Loredana Goagă, Teatrologie, Anul I
De multe ori, mergând la un spectacol de teatru bazat pe textele lui Shakespeare, îmi iau doza necesară de răbdare pentru că există riscul să mă revolt că nu mai regăsesc substanța poveștilor.
Trebuie să recunosc, însă, că, după ce am avut ocazia să văd toate spectacolele din festivalul Shakespeare de la Craiova, două dintre ele mi-au potolit aroganța de spectator greu de impresionat când vine vorba de autorul englez. Așadar, Shakespeare pentru mine a început să existe cu adevărat pe scenă, în urma vizionării ansamblului din Berlin, care a prezentat sonetele într-o lumină futuristă cu ajutorul regizorului Robert Wilson și, totodată, după ce am văzut producţia Teatrului Municipal din Vilnius, Lituania “Romeo și Julieta” în regia lui Oskaras Korsunovas.
Mă opresc asupra celui din urmă spectacol menționat și pot spune, asemenea lui Nichita Stănescu, că atunci când l-am văzut am fost “râsu-plânsu”. A fost jucat atât la Craiova, cât și la București pe durata festivalului, și nu am ratat nici una dintre reprezentații. M-a bucurat, pe lângă universul în sine creat de regizor, și trupa de actori, care mi-a inspirat talent, tehnică și sclipire.
Romeo și Julieta sunt plasați, într-un context jucăuș, în două familii rivale de brutari (legătura cu Verona, respectiv tradiția culinară italiană), miza și drama pornind de la cine face cea mai bună cocă!
Spectacolul începe cu trei minute statice în care reprezentanții celor două familii stau imobilizați, fiecare în brutăria lui, uitându-se fix către public, așteptând parcă să fie fotografiaţi, spre nedumerirea publicului care încurajează prin aplauze începerea spectacolului ori chicotește. Brusc, se pornește o avalanșă, în care personajele, într-un ritm alert, se mișcă pe scenă, se bat cu aluat sau cu făină, ajungând în acest fel la momentul declanșator al acțiunii, și anume, lupta din piațetă.
Trebuie să menționez că există un singur decor , care conține toate spațiile de joc, cele două brutării, piațeta, balconul, camera Julietei, biserica și mormântul celor doi îndrăgostiți reprezentat de un cazan plin cu făină, deopotrivă simbol al nunții și al morții. La o vedere de ansamblu, decorul pare ca un joc din acela cu “găseşte obiectul”, foarte încărcat, cu multe elemente cheie scoase în evidență prin diferite tehnici de ecleraj. Personal, m-a surprins plăcut și acest aspect estetic al spectacolului, drept pentru care, vorbind cu unul dintre actori, am întrebat cine a făcut scenografia și de ce așa. Se pare că am intrat într-o zonă mai intimă a acestui spectacol și am aflat că în spatele acestui decor inteligent se află o femeie, Jurate Pulikaite, care s-a sinucis în urmă cu doi ani.
Se pare că ceea ce și-a propus regizorul cu acest spectacol a şi reușit; să pună în scenă cunoscuta poveste de dragoste, dar plină de furie, pasiune, slăbiciuni, și comică în egală măsură, prin intermediul jocului actoricesc, prin creioarea personajelor care nu mai au neapărat solemnitatea personajelor shakespeariene, prin inserarea unor aluzii sexuale, în final o glumă care ia forma unui atac sălbatic.
Acest traseu, de la glumă la dramă, e punctat bine și de partea de sound design, care este foarte abruptă, trecând de la o stare la alta rapid, menținând sentimentul de suspans, de frică ori panică.
Încheind o structură circulară a spectacolului, cei doi îndrăgostiți cu fețele albe de făină, ca ale unor fantome deghizate, stau spate în spate în cazanul ce se rotește în centrul scenei, ducându-i parcă să fie în sfârșit liberi, apoi rotirea contenește, scena rămânând din nou pentru câteva secunde mută și imobilizată, doar că de data aceasta liniștea este o liniște a morții…
Print