Cui nu-i e frică de Virginia Woolf…

Textul lui Edward Albee, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, este una din acele piese care, dacă actorii sunt sub forţa replicilor, iar regia nu stabileşte limpede şi dintru început tipul de relaţie/ relaţii pe care cei patru protagonişti trebuie să le dezvolte, îşi trădează fără regrete participanţii la joc.

Gelu Colceag pune în scenă la Teatrul de Comedie din Bucureşti piesa lui Albee şi pare că o alege special ca să le ofere două partituri generoase lui Ştefan Bănică şi Emiliei Popescu, un cuplu deja consacrat – e-adevărat, mai mult în scenete pentru televiziune, decât în teatru… Martha şi George, cei doi soţi stranii, care ascund taine numai de ei ştiute, care se iubesc şi se detestă în egală măsură, care trăiesc închişi într-un univers din care evadează din când în când doar ca să „vâneze” un cuplu mai tânăr, care să-i ajute să-şi exorcizeze trăirile, par potriviţi cu cele două vedete (căci amândoi au fost transformaţi în vedete, mai degrabă de către televiziune, decât de teatru, şi mai mult Ştefan Bănică… prezentatorul de la „Dansez pentru tine”, starul rock’n’roll…).  

Cu o scenografie (semnată de Diana Cupşa) care ar trebui să le slujească, previzibilă pentru un asemenea text, dar bine gândită, descriptivă, deloc stilizată, spectacolul lui Gelu Colceag înaintează greoi prin piesa lui Albee. Început într-o notă corectă, va pierde din această corectitudine în multe dintre scenele care urmează. Şi asta poate puţin din pricina regiei care nu alege prea limpede firele pe care îşi construieşte relaţiile, şi puţin din pricina actorilor, care, asemenea, nu-şi asumă cu adevărat personajele şi relaţiile, în datele lui Albee, mizând prea mult tocmai pe ce spuneam mai devreme, pe ideea de cuplu deja construit, ce ar trebui să funcţioneze de la sine.

Povestea lui Edward Albee este puternică şi chinuitoare, plină de frustrări şi complexe, cu tensiuni care se acumulează gradat din fraze rostite pe jumătate sau ca în joacă, în spatele cărora se ascund drame adânci. Un cuplu trecut de prima tinereţe, ea, fiica marelui rector al universităţii, el, profesor de istorie la universitate, doar profesor… (şi ăsta e doar unul dintre complexe), visând să fie şeful catedrei, dar nu destul de talentat pentru asta – orice ar fi însemnat talent în acel loc şi în acel moment. Un cuplu în care fiecare cunoaşte fiecare colţişor al sufletului celuilalt, în care iubirea şi ura se bazează pe o stranie complicitate, în care jocurile ţin loc de adevăr şi de realitate. Iar cel mai serios dintre ele este cel cu copilul pe care nu l-au putut avea niciodată şi pe care l-au inventat şi acum îl ucid. Numai că montarea de la Comedie exploatează insuficient ascunzişurile textului şi rămâne de multe ori sentimentul frustrant că se alunecă peste replici importante, tonul general rămânând în zona monotoniei stilului. Mai exact, Ştefan Bănică alege să-l construiască pe George ca pe un bărbat mai bătrân decât ar cere-o vârsta personajului. Are patruzeci şi ceva de ani… Povara lui nu-i cea a anilor, aşa cum în mare parte reiese din interpretarea lui Bănică, ci e de altă formă şi natură şi ceva mai nuanţată. Bănică mizează prea mult pe un farmec personal prea puternic exersat în ultimii ani şi care, se vede aici mai bine decât oriunde, îl face să piardă un contact esenţial cu sine însuşi în personaj. Interpretarea Emiliei Popescu are mai multă viaţă şi mai multă forţă în scenă, dar lipseşte şi în cazul ei, de altfel în întreaga montare, interrelaţionarea reală… mai ales atunci când e vorba de falsa interrelaţionare dintre personaje. „Cui i-e frică de Virginia Woolf” se bazează, poate mai mult decât alte texte, pe efectul de domino. Pică o carte şi le antrenează în cădere pe toate…

De partea cealaltă e cuplul de tineri Honey şi Nick. Iar Nick (Radu Iacoban, în seara în care am văzut eu spectacolul) este şi el uşor furat de efectul de domino. Cei doi nu sunt neapărat o posibilă copie a lui Martha şi George în anii tinereţii, ci, mai degrabă, o imagine deformată ca-n oglindă. Martha şi George se iubesc cu patimă, dar se prefac şi faţă de ei înşişi că se urăsc. Honey şi Nick nu se iubesc nici o secundă, dar se prefac şi faţă de ei că sunt îndrăgostiţi. Iată diferenţa esenţială… Iar vizita din noaptea de după petrecerea dată de rector, tatăl Marthei, acasă la cei doi mai vârstnici colegi va scoate la iveală toate secretele… şi ale unora, şi ale celorlalţi. Diferenţa este din nou de nuanţă. Unii vor să le dezveluie, pentru ca face parte din regula jocului. Dacă nu le-ar dezvălui, nu le-ar face să existe. Iar ceilalţi sunt prinşi în joc fără voia lor şi siliţi să recunoască despre ei înşişi adevăruri esenţiale. Numai că, după cum spuneam, povestea, aşa cum e ea realizată scenic la Comedie, nu ţine pasul cu textul şi savoarea multora dintre secene se pierde. Momentele de beţie se pierd şi ele, înghiţite de o interpretare în exces…

Rămâne însă, cumva straniu, interpretarea Dianei Cavallioti în rolul Honey, soţia cea tânără. Cu un firesc asumat până la detaliu, cu o linie foarte coerentă a personajului în sine, de cele mai multe ori departe de ceea ce se întâmplă în scenă (dar cu menţiunea că ea alege drumul bun), cu o poezie a tristeţii cu totul neobişnuită…  

Spectacolul poate fi, fără îndoială, un succes de public pentru motive pe care n-are sens să le repet. Dar îi lipseşte plasa aceea de relaţii pe care ar trebui să o creeze cuvintele care se înţeleg şi-şi răspund. Deocamdată… Timpul mai aşază lucrurile uneori.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.