilegiată la un moment dat. Acum, în rândul tinerilor actori e un instinct de supraviețuire teribil, e o junglă care îi transformă…
Aprecierea pe care ai primit-o în România a fost la fel de puternică precum cea din afară?
Nu. A fost diferită, dar România a fost într-un fel corectă cu mine. În afară, valorile astea sunt mai apreciate decât la noi. Pentru că așa funcționează societatea, așa e mecanismul. Acolo timpul chiar înseamnă bani. Și când există un astfel de succes încearcă să-l vândă și să-l împacheteze cât mai bine și să trăiască cât mai mult de pe urma lui. La noi, lucrurile se ofilesc mai ușor.
Care e întâlnirea vieții tale?
Întâlnirea mea cu Cristian Mungiu a fost Întâlnirea!
Print