Criza economică este în mod inocent paradisul perversiunii. Trăim într-o ţară în care actorii de teatru şi personalul de scenă, cu atribuţii semiartistice, care presupun o anumită specializare, scapă de condamnarea la neîmplinire, sărăcie, reprofilare – care ar urma inerent, pentru supravieţuire, dacă s-ar ajunge la disponibilizări – datorită „înţelegerii” de care dau dovadă guvernanţii. Cu alte cuvinte, posibilitatea de a practica o profesie artistică în România a ajuns să depindă de „înţelegerea” lor. Altfel spus, uite, ei sunt cei care salvează artiştii, ei sunt salvatorii culturii, pe care o paşte gaura neagră. Perverse vremuri mai trăim!
Iată concluzia la care am ajuns încă o dată săptămâna trecută, urmărind lungul drum al unei ordonanţe de guvern către realitate. Că juriştii de la primărie ar fi ignorat prevederile din articolul 3 al „docomentului”, că textul ordonanţei ar fi fost interpretat greşit, că oficialităţile ar fi înţeles să excepteze cultura şi să îi acorde un regim special, pătrunse fiind de importanţa ei pentru naţiunea pe care o hrănesc eficient cu mai mult circ şi mai puţină pâine – toate acestea sunt detalii. Şi detaliile fac povestea. În acest caz, o poveste tragicomică, care se iţeşte din lumea, nu aşa de veselă pe cât pare, a lui Caragiale.
Carevasăzică, gândirea de criză este culmea perversiunii. Acum câţiva ani, nici o fiinţă alfabetizată din ţărişoara noastră n-ar fi avut motive să creadă că guvernanţii sunt iubitori de artă. Acum are! Iată de ce, pe scurt: În baza Ordonanţei de Guvern 63/2010, Primăria Capitalei le cere teatrelor pe care le finanţează să disponibilizeze 34% din angajaţi. Înştiinţarea ajunge în teatre luni de dimineaţă, când directoriilor li se cere să comunice schema redusă de personal până marţi la ora 14.00. Directorii (care puteau fi foarte bine în vacanţă, în toiul verii, când nu e stagiune de spectacole) refuză să se supună, deşi răspund penal. Joi de dimineaţă se întâlnesc cu reprezentanţii guvernului (Emil Boc, Marko Bela, Kelemen Hunor şi Vasile Blaga) să-şi exprime dezacordul. Şi cele două părţi cad la învoială că numai teatrele înfiinţate de puterea locală trebuie să aplice ordonanţa, dar că şi pentru ele se va căuta o soluţie salvatoare.
Ce înţelege de aici un outsider? Că oficialităţile nu sunt inflexibile, înţeleg situaţia, au mintea deschisă şi cad de acord că actorul şi artistul în general nu este dispensabil ca un funcţionar dintr-o direcţie a primăriei. Uite că ceilalţi care tună şi fulgeră împotriva amatorismului lor sunt nedrepţi, pe când ei, de fapt, respectă valorile şi le înţeleg importanţa! Faptele o dovedesc!
Totu-i bine când se sfârşeşte cu bine, fără îndoială. Cu bine pentru capitalul simbolic, acum inexistent, al guvernanţilor. Istoria a arătat raportul de inversă proporţionalitate dintre capitalul simbolic şi capitalul economic. În societăţile moderne normale, artistul (muzician, comedian, scriitor, pictor etc.) se bucură de capital simbolic, dar, prin tradiţie, îi lipseşte capitalul economic. Şi viceversa: finanţatorul (în diverse forme ale lui, de la străvechiul mecena la guvern sau primărie, să zicem) are, tot prin tradiţie, capital economic, dar nu şi simbolic. România rămâne însă o excepţie. Paradoxal şi amarnic, artistul iese învingător. El are capital simbolic (atât cât are). Finanţatorul (guvern via primărie) n-are acum nici, nici.
Print