Indiferent cât ne-au modificat emoţional vârsta şi vremurile, ce cantitate de cinism am adunat în timp sau cât de mult ne-a plăcut învăţătura, mirosul primelor zile de şcoală revine ca madlenă a memoriei afective la orice reîntâlnire. Experienţa anilor din urmă mi-a dovedit, însă, că există şi un miros al ultimelor zile de şcoală. Ceva mai complex, mai subtil, aflat undeva în „punctul triplu” al substanţei emoţionale (dacă aşa ceva există…) La Facultatea de Teatru a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” Bucureşti, ultimele zile de şcoală din sălile de clasă sunt urmate de spectacolele Galei Absolvenţilor, apoi de festivităţile de premiere şi, în fine, examenele de Licenţă şi Master. Un lung şir de evenimente din categoria „un sfârşit e un început” – toate, dar absolut toate, c-un parfum aparte şi cu lacrimile aferente. Căci parcă niciodată, în ultimii ani, râsu’plânsu’ n-a fost mai vădit ca în acest frământat iunie 2015.
Şi anul acesta, cele 8 (opt) zile de Gala Absolvenţilor – Master au fost urmate de alte 12 (douăsprezece) dedicate spectacolelor de Licenţă. Semn că UNATC are cu ce ieşi la rampă – nu doar cantitativ, ci, mai ales, calitativ. Toţi cei implicaţi – ca actanţi sau spectatori – în aceste manifestări pot depune oricând mărturie. Două promoţii remarcabile au absolvit facultatea. Misiunea lor e dublă: reconstrucţia „cetăţii teatrului” în mijlocul unei lumi nesigure şi îngrozite (conform Decanului Paul Chiribuţă, conf.univ.dr.) şi revolta prin creativitate, inteligenţă, bun simţ, pentru a instaura normalitatea (conform Rectorului Adrian Titieni, prof.univ.dr.). Dar „misiunea” poate fi şi astfel formulată: supravieţuire, rezistenţă, practicarea meseriei alese, reuşită.
Interminabile discuţii pe tema sorţii absolvenţilor de facultăţi artistice se tot poartă; nenumărate întrebări apar – mai multe de la an la an; niciun răspuns nu ne mulţumeşte pe de-a-ntregul… Soluţia „spectacolelor la cheie” preluate din Galele Absolvenţilor nu e una nouă; s-a practicat – cu timiditate, ce-i drept. Continuând jocul din titlul articolului, „dac-aş fi director de teatru”, multe producţii de Licenţă / Arta Actorului aş invita, căci anul 2015 a fost unul bun, foarte bun (profesor coordonator: conf.univ.dr. Doru Ana). Iar spectacolele ar putea acoperi orice necesităţi repertoriale ori de spaţiu: texte clasice sau contemporane, umor şi/sau emoţie, sală mare sau studio.
Lucian Bârsan, Clara Popadiuc, Ana-Maria Ivan, Andrei Radu, Mihai Mitrea în „Cine e fazanul?”
Mai bine de un secol a trecut de la premiera pariziană a vodevilului „Le Dindon” de Georges Feydeau. Nimic din umorul său nu s-a diluat, niciuna din situaţiile comice nu şi-a pierdut valabilitatea, iar piesa se montează pe scenele teatrelor din întreaga lume cu acelaşi imens succes de public. Motivele alegerii ar fi suficiente pentru o producţie de absolvire. Totuşi, lucrurile nu stau (doar) aşa. Sub titlul „Cine e fazanul?”, proiectul coordonat de conf.univ.dr. Paul Chiribuţă devine o demonstraţie-şcoală a jocului în echipă, a importanţei fiecărui rol (indiferent de dimensiuni) în economia unui spectacol. Pornind de la un text aproape matematic, scris cu sângele rece al chimistului care dozează medicamentul, tinerii actori înţeleg şi îşi asumă rolul de „roţi dinţate” în angrenaj. Dacă una s-ar strica, întregul n-ar funcţiona. Timp de două ore, situaţiile comice se succedă în cascadă, la fel şi gagurile, ritmul creşte ameţitor, goana e nebună, se rup scaune şi paturi. „Fazani”, „curcani”, „cocoşi” îşi dispută „puicuţele” din ogradă, dar răsturnările nu se lasă deloc aşteptate, iar mecanismul funcţionează cu precizie. Nu se cade în capcana caricaturii, a jocului „gros”, ci se face uz de tehnicile deprinse de-a lungul celor trei ani de facultate, într-un adevărat tur de forţă, fără niciun moment de respiro. Energia şi bucuria de a juca le regăsim deopotrivă la Lucian Bârsan, Clara Popadiuc, Andrei Radu, Bogdan Florea, Mihai Mitrea, Cristina Juncu, Maria Mitu, Catinca Maria Nistor, Bianca Dragomir, Emanuel Becheru, Ana-Maria Ivan, Andra Coţofană, Veliko Velikov.
Bogdan Florea în rolul Malvolio / „A douăsprezecea noapte”
Cu „A douăsprezecea noapte” ne întoarcem şi mai mult în timp, cu peste patru secole în urmă, atunci când William Shakespeare scria piesa pentru a celebra „Noaptea regilor”, la finele sărbătorilor de iarnă. Praf peste text? Câtuşi de puţin. Stau dovadă, din nou, montările din teatrul lumii. Li se adaugă încă o producţie – studenţească, e drept, dar perfect capabilă a sta alături de suratele sale profesioniste. Remake al unui alt spectacol de absolvire de acum şapte ani, coordonat de acelaşi prof.asoc. Mihai Constantin, cu aceeaşi prospeţime a procedeelor comice. Ce se dă? Grupa de tineri actori distribuiţi şi în „Fazanul”, cărora li se alătură Iulian Cuza, Iulian Burciu şi Alex Cuibuş. Ce se cere? O nouă dovadă că anii de facultate au avut rostul lor. Quod erat demonstrandum. Timp de aproape trei ore de spectacol, verbul shakespearian e rostit cu naturaleţe, trecerile de la comic la dramatic se fac firesc, acţiunile fizice (lupte şi bătăi) ţin spectatorul în tensiune, iar muzicile sunt interpretate cu har. Fiecare actor descoperă adevărul interior al personajului, veridicitatea traseului psihologic. Un „plus la notă” pentru Bogdan Florea, care a construit – cu infinită atenţie la detaliu şi cu umor perfect dozat – unul din cei mai buni Malvolio văzuţi de mine până acum.
Flavius Călin şi Oana Cârmaciu în „Sylvia”
Două texte contemporane şi-au găsit bine-meritatele montări de sală studio. Din zona comediei pure vine „Sylvia”, o piesă a dramaturgului american A.R. Gurney, despre un… câine adoptat de un cuplu tânăr. Iubire, gelozie (multă gelozie), un pic de nebunie şi umor (mult umor) – toate îşi găsesc locul în proiectul coordonat de prof.asoc.dr. Alexandru Jitea. Care, împreună cu studenţii săi, a căutat numitorul comun în legătură cu personajul… de altă rasă, cea mai importantă provocare a textului. Şi l-au găsit evitând abordarea „la prima mână” (în fond, nu îţi trebuie trei ani de facultate ca să imiţi un câine) şi reducând fiecare scenă la esenţe – adevăr, relaţii, continuitate. Rezultatul: un spectacol cuceritor şi o stare de bine pe care, să fim serioşi, adesea o căutăm la teatru. Protagonişti: Oana Cârmaciu, Irina Ştefan, Flavius Călin, Theodora Sandu, Alexandra Băcăoanu, Victor Ţăpeanu, Vlad Bălan.
Râsu’plânsu’ pe care-l evocam mai devreme s-a regăsit din plin în „Iluziile” unui alt dramaturg contemporan, rusul Ivan Vîrîpaev, materializate într-unul din cele mai emoţionante spectacole ale Galei. Căci încearcă să răspundă la întrebarea „Ce e dragostea?”… Cei patru tineri actori – Cristina Juncu, Alexandru Voicu, Vlad Bălan şi Silvana Mihai –, coordonaţi de lect.univ.dr. Andreea Vulpe, dau viaţă unor personaje de aproape patru ori mai bătrâne ca ei. Şi nu, nu este vorba de crearea unor roluri de compoziţie: nu se caută deloc transformarea fizică. Dar se descoperă motivaţia psihică, iar emoţia vine în valuri. Ca şi dragostea, acea forţă care se revarsă peste toate malurile şi rupe toate zăgazurile, cum o defineşte unul dintre personaje. Un spectacol de o sinceritate actoricească dezarmantă.
Cristina Juncu, Alexandru Voicu, Vlad Bălan, Silvana Mihai în „Iluzii”
Iubirea, dar şi onoarea sunt motorul acţiunilor din piesa „Câinele grădinarului” scrisă de Lope de Vega în urmă cu patru sute de ani, în plin Secol de Aur spaniol. În 1988, textul a devenit pretext pentru un musical montat la Teatrul Bulandra, în care Florian Pittiş îşi asuma triplul rol de libretist, regizor şi interpret. I se alăturau colegi de renume – Emilia Popescu, Oana Pellea, Ileana Predescu, Marcel Iureş, Doru Ana, Mihai Gruia Sandu –, iar spectacolul avea să devină legendar în genul său. După aproape treizeci de ani, studenţii l-au redescoperit şi au demarat munca de cercetare şi documentare, îndrumaţi de prof. univ. dr. Ştefan Velniciuc şi lect.univ.dr. Şerban Puiu. Ca martor al montării din anii ’80, mărturisesc că o comparaţie valorică nu are sens. Deşi pornit ca remake, spectacolul absolvenţilor este unul nou, purtând marca generaţiei lor, asemănător doar prin vervă şi frenezie. Teodora Daiana Păcurar, Daniel Nuţă, Adrian Gheorghe, Valeria Stoian, Oana-Maria Dragne, Şerban Chiţu, Iulian Burciu, George Valentin Burcea, Vlad Ianuş, Ghighi Eftimie, Vlad Bînzoiu, Vlad Jinga îşi dezvăluie şi celelalte calităţi: cântă (vocal şi instrumental), dansează, fac tehnică de spectacol (sunet şi lumini). Funcţionează (şi ei) ca o echipă, iar rezultatele se văd în variile spaţii (şi circumstanţe artistice) ce au găzduit deja producţia.
Însă, „dac-aş fi director de teatru”, m-aş uita cu mare atenţie la toţi licenţiaţii acestei promoţii. Dacă în cazul actorilor schimbul de generaţii se face „din mers” de ceva timp, la aceasta contribuind şi numărul mare de absolvenţi din întreaga ţară, la regie se simte nevoia unei împrospătări de nume. În ultimii ani, noii sosiţi pe afişele teatrelor sunt cam aceiaşi de la un oraş la altul. Ca şi ei, cei mai mulţi care vin din urmă sunt foarte tineri şi, pentru o astfel de meserie, mai au nevoie, poate, de completări în background cultural şi experienţă personală. Facultatea le-a oferit, însă, elementele pentru a merge mai departe. O dovedesc spectacolele prezentate în Gală de absolvenţii secţiei Regie Teatru, grupă coordonată anul acesta de lect.univ.dr. Liudmila Szekely. De la alegerea textelor şi spaţiilor – până la lucrul cu actorii, scenografii, designerii de lumini şi sunet.
La rândul lor, absolvenţii secţiei de Scenografie, grupa coordonată de conf.univ.dr. Adriana Raicu, au demonstrat – atât în spectacole, cât şi în proiectele rămase (deocamdată) la stadiul de machete – că au înţeles textul şi, mai ales, contextul. Contextul unui spaţiu, al unor dotări existente şi (foarte important pentru un director de teatru) contextul unui buget dat. Poate că a venit momentul ca „dictatura scenografului” în multe din producţiile actuale să mai pălească şi acel „Uau!” de la ridicarea cortinei să fie susţinut – până la capăt – de toate componentele montării. (Dacă tot ne văităm că-i criză.)
Mihai Mitrea, Alexandru Voicu, Clara Popadiuc în „Picnic pe câmpul de luptă”, regia: Mădălin Hîncu, scenografia: Răzvan Bordoş
Doar cincisprezece spectacole am reuşit a vedea anul acesta în Gala Absolvenţilor – Licenţă. Deloc din cele ale păpuşarilor (coordonaţi de conf.univ.dr. Daniel Stanciu) şi nici din cele ale coregrafilor (coordonaţi de conf.univ.dr. Liliana Iorgulescu). Dar, „dac-aş fi director de teatru”, m-aş uita cu siguranţă la întreaga promoţie 2015. Şi n-aş uita de teatrologi, care, aruncaţi fiind în „luptă” încă din anul I, se pot îndrepta, la finalul studiilor, spre toate direcţiile pe care le oferă Departamentul Studii Teatrale (director: prof.univ. dr. Ludmila Patlanjoglu) – management cultural, jurnalism teatral, cercetare. O dovedesc tezele de licenţă, manifestările organizate şi articolele scrise încă din anii facultăţii. (Cel mai bun exemplu – colegele mele de „Yorick”: Oana Bogzaru şi Lavinia Şerban, proaspăt absolvente.)
Ghighi Eftimie, Laurenţiu Drăgan, Teodora Daiana Păcurar, Theodora Sandu în „K+M+R+L”, regia: Irina Istrătescu, scenografia: Andreea Moisescu
Da, prezentul articol este o Laudatio… Pentru că Galele Absolvenţilor nu sunt nişte „iluzii”… Ele au fost şi motivul Premiului Special acordat anul acesta de către Senatul UNITER Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” Bucureşti. Întru normalitatea recunoaşterii valorilor.
Foto: Lucian Năstase, Ana-maria Iordache
Print