Daniela Nane: „Jurnalul fericirii” mi-a schimbat viața

Este actriță la Teatrul Bulandra din București, unde a debutat în 1995 cu rolul Emilia din „Patul lui Procust”, în regia Cătălinei Buzoianu. Este una dintre cele mai frumoase actrițe de pe scenele românești ale acestui moment, cu un titlu de Miss România obținut în anul 1991. În prezent, o puteți vedea pe scena de la Bulandra în patru spectacole, „Conversație după înmormântare”, în regia lui Alexandru Darie, „Omul cel bun din Seciuan”, în regia lui Andrei Șerban, „O scrisoare pierdută”, în regia lui Doru Ana și „Mamouret”, în regia lui Dinu Cernescu. Nu se teme de nimic și crede că totul se întâmplă pe lumea asta cu un scop, pe care trebuie să ai răbdare să-l descoperi. Crede că cel mai important ingredient al frumuseții este grația. O discuție, la o cafea, cu Daniela Nane, despre teatru, despre frumusețe și demonii ei și despre Dumnezeu…

A scris Alex. Ștefănescu de curând despre tine un text superb care se cheamă „Daniela Nane sau vina de a fi frumoasă”. Te-ai gândit vreodată că e o vină să fii frumoasă?

Nu, nicio clipă nu am gândit așa. Dimpotrivă, cred că e un har de la Dumnezeu și, dacă mi-a pus frumusețea în „traistă”, înseamnă că a pus-o acolo cu un scop, pentru că aveam nevoie de ea. Mi-am învățat lecțiile legate de asta și le învăț în continuare. Ideea e că nu mi-a fost nici mai ușor, nici mai greu cu frumusețea, pur și simplu astea sunt datele cu care am pornit. E-adevărat că au fost avantaje, dar și dezavantaje la fel de mari. Avantajele sunt legate de faptul că poți să faci o impresie plăcută de la început, însă dacă după prima impresie, ceea ce spui nu rimează cu felul în care arăți, degeaba arăți cum arăți.

Și care au fost dezavantajele?

Mi s-a întâmplat de multe ori, mai ales când eram foarte tânără, ca unii oameni să nu-mi acorde credit, pentru că aveau prejudecăți că femeile frumoase ori sunt modest mobilate intelectual, ori sunt ușuratice, ori și una, și alta. Dar sunt destui care au trecut de zidul acesta al aspectului și au învățat să mă cunoască și să mă aprecieze pentru ceea ce sunt. Când nu mă cunoști, îți faci o impresie din ceea ce cred și vorbesc alții despre mine. Mi-am dat seama că această polaritate a apariției mele publice e periculoasă. Pe de o parte, dacă stai să citești ce și cum scriu tabloidele sau cum mă prezintă reporterii la emisiuni de modestă factură, imaginea e una… În schimb, pe scenă, la teatru, este cu totul alta. Mi s-a întâmplat de multe ori să mă uit la câte o emisiune sau să citesc vreun articol unde erau date care creionau un portret credibil, care purta chipul meu, dar care nu semăna absolut deloc cu mine ca structură interioară, semăna mai mult cu cei care îl realizau, pentru că îl croiesc după propriul chip… Se mai întâmplă să citesc despre mine ca despre un „cineva” străin.

Mi s-a întâmplat de multe ori, mai ales când eram foarte tânără, ca unii oameni să nu-mi acorde credit, pentru că aveau prejudecăți că femeile frumoase ori sunt modest mobilate intelectual, ori sunt ușuratice, ori și una, și alta. Dar sunt destui care au trecut de zidul acesta al aspectului și au învățat să mă cunoască și să mă aprecieze pentru ceea ce sunt.

Imagine din „Omul cel bun din Seciuan”, FOTO Mihaela Marin

Și te deranjează povestea asta cu tabloidele? Sau face parte din joc? Te ajută să rămâi în prim-plan?

La început mă deranja rău, nu mai eram om câte trei zile. Eram și foarte tânără, aveam 20 de ani și, în plus, mă supăram că suferea familia. Acum am învățat să ignor. Dacă e ceva ce chiar sare calul, iau atitudine. Cum a fost acum câțiva ani povestea aceea cu mine și cu Doru Ana pe o copertă. Atunci m-am supărat că s-a supărat copilul, care avea 7 ani și jumătate. Eu eram cu Doru Ana la o măsuță, la terasa din fața teatrului, cu câte un fresh de grapefruit în față, ziua în amiaza mare și vorbeam despre „O noapte furtunoasă” și ne-au fotografiat și au ieșit cu titlul: „Daniela Nane are un amant bătrân”. Și tot felul de mizerii în interior. Inițial i-am ignorat, dar s-a întâmplat ceva: era ziua Rodicăi Lazăr și mă întreabă Codrin: „Mama, unde pleci?” Eu îi răspund: „La ziua Rodicăi”. Și zice: „Dar ce faci acolo?” „Mâncăm ceva, râdem, dansăm, ce să facem… e o petrecere”. Și-mi zice îngrijorat: „Mama, te rog să dansezi cu un băiat frumos!” Mi s-a făcut rău când am auzit, mi-am dat seama că ori i-a spus vreun coleg, ori a văzut pe undeva despre „amantul bătrân”. Și atunci am înțeles că nu mai pot să ignor aceste lucruri și i-am dat în judecată. M-aș bucura să nu mai scrie prostii, să nu mai creeze fel de fel de povești aiuristice.

Spui că toată lumea te cataloga greșit, fata frumoasă care a dat la teatru… Dar de ce ai dat la teatru?

Ei, nu toată, lumea! Au fost oameni care au avut încredere în mine de cum m-au văzut: Petre Gheorghiu, Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, Ion Cojar, Gelu Colceag, Cătălina Buzoianu, Florian Pittiș, Adrian Pintea, Rodica Tapalagă. Dar erau și oameni care aveau rețineri până mă vedeau pe scenă. Nu țin minte momentul în care m-am hotărât să dau la teatru, cred că am venit pe lume cu această idee. Glumesc, dar ăsta e adevărul, știam că voi fi actriță de când eram mică. Aveam o carte cu poezii de Nina Cassian, poezii foarte lungi, iar eu aveam trei ani, nici nu-l ziceam bine pe r și le știam pe toate pe de rost. Și mă prefăceam că le citesc. Pe spatele acestei cărți, o prietenă de-a mamei a scris „Dănuca cea frumoasă și talentată, îi doresc să devină actriță așa cum își dorește atât de mult”. Înseamnă că eu la 3-4 ani spuneam că vreau să mă fac actriță. Nu știu de unde-mi venise ideea, că ai mei nu aveau nicio treabă…

Nu țin minte momentul în care m-am hotărât să dau la teatru, cred că am venit pe lume cu această idee. Glumesc, dar ăsta e adevărul, știam că voi fi actriță de când eram mică. Aveam o carte cu poezii de Nina Cassian, poezii foarte lungi, iar eu aveam trei ani, nici nu-l ziceam bine pe r și le știam pe toate pe de rost. Și mă prefăceam că le citesc. Pe spatele acestei cărți, o prietenă de-a mamei a scris „Dănuca cea frumoasă și talentată, îi doresc să devină actriță așa cum își dorește atât de mult”.

Daniela Nane, alături de Șerban Pavlu, în „O scrisoare pierdută”

Dar când ai conștientizat?

Am crescut cu asta, că eu o să fiu actriță. Fără dubii, fără alte vise. Țin minte că după treapta a doua, după ce învățasem atâta la fizică și la chimie și intrasem la cel mai bun liceu din Iași, cu lacrimi în ochi i-am zis mamei: „Te rog, lasă-mă să dau la teatru!”. Mama tot timpul a crezut c-o să mă răzgândesc și-o să mă duc la medicină – foștii mei colegi, din 36 câți eram, 25 sunt medici… Dar eu o țineam una și bună cu teatrul. Și mama a zis atunci să vedem dacă am vreo șansă, să mergem să mă testeze cineva și m-a dus la un fost coleg de-al ei de liceu, actor la Teatrul Național din Iași. Eu nu știam, dar mama spera ca el să mă facă să renunț. I-am spus vreo câteva poezii și el i-a zis mamei: „Lili, îți dau o veste proastă, fata ta are talent. Ar fi bine să o pregătești pentru teatru”. Și așa am început calvarul drumurilor la Bucuresti, când eram în clasa a XII-a. M-a acceptat la pregătire Petrică Gheorghiu, care nu lua decât oamenii despre care credea că pot face această profesie. Și am început să vin la București de două ori pe lună, cel puțin. Era un mare efort din toate punctele de vedere. Plecam vineri dimineața la 7.00 la școală, pe la ora 14.00 aveam tren spre București, ajungeam seara, dormeam, iar sâmbătă dimineața eram la Petrică Gheorghiu, unde lucram de la 9 până spre seară și a doua zi la fel. Duminica aveam tren spre Iași la ora 17.00. Dacă-l prindeam, bine, dacă nu, ajungeam să plec cu trenul de 10 noaptea și eram luni la 6 dimineața în Iași, ruptă de oboseală. Ajungeam acasă, mă spălam, îmi luam ghiozdanul și alergam la școală. Și țin minte ce supărată am fost că n-am putut să-mi fac majoratul, pentru că m-a chemat Petrică Gheorghiu la pregătire în fiecare săptămâna în luna aceea, dar m-am gândit că e un sacrificiu necesar.

Am avut astfel de momente, au fost câțiva ani când am jucat foarte puțin. Era o perioadă proastă și pe plan personal, eram destul de închisa în mine, singura rază de lumină era copilașul meu. Și atunci am vrut să renunț, să mă apuc de altceva. Mă gândeam că, dacă nu sunt dorită în teatru, ce rost are să continui.

Imagine din spectacolul „Mamouret”

Și a meritat sacrificiul? Au fost momente atunci sau mai târziu în cariera ta de actriță, când ai vrut s-o lași baltă?

Am avut astfel de momente, au fost câțiva ani când am jucat foarte puțin. Era o perioadă proastă și pe plan personal, eram destul de închisa în mine, singura rază de lumină era copilașul meu. Și atunci am vrut să renunț, să mă apuc de altceva. Mă gândeam că, dacă nu sunt dorită în teatru, ce rost are să continui. Dar, când eram pe punctul să renunț, s-a întâmplat ceva. Seara mergeam la teatru să văd spectacole. Și s-a întâmplat că am văzut trei spectacole la rând, în alte teatre, cu trei roluri feminine foarte bune, jucate foarte prost. Și în acel moment de revoltă mi-am zis: „Nu se poate, nu am voie să renunț, dacă ele pot fi pe scenă, am și eu locul meu. Chiar dacă joc mai puțin, dar să joc bine”.

Dar ai înțeles de ce n-ai fost distribuită?

Da, dar știi cum s-a întâmplat? Eram la Iași la mama, cu copilul, care era bolnăvior. Și m-am întâlnit pe stradă cu un prieten din București. L-am întrebat ce face în Iași și mi-a spus că se duce la Valentina. „Care Valentina?” „Cum, nu știi? E o clarvăzătoare oarbă, care pune diagnostice foarte corecte.” I-am zis că vreau să merg și eu. El mi-a spus că nu se poate, că el are programare de mai multe luni, dar eu am insistat că trebuie să întreb ceva de copil, deși nu sunt insistentă de obicei. Până la urmă m-a luat. Femeia nu știa că vin. Și cum am deschis ușa, s-a luminat la față și a zis: „Matale artistă trebuia să te faci, să cânți, să bucuri lumea de pe scenă”. M-am înfiorat. „Să știți că sunt artistă, dar nu cânt, sunt actriță”. Și mi-a zis: „Foarte bine, puțini sunt oamenii care-și fac menirea pentru care au venit, matale trebuie să bucuri lumea de pe scenă!”. Nu realizasem că jucasem numai comedie până atunci, roluri mai mari sau mai mici, dar că am avut șansa ca toate spectacolele să fie montări remarcabile, cu mare succes la public. Iar spectacolele care se montaseră la Bulandra în ultimii ani nu erau comedii. Atunci am înțeles si am acceptat că n-am jucat pentru că nu fusese și locul meu acolo. Dar au fost și alte aspecte, cu siguranță. Uite, acum la „Carusel”, Andrei Șerban a distribuit până la urmă o altă actriță în rolul despre care-mi spusese anul trecut. Mi-a părut foarte rău, dar mai târziu am realizat că n-aș fi avut timpul, disponibilitatea afectivă și concentrarea necesare, pentru că mi-a dat Dumnezeu altceva frumos în plan personal în acest timp. Iar planul personal a fost ani întregi secetos.

Imagine din „Conversație după înmormântare”

Planul personal secetos sau suferința în plan personal ajută un artist pe scenă? Există mitul că suferința te face mai creativ…

Nu, eu nu sunt de această părere. Eu cred că suferința te secătuiește. N-ai energie să fii creator în momentul în care nu ai putere interioară. Pe scenă nu e literatură, deși nici Eminescu nu cred că a scris din suferință, ci în momentele de înflăcărare, în care întrezărea o rază de speranță. Pe scenă ai o forță extraordinară doar atunci când ești bine în interior.

Care e ingredientul cel mai important al frumuseții?

Grația. Iar grația e dată nu doar de felul în care o femeie se mișcă, ci de felul în care o femeie gândește. De cum vorbește, de cum se poartă, de cum se raportează la ceilalți. Pentru că eu sunt convinsă că o femeie care e conștientă de feminitatea ei poate relaționa corect cu cei din jur și cu bărbații, și cu femeile: cu grație și simplitate, fără aroganță, fără să judece, pentru că nu știm nimic despre planul pe care-l are Dumnezeu cu cel din fața noastră. Cu timpul am ajuns să înțeleg că nimic nu se întâmplă fără rost pe lume.

Grația e dată nu doar de felul în care o femeie se mișcă, ci de felul în care o femeie gândește. De cum vorbește, de cum se poartă, de cum se raportează la ceilalți. Pentru că eu sunt convinsă că o femeie care e conștientă de feminitatea ei poate relaționa corect cu cei din jur și cu bărbații, și cu femeile: cu grație și simplitate, fără aroganță.

Când l-ai descoperit pe Dumnezeu?

Cred că am avut mereu o relație apropiată, deși poate că nu-mi dădeam seama. Când eram copil, mergeam la bunici la țară și, pentru că nu aveam frați sau surori, stăteam în livadă cu o carte în mână și citeam. Iar după un timp, puneam cartea deoparte și mâinile sub cap, stăteam la umbră și mă gândeam și simțeam o prezență liniștitoare, caldă, mă simțeam împlinită, nu mai aveam nevoie de absolut nimic. Era o bucurie interioară, caldă, deplină. La biserică nu mergeam pentru că mama avea o funcție de conducere la un mare combinat din Iași și era complicat pe vremea aceea să te vadă cineva la biserică. Apoi, când eram studentă prin anul I, mi-a căzut în mână „Jurnalul fericirii” al lui Steinhardt, care a fost o carte revelatoare, pentru mine este cartea supremă, care mi-a schimbat viața. Țin minte că m-a impresionat teribil noblețea sufletească a autorului și mi-am dat seama că, de multe ori, nici nu prea contează ce ți se întâmplă, că toți avem de trecut prin încercări, contează atitudinea cu care le primești și le trăiești. Probabil că asta m-a pregătit pentru ce avea să vină peste viața mea. Și am înțeles. Important este că acea poveste te provoacă să-ți faci alegerile, te face să fii mai bun sau mai rău, să acumulezi lumină sau să te încrâncenezi. După cartea asta, vreun an și ceva am ținut toate posturile, m-am apropiat de biserică, făceam eforturi să fiu un bun creștin, dar în scurt timp am căzut. Am ajuns apoi să învăț Reiki de toate felurile, tehnică radiantă, tot felul de vindecări reconective, chirurgie de lumină, până ce mi-am dat seama că, prin rugăciune ortodoxă, ajungeam mult mai repede și mai puternic să simt ajutorul. Am avut dovada că Maica Domnului face minuni și că nu mai am nevoie de nimic altceva.

Și teatrul cum își face loc în ecuația asta? Te ajută să accesezi energii? Să te încarci?

Sunt mai multe resorturi. În primul rând e o foarte mare bucurie interioară. Și mi-am dat seama că-mi place foarte mult să joc comedie. Am o colegă care îmi zicea că i se pare atât de greu să joace comedie. Și Mircea Albulescu spunea: „Comedie = farmacie…” Dozarea tuturor resurselor trebuie să fie extrem de fină și foarte exactă, pentru că altfel pierzi efectul comic. Iar la sfârșitul spectacolului, când văd oamenii că pleacă fericiți, cu zâmbet pe buze, simt că-mi împlinesc menirea pe Pământ. Tipul ăsta de stare interioară cu care pleacă oamenii după spectacol e un tip de bucurie la care ei se pot întoarce oricând, e o stare pe care o pot accesa oricând. E ca o baterie de bucurie pe care și-o dăruiesc lor înșiși, pentru că au făcut efortul de a se ridica din fotoliu și de a veni la teatru. Și asta mă încarcă și pe mine.

La sfârșitul spectacolului, când văd oamenii că pleacă fericiți, cu zâmbet pe buze, simt că-mi împlinesc menirea pe Pământ. Tipul ăsta de stare interioară cu care pleacă oamenii după spectacol e un tip de bucurie la care ei se pot întoarce oricând, e o stare pe care o pot accesa oricând. E ca o baterie de bucurie pe care și-o dăruiesc lor înșiși, pentru că au făcut efortul de a se ridica din fotoliu și de a veni la teatru.

Te temi că dispare frumusețea? Te temi de timp, de ani, de bătrânețe?

Frumusețea se estompează cu timpul, da, dar nu mă tem. Nu pot și nici nu vreau să arăt la vârsta mea ca la 20 de ani. Pe de altă parte, mă deranjează când mi se pune o etichetă. De exemplu, mulți regizori de film m-au luat doar de frumoasă și nu mă prea cheamă la castinguri. Și asta pentru că, în general, regizorii de film nu vin la teatru, ca să vadă anvergura și potențialul unui actor. E o ruptură foarte mare între film și teatru. Normal că dacă te iei după ce apare în revistele glossy, unde pozele sunt lucrate în photoshop, pot părea o păpușică și atât. Dar eu sunt un om normal și o actriță care lucrează. Și lucrează de douăzeci de ani. Nu poți rezista atâta timp într-un teatru de elită și nicăieri, în acest domeniu, bazându-te doar pe aspect. Altminteri, sunt sigură că fiecare vârstă are frumusețea ei. Iar în momentul ăsta sunt bine, este un moment bun al vieții mele și în plan personal, și în plan profesional. Și până la urmă timpul trece pentru toți, nu?

Alături de Cornel Scripcaru, în „Conversație după înmormântare”; FOTO Mihaela Marin

Dar de ce te temi?

Nu am spaime, pentru că am acceptat că totul e trimis din Cer cu un scop și, chiar dacă nu văd la momentul respectiv înțelesul, cu siguranță că mai devreme sau mai târziu mi se va revela. Când am dat prima dată la facultate am picat, am făcut un blocaj emoțional și m-au picat. Era primul eșec din viața mea, o tragedie, un șoc. Și atunci m-am dus la Miss România, pentru că m-am gândit că o experiență scenică în plus mă va ajuta să-mi înving mai bine emoțiile. Și am câștigat concursul. Iar în anul următor am intrat și la facultate. Dacă intram din primul an, nu mai mergeam la Miss România, pentru că n-aș fi avut timp. Dar probabil că eu am avut nevoie de această experiență și de tot ce a decurs din ea și am învățat mult. Deci totul a fost cu un scop. Acesta e doar un prim și simplu exemplu, dar de-a lungul anilor mi-am dat seama că, întotdeauna, dacă n-a fost să fie ceva ce-mi doream foarte mult, a fost doar ca să pot trăi altceva mult mai important pentru devenirea mea interioară.

Dacă ar fi să te întâlnești cu un dramaturg, dincolo de timp, pe cine ai vrea să cunoști?

Pe Shakespeare!

Și ce l-ai întreba?

Cred că l-aș descoase în legătură cu afirmația lui că „lumea toată e o scenă și toți oamenii actori”. Reiese din toată scriitura lui un tip de cunoaștere spirituală despre care mi-ar fi plăcut să vorbim.

Dacă ai avea o baghetă magică, ce ai schimba pe lumea asta?

Aș deschide inimile oamenilor. Dar probabil că asta și fac cumva pe scenă. Asta pentru că un om bucuros si deschis catre iubire nu poate fi meschin și rău.

Cred că mi-ar plăcea să fiu o floricică pe o pajiște de munte. Să stau pe un vârf de munte, cu cerul și cu soarele aproape de mine și în fiecare primăvară să înfloresc din nou.

Dacă ar fi să te transformi în ceva…

Cred că mi-ar plăcea să fiu o floricică pe o pajiște de munte. Să stau pe un vârf de munte, cu cerul și cu soarele aproape de mine și în fiecare primăvară să înfloresc din nou.

Dacă ar fi să faci o excursie într-un loc dintr-o piesă?

Cred că mi-ar plăcea să merg într-o piesă de Cehov, să simt și eu pustia stepei și să înțeleg stările acelea de disperare și de blazare, pe care ei le acceptă ca pe un dat…

Dacă ai putea să călătorești în timp, te-ai duce în viitor sau în trecut?

Pasionată fiind de istorie m-aș duce în trecut, dar depinde ce destin îți alegi, că la Versailles poți să fii și regina mamă, și spălătoreasa care toată ziua calcă rochiile stăpânelor. Dar e așa de frumoasă viața pe care o trăiesc aici, cu bunele și rele ei… Și am o profesie care îmi dă prilejul să înțeleg și să „îmbrac” orice destin aleg.

A existat vreun moment în care ai vrut să oprești timpul în loc?

Genul ăsta de gând nu-mi aparține ca structură. Să vrei să oprești clipa înseamnă să te încrâncenezi într-un moment. Or, schimbarea face parte din viață. Eu nu spun: „Oprește, Doamne, clipa!”, ci „Îți mulțumesc, Doamne, pentru tot!”.

Sursa foto: Cinemagia, Teatrul Bulandra, Mihaela Marin