Obișnuințele publicului sunt greu de schimbat. Și, da, publicul vine la teatru, mai ales la unele teatre, chitit să râdă. Să dea banii pe bilet și să râdă cu orice preț. Să râdă și dacă e de plâns. Că, la urma urmei, ce altceva e teatrul, dacă nu (o) comedie?
Dacă urmărești seară de seară, în diverse spații de joc din București și din țară, vezi că fenomenul e foarte răspândit și ca, la nivel general, tragem căruța în două direcții diferite. Sigur că, la cum s-au ales ițele în ultimii ani în teatrul românesc, un spectacol cu Horațiu Mălăele, oriunde ar fi el și oricare ar fi titlul de pe afiș, este, automat, ceva la care râzi garantat. Deci merită și să stai la coadă la bilete, și să dai triplu pe un bilet, merită orice și oricât, pentru că, după o zi stresantă la serviciu, dacă tot îți sacrifici seara la teatru, măcar să merite, măcar să te amuzi. Și, dacă nu e de râs, tot găsești tu ceva de care să te agăți.
La premiera cu „Jocul vieții și al morții” de la Teatrul de pe Lipscani, acest mic/mare adevăr a ieșit în evidență aproape violent. O sală care nu e cea mai fericită alegere pentru teatru, care n-are magia pe care o merita spectacolul, a fost arhiplină, iar publicul, hotărât să plece acasă numai după ce și-a încasat porția de râs. O sală în care publicul – a fost evident încă din primele minute – nu avea obișnuința spectacolului de teatru, pentru că după cinci minute de întârziere a început să aplaude ca la concerte sau ca la cinema (puțin a lipsit să nu fluiere…), cerându-le actorilor să intre pe scenă. Desigur, punctualitatea e importantă, dar, așa cum scria George Banu într-un eseu din „Scena modernă”, lipsa de punctualitate are un anume farmec boem în lumea artistică în general și în teatru în special. Și, când, în cele din urmă cortina s-a deschis, spectacolul a început, iar pe scenă a apărut… Horațiu Mălăele, reacția a fost aproape unanimă: toată lumea a început să râdă. Fără să conteze că pe afiș era trecut numele lui Horia Lovinescu sau că spectacolul la care veniseră era nici mai mult, nici mai puțin decât o adaptare după „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”, un text prea puțin predispus la un tip de comic „ușor și sănătos”. Dar ce contează?!…
Dincolo de valoarea spectacolului, pe care nu o discut acum, trebuie spus că prima jumătate de oră am asistat la chinul unei săli întregi de a găsi motive să râdă. Și nu e o glumă deloc. Pentru că a fost de-a dreptul trist să constat că oamenii efectiv „vânau” poantele. Vânau acele cuvinte de care să se agațe ca să scoată un mic hohot de râs, fie el și forțat. Vânau fiecare mișcare, fiecare răsucire a lui Horațiu Mălăele, care se încadra cât de cât într-un oarecare orizont de așteptare. Iar când a spus cuvântul „pipi” deja a fost delir…
Că publicul larg vrea comedie se știe prea bine, o arată toate studiile, toate sondajele și nu e nicio problemă. Viața e tristă, toată lumea vrea entertainment, iar teatrul este și asta. Problema e însă că obișnuințele, gustul și orizontul de așteptare ale acestui public ajung să creeze un cerc vicios, pe termen lung.
Print
Cred ca “problema” e doar de comunicare!
Daca nu ar fi fost o premiera, probabil ca de pe Facebook publicul ar fi aflat ce fel de spectacol este si nu si-ar fi gasit asteptarile inselate. (Sau din cronicile criticilor – ca sa fiu malitios)
Ca vrem, ca nu vrem, “daca e Malaele, razi!”. Asa s-a branduit Malaele in ultimii zece ani!
Nu e vina publicului ca, de exemplu, Stela Popescu, joaca doar intr-un anumit gen de spectacole cum nu e vina consumatorilor ca la Cotnari vinurile sunt albe. Asta ca sa nu mai insist pe pe faptul ca “artist total” imi pare cumva similar (din punct de vedere functional) cu “omul bun la toate” din SRL-urile romanesti. Eu am mari indoieli ca e bine pentru un actor sa abordeze toate genurile. Facand “de toate” iti e mult mai greu sa faci performanta intr-un domeniu. Pentru ca viata e scurta, de fiecare data te risipesti… Dar asta e alta discutie.
Cred ca acolo e o problema de PR! Cred ca institutia teatrului n-a comunicat suficient d ebine despre ce piesa e vorba si la ce sa se astepte publicul. De foarte multe ori, PR-istul le limiteaza in a comunica distributia si a spune doua vorbe despre dramaturg, in loc sa realizeze ca el (PR-istul) este de fapt primul critic chemat sa devoaleze spectacolul.
Nu pot decât să-ți dau dreptate (a câta oară ?). Am văzut Scapino cu Mălăele. Lumea râdea, eu plângeam. Recunosc, că sunt puțin handicapat dacă nu mă amuz la poantele de bufon care distrează copiii, ale personajului central. De asemenea recunosc țesătura savantă a intrigilor lui Moliere, dar mie mi se par poantele la nivelul înțelegerii copiilor retardați. Concluzie:
Dacă joacă Horațiu atunci se râde indiferent de natura și valoarea piesei.
Acum pe bune fetelor ce ati asteptat?Fireste ca daca “e Malaele, razi…”adica…hello…Malaele e un actor de comedie,un mare comic.La fel era si Dem Radulescu si altii.In cazul acesta artistul, adica Malaele, a pus in scena textul interesat, ghiciti de ce anume…?De filonul comic al povestii.Daca era in regia lui Maniutiu era o tragedie si puteati “plange” si “reflecta” in voie, asa in versiunea asta s-a ras.Daca vreti sa fiti “citite”si sa fiti “altfel”incercati si voi argumente de teatrologi in deconstructia unui spectacol, nu din astea de foyer… “daca e malaele…razi, nu?”