Când am aflat că spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu, „Mizantropul” se va juca la Godot Café, după ce o vreme a fost găzduit de Teatrul Nottara, m-am temut că publicul de club n-o să fie foarte receptiv la textul lui Molière, oricât de updatat ar fi el. Pentru că publicul de la Godot preferă texte contemporane, povești din lumea noastră, drame și comedii mai degrabă minimaliste și apropiate de universul lor imediat. Nu există neapărat o rețetă, dar spațiul în sine și o cercetare sumară a programului o arată destul de limpede. „Mizantropul” la Godot mi s-a părut o dovadă de curaj.
Iar felul cum s-a desfășurat prima parte a spectacolului în mare mi-a dat dreptate. După minutele de așteptare, în care Alexandru Mâzgăreanu a ales să-și acomodeze spectatorii cu sunete puternice, muzică de discotecă, mixată, ritmuri antrenante, care au avut efectul scontat asupra sălii, prima parte, discuția dintre Alceste (Dan Rădulescu) și Philinte (Alexandru Călin), pare altceva decât aștepta sala. Versurile lui Molière – traduse excelent de Doru Mareș, care le dă tot firescul lumii contemporane – rămân, totuși, versuri… Și expun o problemă spinoasă: ipocrizia. Dar cu ușoare ocolișuri de stil, căci vorbim, până la urmă, despre un text scris în a doua jumătate a anilor 1600, de care ne despart vreo trei sute de ani. Însă felul cum Alexandru Mâzgăreanu a ales să pună în scenă piesa lui Molière, care a avut parte de peripețiile ei la vremea la care a fost scrisă și pentru că a avut curajul de a pune lumii de la curtea Franței oglinda în față, nu este mai puțin curajos. De altfel, asta pare să fie miza montării: redimensionarea textului lui Molière, care, după prima jumătate de oră începe să sune atât de firesc și de potrivit la Godot Café, încât primește aparența unui text contemporan. Deci… pariul e câștigat.
Acțiunea este plasată într-un fel de discotecă/club de fițe, în care strălucesc în spate, din neoane colorate, literele care alcătuiesc cuvântul „Celimene” – diva în jurul căreia se învârtește întregul univers, femeia dorită de toți bărbații (dar iubită doar de unul) și invidiată de toate femeile. În universul dominat de Célimène se petrece întreaga poveste a lui Molière, spusă pe limba spectatorilor de la Godot, care își beau încet berea sau ceaiul și… uită timp de o oră și jumătate să arunce un ochi la ceas. O paralelă între cele două lumi la nivel înalt, la distanță de peste trei secole. S-a schimbat totul, dar nu s-a schimbat nimic. Doar spațiile, muzica și toaletele… Experimentul îi reușește perfect lui Alexandru Mâzgăreanu.
Célimène cea dorită de toți bărbații este, în interpretarea Ancăi Dumitra, un amestc de perversitate, obrăznicie, sex-appeal, frivolitate dusă la extrem, ipocrizie și… un strop de feminitate, care intră în acțiune mai ales în momentele dramatice. Anca Dumitra se joacă în permanență, face treceri acrobatice de la o stare la alta, este o femeie de lume, care-și consumă întreaga energie în relații să le spunem „sociale”, în întreținerea propriei imagini, orice ar însemna asta, jonglează cu sentimentele admiratorilor și e extrem de nuanțată în lipsa ei de sentimente, de fapt în felul cum interpretează incapacitatea de a simți, de a iubi, de a înțelege… Pentru ca la sfârșit să cadă în propria capcană.
În jurul ei gravitează o întreagă armată de tineri admiratori, iar felul cum este montat spectacolul surprinde extrem de subtil toată lipsa de sens și goliciunea unei lumi care trăiește exclusiv la suprafață și pe care suprafața o și îngroapă. Căci finalul spectacolului exact acest efect îl are: seamănă cu o surpare în interior a unei lumi care, însă, găsește resurse să funcționeze mereu la un nivel mai jos.
Întregul spectacol, așa cum îl pune în scenă Alexandru Mâzgăreanu, gravitează în jurul falsei povești de dragoste dintre Alceste, bărbatul scârbit de ipocrizia unei lumi din care vrea să fugă, și Célimène, care-i repetă că-l iubește, deși flirtează cu toți ceilalți bărbați. Contrastul dintre cei doi este accentuat în permanență, iar interpretarea lui Dan Rădulescu, bine condusă și corectă, scoate în evidență imposibilitatea unei asemenea relații și absurdul iubirii, ironia sorții care-l aruncă pe cel mai cinstit dintre bărbați în mrejele celei mai false dintre femei. Comicul devine amar și grotesc în multe dintre scene, iar regizorul cunoaște bine mecanismele comediei și le aplică inteligent, chiar dacă, uneori, îngăduie umorului să devină mai gros sau mai roz-bonbon, precum pantofii lui Oronte (Sorin Dobrin), care își permite câteva momente spumoase. Clara Popadiuc în rolul lui Eliante, aflată la debut cu acest rol, este o frumoasă descoperire, iar scena în care, cu un amestec atât de bine dozat de timiditate și patimă, rostește versurile evocând orbirea îndrăgostitului în fața ființei iubite rămâne una dintre cele mai frumoase.
Finalul, în care drama dă buzna peste comedia amară de până atunci, momentul demascării lui Célimène, surprinde și esența textului lui Molière, justificând pe deplin mizantropia cu toate nuanțele ei, încarnată de Alceste, care face o ultimă încercare să o salveze pe Célimène, și esența lumii de azi. Célimène, cu lacrimi în ochi, refuză mâna pe care el i-o întinde, și la propriu, și la figurat, și alege să rămână în lumea căreia îi aparține, cu o intuiție care ne spune că păcatele ipocriziei ei dezvăluite frust, în fața tuturor, mâine vor fi uitate, pentru că totul face parte din regulile jocului. Iar ea rămâne să-și joace rolul în societate mai departe. E o femeie de succes…
„Mizantropul” de Molière
Traducerea: Doru Mareş
Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Muzica şi ilustraţia muzicală: Alexandru Suciu
Coregrafia: Arcadie Rusu
Distribuţia:
Célimène: Anca Dumitra
Alceste: Dan Rădulescu
Philinte: Alexandru Călin
Clitandre: Șerban Gomoi
Acaste: Vlad Udrescu
Oronte: Sorin Dobrin
Arsinoé: Sorina Ștefănescu
Éliante: Clara Popadiuc (debut)
DJ Du Bois: Alexandru Suciu
Producător: ASOCIAȚIA OPERA PRIMA în parteneriat cu Fundația DIGNITAS cu sprijinul ArCub prin Programul BUCUREȘTI 555.
Print
Excelent jocul actoricesc!