Ne-am îmbolnăvit de lipsă de timp. Indiferent de cât de mult l-am plănui și drămui tot ne scapă printre degete, ca cel mai fin nisip care se scurge rapid prin clepsidră. E un sentiment aproape absurd care își extinde ramificațiile asupra vieții noastre, asupra celui de lângă noi, asupra umanității. Modificarea ordinii existente și a existenței înseși este, adesea, asociată cu acest concept care s-a transformat într-un mal du siècle. Expresie atât de potrivită pentru o societate care trăiește pe fugă, pentru oameni care nu mai au timp, pentru neputința de a mai exista și de a ne desăvârși ca ființe umane în detalii mărunte, culmea.
Criza „dramei” noastre, printre altele, începe să fie și una a timpului. Schimbările petrecute în imaginea științifică a lumii (relativitatea) au contribuit la ea în egală măsură, alături de experiența haosului de viteze și ritmuri diferite ale marelui oraș și noile revelații despre structura temporală a inconștientului. Manifestat prin sentimente de anxietate, nesiguranță, cinism și disperare, absurdul se transformă într-o angoasă metafizică universală, resimțită mai mult sau mai puțin, conștient sau inconștient de cei care caută și doresc să găsească piatra filosofală a secolului nostru: sensul, ordinea, armonia.
Spațiul, timpul în teatrul absurd aproape că nu se pot identifica sau explica. Nu se menționează cadre istorice sau sociale, nici detalii despre personaje, ci totul transgresează și se abstractizează. Vladimir și Estragon ai lui Samuel Beckett îl așteaptă pe Godot pe un drum de țară, lângă un copac, întreaga acțiune a piesei desfășurându-se într-un vid spațial și temporal. Brusc, timpul este potențat de iureșul limbajului în care personajele se afundă, orice noțiune a măsurii timpului, dacă a existat vreodată, se pierde și astfel, pe ascuns, mascat, timpul devine puterea absurdă. Descompunerea timpului se aseamănă cu arderea unei stele, iar dezintegrarea se realizează progresiv până când personajele pierd noțiunea timpului lor existențial: „Dar în care sâmbătă? Și-apoi, azi e sâmbătă? Nu e mai degrabă duminică? Sau luni? Sau vineri?”. Astfel, timpul se relativizează și este parodiat. Referitor la parodie, Jean-Marie Domenach observa în cartea sa „Întoarcerea tragicului” că „Parodia îi apropie pe oameni cu atât mai mult, întrucât nu face să circule între ei decât vidul. Pălăvrăgeala exprimă curiozitatea și dă naștere echivocului. Curiozitatea ne distrage de la ființă și ne duce departe de ceea ce rămâne în urma tuturor noutăților momentului. Echivocul decurge din această falsă înțelegere legată de fenomene: provocăm o lume artificială unde ne simțim capabili de a judeca și a prevedea, astfel ne înșelăm continuu asupra sensului evenimentelor și posibilităților reale ale acțiunii noastre.” Echivocul sugerează până la urmă facila și falsa noastră înțelegere cu lumea.
Și totuși, nu timpul este problema lui Vladimir și a lui Estragon, ci Godot și absența acestuia, absență care devine mai puternică decât prezența în sine. Nu se știe cine este acest personaj misterios, nici de unde vine și nici dacă va ajunge vreodată la destinație, singura certitudine fiind aceea că este așteptat și că stabilește ordinea și sensul vieții celor două personaje. Tot ce se află în afara acestei așteptări, se petrece într-un timp suspendat, singurul timp valid și autentic pentru Vladimir și Estragon fiind cel al așteptării: „Da, în această imensă confuzie, un singur lucru e clar: așteptăm să vină Godot.” Așteptarea este echivalentă cu o oprire în timp și o stagnare a vieții în care orice revoltă și orice acțiune nu are nici putere și nici sens: „Dar aici, în clipa de față, noi suntem omenirea, chit că ne place asta sau nu. Să profităm, până nu-i prea târziu.” Însă personajele se răzgândesc repede să acționeze, căci așteptarea în sine le împiedică. Sensul timpului este deformat, el nu mai este trăit, ci se creează impresia că este trăit: „Găsim întotdeauna câte ceva care să ne dea impresia că trăim, nu-i așa?” În timpul lui Beckett are loc o descompunere a unității de timp și a continuității. Nu există continuitate, ci doar o iluzie a ei, la fel cum „În ultima bandă a lui Krapp” există senzația unei temporalități, însă timpul acela e mort și conservat sub forma unei relicve pe o bandă de magnetofon.
Chiar dacă Beckett impune stagnarea, non-viul, există câteva replici în „Așteptându-l pe Godot” care te cutremură: „Într-o bună zi, ca toate zilele, ăsta a amuțit, într-o bună zi eu am orbit, într-o bună zi o să surzim, într-o bună zi ne-am născut, într-o bună zi o să murim, în aceeași bună zi, în aceeași clipă, nu-ți ajunge?” „Ziua” e cea mai înfricoșătoare măsurătoare a timpului, căci e suficientă o zi pentru ca viața însăși să ia sfârșit și iată frica supremă a omului…
Print